Thriller

„Piața Sfatului e gri. Căsuțele rămase de la piața de Crăciun sunt toate închise. E un fel de ceață peste oraș, se lipește peste case, străzi și oameni. Un oraș învăluit într-o mantie sufocantă de provincialism. Intră în Cafeteca și comandă un latte to go. Câțiva tineri stau la o masă și râd. Sunt două fete și trei băieți, se înghesuie și-și dau coate. Ea n-a avut prieteni sau prietene niciodată.”

„Se dă jos din taxi în parcare și se îndreaptă către hotel. Aro Palace a fost inaugurat la sfârșitul anilor 30, se zice că în mare fast. Cel de-al doilea corp de clădire, un fel de bloc mai elegant, a fost adăugat după vreo 20 de ani, iar acum hotelul e singurul de cinci stele din Brașov. Pe vremuri, chiar în față, unde acum e un fel de piramidă de sticlă deasupra piscinei de la subsol, era o fântână arteziană, cu un mic bazin și, de câte ori trecea pe lângă hotel, își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi băgat cu picioarele în apă.”

„În noaptea de 9 spre 10 septembrie, la orele două și douăzeci de minute a avut loc o explozie la Galeria Europa, sală de expoziție a Uniunii Artiștilor Plastici. Deflagrația a pulverizat geamurile și a împrăștiat sculpturile din metal expuse la o distanță de până la 10 metri. Două mașini aflate pe strada Mureșenilor, care au trecut peste metalele ajunse pe carosabil au intrat în coliziune. În urma accidentului nu au existat victime.”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Închiriasem, eu și câțiva prieteni, o cabană pe Valea Prahovei și întâmplarea a făcut ca eu să am camera învecinată cu cea a Ilonei și a soțului ei de atunci. Cel mai mult mă temeam că aveam să-i aud făcând dragoste toată lumea, însă, am înțeles apoi, lucrurile se răciseră deja între ei, din fericire pentru mintea mea fragilă. Nu cred că s-au atins unul de altul tot sejurul. Ceea ce nu puteam să înțeleg era cum putea un bărbat să nu vrea să facă dragoste cu ea, să o aibă lângă el în pat și să poată să doarmă lângă trupul ei făcut pentru amor.”

„Camil era prin clasa a șasea când părinții l-au lăsat în următoarea excursie. [...] La Pârâul Rece. 

O cabană care stătea să cadă, între șosea și mocirlele Râșnoavei și un mal împădurit. O cameră pentru fete, una pentru băieți, o toaletă mizerabilă între ele. Treptele scârțâiau, ușile și ferestrele se trânteau de perete la fiecare rafală de vânt. Trebuie că fusese calculat greșit numărul paturilor, căci au trebuit să îi pună câte doi în fiecare pat. În cazul lui Camil, au fost nevoiți să găsească cel mai slab coleg, pe Ducu, un băiat subțire ca o riglă, pe care de-abia-l vedeai din profil.

S-au zbenguit ce s-au zbenguit pe afară, după care Lucaci a propus să meargă să exploreze pădurea. Când profesorii însoțitori priveau contemplativ în zare, elevii au fugit. Glume proaste cu urși. Apoi Camil le-a zis, luându-și un aer doct, că n-aveau de ce să se îngrijoreze câtă vreme nu vedeau urme sau oase, apoi au dat peste urme și oase și au luat-o la goană, îngroziți. Într-o cotitură, Lucaci l-a îmbrâncit pe Camil și acesta s-a rostogolit în josul povârnișului, ca o minge spartă, luând în dinți rădăcinile stejarilor. S-a oprit la marginea șoselei. 

Când l-a trezit claxonul unui tir cu lemne, Camil habar n-avea cât timp zăcuse acolo, așa cum nu știa cum de nu murise. Se înserase deja când a reușit să-și găsească drumul până la cabană, unde profesorii l-au făcut cu ou și cu oțet și i-au zis că n-aveau să-l mai ia niciodată în vreo excursie.

Murdar și zdrelit, s-a băgat în pat lângă Ducu, străduindu-se să nu plângă. Atât i-ar mai fi lipsit.”