Istorie ficțională

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

„Îl luă de mână şi îl trase lin după ea pe scările care urcau prin proximitatea Palatului Creţulescu. Parcurseră rapid cele douăzeci şi şapte de trepte, ignorând complet splendoarea clădirii pe lângă care treceau şi, când ajunseră pe trotuarul Bulevardului Ştirbei, fata îi dădu drumul. Cişmigiul fremătă în urma lor. Nadia îi făcu semn s-o urmeze.”

„Dădu să plece. Dragoş făcu o scurtă mişcare s-o urmeze, dar se opri brusc. Se arătă curios.
— Încotro anume? Unde mai mergem?
Nadia chibzui.
— Hai să trecem pe lângă Palatul Suţu. Îmi place foarte mult cum se vede noaptea, când e luminat din toate direcţiile. Parcă e o clădire de basm. Şi în drum vedem şi Colonadele.”

„El zâmbi.
— Adică pilot?
— Da, ceva de genul acesta. Ceva care să-mi permită să zbor. Nu neapărat cu avionul sau nu numai cu avionul. Aeronaut pe dirijabil sau pe elicopter, în fine, orice care să-mi permită să văd Pământul de sus, de la înălţime.
— Şi?
— Şi ce? După cum îţi poţi lesne închipui, toată copilăria mi s-a spălat creierul cu ideea că aceasta nu este o meserie pentru fete. Că, da, există şi fete pilot, dar că nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară serioasă.
— Şi ai renunţat?
Nadia se încruntă puţin.
— Nu chiar. De când s-au deschis turele cu balonul pe deasupra Bucureştiului, am început să mă dau în mod constant şi în curând am să şi fac nişte cursuri de pilotaj pentru nacelă.
— Serios?
— Da. Domnul Şuşman, care deţine baloanele ce zboară de lângă Hipodromul Băneasa, mi-a promis că o să iniţieze cursul, dacă găseşte minim zece doritori.
Deşi, din cauza întunericului din acel loc, nu îi putea desluşi prea bine mişcările feţei, Dragoş avu impresia că Nadia se uită spre el.
— Te bagi?
El nu reacţionă.
— Ai putea măcar să încerci, să vezi cum e. Uite, mergem duminica viitoare, nu asta care vine, ci cealaltă. Ne ducem de dimineaţă să vedem cursa săptămânală de cai şi, după ce se termină, facem şi o tură cu balonul.
De data asta, Dragoş fu încredinţat că fata îl cercetează, însă preferă să evite un angajament tranşant.”

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”

Drumul circarilor ocolește Dealul Filaretului și Mitropolia, pe drumurile desfundate ale mahalelor și înnoptează pe timp de furtună în Câmpul Dudeștilor.

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”

„Pe pășunile întinse ca-n palmă din fața Porții Mari a Brașovului, oștenii valahi își făcuseră tabără, împrejmuind locul cu sulițe înfipte în pământ, printre care scoseseră gurile tunurilor, îndreptându-le către poartă. Înainte de răsărit, când toată cetatea dormea, junii îi conduseseră pe ceilalți, aflați la Pietrele lui Solomon, roată pe după ziduri, pe sub poala pădurii de la picioarele Turnului Alb, prin livezile din jurul hanului Vulturul de Aur și de acolo, pe la marginea Blumănei, până în tabără. Nopțile erau tot mai reci, dar încă se mai putea dormi pe pământul gol, sub cerul liber. Dinaintea taberei, bastionul porții principale a cetății, înalt de șase stânjeni fără să fie pus la socoteală turnul cu ceas, se înălța negru pe cer. Poarta grea din stejar ghintuit fusese ferecată, grilajul coborât, podul ridicat. Din spatele barbacanelor și a gurilor pentru smoală de la toate cele patru caturi, gărzile din cetate îi priveau, deșteptați din somn de câinii de la marginea Blumănei, care simțiseră oameni și lătraseră.”

„Neacșu și Grama porniră către casa judelui din Târgul Cailor, unde fusese găzduit Mihai Viteazul, trecând prin mijlocul cetei de copii cu sănii. Nu era prima oară când duceau vreo solie Măriei Sale. Nu-i vorbiseră însă niciodată. Lăsaseră mesajul la câte un căpitan român și apucaseră să vadă cel mult pe vreunul dintre frații Buzești, nelipsiți din preajma voievodului. Păstrau ca amintiri însemnate cele câteva prilejuri în care zăriseră pe vodă însuși, o dată în capătul curților, încălecând în vreme ce un argat de la grajduri îi ținea calul de frâu, o dată strigând din prag, către un sol care ieșise ca săgeata, „să-i spui că așa am zis eu!” și trântind apoi ușa cu putere, o dată la fereastra de la catul de sus, cu un pocal în mână, râzând în hohote, acoperit îndată de trupul stolnicului Stroe Buzescu, care închisese fereastra și trăsese perdeaua. Le plăcea să-și petreacă vremea înșirându-și iar și iar prin minte clipele acestea, ca pe niște mătănii numărate din vârful degetelor.”

„O droaie de copii se trăgeau cu săniile de-a lungul Șirului Inului, până la fierăria din capul Uliței Vămii. Umbra Casei Sfatului păstrase zăpada pe partea aceea, piața având acolo o porțiune mare, albă, de forma clădirii. Momentele cele mai primejdioase ale jocului, și tocmai de aceea stârnind mai abitir veselia întregii cete, erau atunci când ajungeau cu săniile prin fața străjilor de la intrarea în Casa Sfatului și apoi dincolo, prin fața fierăriei, unde calfele de-abia îi așteptau ca să-i bulgărească.

Negustorii îi urcaseră pe acoperișuri pe cei mai de nădejde băieți de prăvălie, cu lopeți late de lemn, ca să împingă zăpada jos. Pass auf! Păzea! se înălțau peste piață strigătele lor, apoi bufniturile troienelor speriau precupețele cu coșuri de pe Șirul Fructelor și din fața poticăriei de pe colț. Pass auf! se dezvinovățeau băieții ridicând din umeri, aplecați peste cornișă și distrându-se pe seama sperieturii femeilor.”

„Ajuns sub boltele de la intrarea în Casa Sfatului, Herman notarul bătu din picioare ca să cadă zăpada, scoase din buzunarele dolmanului o pereche de ocheri ca niște foarfeci din os, îi potrivi pe nas și se aplecă spre ivăr, dibuind gaura cu cheia. Zorii abia mijeau, iar între clădirile cetății era încă întuneric. Cheia lovi pe de lături de câteva ori, Herman notarul strânse din ochi în spatele ocherilor, apoi pipăi gaura și merse cu cheia de-a lungul degetului cu care o acoperise. Descuie, intră și lăsă ușa deschisă larg, ca să se aerisească după întâlnirea de ieri, când magistratul orașului și foaterii tuturor breslelor se sfădiseră până la căderea nopții, ca de obicei în ultima vreme. [...] La lumina pâlpâitoare a lămpașelor, pereții sălilor de jos deveniră dintr-odată mai îndepărtați. Pe colțul unui scrin, într-o străchioară, putrezeau două mere, rămase pesemne de la întrunirile trecute, pentru că femeia care îngrijea Casa Sfatului îmbătrânea și uita ce are de făcut. Mirosul lor de doage în care s-a învechit vinul fu ridicat până sus, la îmbinarea boltelor, de o pală de vânt înghețat care pătrunse pe ușa deschisă. Ocherii notarului se aburiră, și el îi luă de pe nas și îi curăță cu un ștergar.”