Acum aproape 100 de ani, mult înainte de sistematizările comuniste și apariția Bulevardului Unirii, Calea Dudești pornea din Cartierul Evreiesc (zona Străzii Anton Pann).
„Dar iată-i acum pe Calea Dudești, pe cale de a intra în gura leului. Gura leului care semăna izbitor cu un magazin de reparații ceasuri din secolul trecut. [...] Un bărbat mare în portul evreiesc ieși din atelierul de ceasornicărie în întâmpinare. Înalt, gras și construit pe calapod de urs, îi aducea aminte de un Iordachi mai tânăr, de religie mozaică. [...]
Cei doi sticleți de Sevastopol schimbară o privire, apoi îl urmară pe bărbatul-urs prin ușa magazinului de reparații. Ca într-un basm, trecură prin ușa fermecată și se treziră într-o cameră a comorilor urbane. [...] Sute de pendule, mii de servante, zeci de tone de argintărie și alpaca, apoi tăvi, cristale, tablouri și sfeșnice intraseră toate, fuseseră recuperate în serviciul celor mai puțin avuți. Cu timpul, de cele mai multe ori foarte rapid, toate aceste comori ale bogaților orașului ajunseseră să fie vândute în schimbul unor nevoi mai presante – lemne de foc, pâine, rachiu sau opiu. Multe dintre ele umpleau acum pereții celor două cămăruțe ale atelierului lui Mandelbaum. Prima cameră, cea de intrare, era extrem de impresionantă – ușa era flancată de patru pendule imense în stiluri artistice diferite, pe care Milia nu le putea identifica. Mai sus, pe pereți, erau oglinzi de cristal, trofee de vânătoare, tablouri, ceasuri cu cuc, sfeșnice de perete, până și alama lustruită a unor aplice electrice, pesemne smulse din pereții palatelor de pe Victoriei de o relație a Ceasornicarului.
Mai jos erau diverse vitrine, servante și bufete, pline ochi cu obiecte de preț, de la săbii de cavalerie la farfurii cu monogramă, la ceasuri peste ceasuri, de mână și de buzunar. Dacă vreunul dintre bogații văduviți ai orașului avea un atașament sentimental pentru vreun tablou sau ceas primit moștenire de la părinți, cu siguranță că avea o șansă bună să-l găsească în vitrinele Ceasornicarului. În spatele unui birou mare și a unei uși dublate cu metal, cea de-a doua cameră, fără geamuri, ascundea adevăratele comori. Aici găseai tablouri semnate de artiști pe care chiar Milia îi putea identifica, mobilier ce folosea din plin foaia de aur sau mânerele de argint, jumătate de duzină de candelabre de cristal și cine știe câte alte comori ascunse în dulapurile ferecate cu lacăte și drugi de fier ce placau pereții. O singură vitrină, de tipul celor întâlnite la bijutieri, promitea diamante Tiffany și rubine Weimar, dar conținea în schimb săbii ornate, cuțite cu mâner de fildeș și un număr de revolvere lustruite, care păreau să fi văzut mai multe parade militare decât omoruri. Ghidul lor prin această peșteră a lui Ali Baba se opri brusc în dreptul unei alte uși, care părea scoasă din tainița unei bănci, nu dintr-un amanet de mahala. O descuie cu o cheie impresionantă și o deschise, ca un portar fidel. În spate, un șir de scări strâmte urca spre etajul superior.
[...]
Camera salonului era decorată cu un bun gust burghez care încerca din plin să nu fie opulență. Era ca și cum Ceasornicarul ceruse să i se facă cea mai scumpă cameră care să pară sărăcăcioasă. Pereții erau tapetați nu cu hârtie ci cu un fel de catifea simplă, dar care, probabil, costa mai mult ca apartamentul Miliei. Două aplice simple de fier forjat erau placate cu sticlă de Bohemia, de tipul care strălucea verde sub lumină puternică. Mobilierul era un amestec de art deco de bun gust și servante în stilul nou, care luase Parisul cu asalt după sfârșitul războiului, inspirat de haosul avangardei. Edi aștepta de peste jumătate de an să i se livreze o singură piesă în stilul ăsta. Ceasornicarul avea un set întreg.”
