Piața Buzești

„În ciuda numelui imperial, bufetul Palatul de Purpură era o speluncă într-o clădire dărăpănată pe lângă piața Buzești. Clădirea însăși încasase cel puțin un obuz în vremurile grele ale asediului și etajul superior, plus mansarda, erau acum propriul lor habitat, împărțit între clanuri dușmănoase de pisici, lilieci și șobolani, peste care prezida ocazional o cucuvea. De fiecare dată când ploua, mici râuri și lacuri de apă murdară schimbau topografia etajelor superioare și agitau clanurile de viețuitoare, pe care le puteai auzi prin pereți. Dedesubt, la parter, sub protecția augustă a unei foi de tablă ruginită – cea mai ieftină tablă care putea fi găsită la hoții de materiale din capătul Griviței, era intrarea de la bufet. În ciuda tavanului aplecat de vreme, perpetuu îmbibat cu apă, Palatul de Purpură era luminat electric. Tizul său din Constantinopol era mândria Orașului Dorinței Lumii, iluminat noaptea mai ceva ca ziua, și bufetul nu putea fi mai prejos. O lampă cu abajur purpuriu, imperial, pâlpâia în centrul unei camere cu tapet de hârtie scorojit, reîmprospătat periodic ca să țină mucegaiul și petele de umezeală la distanță. Erau doar trei mese în Palatul de Purpură, plus o serie de scaune înalte la bar, ca-ntr-un saloon Texan sau o servitorie din Republică. Nu se servea mâncare, cel puțin nu în mod oficial, dar pentru câțiva oboli patronul încingea periodic grătarul din spatele clădirii, unde punea pe cărbuni frigărui lungi, plate, de vită și miel, în stilul turc, Anatolian, care luase cu asalt Londra încă de dinainte de război. Pisicile, singurele dintre viețuitoarele podului tolerate bref de stăpânii parterului, își făceau apariția negreșit odată cu grătarul, cerșind jalnic câte o bucată de carne. 
Palatul de Purpură nu era un loc celebru în zonă, nici măcar unul infam. Era un loc unde se intersectau tot felul de oameni – de la șuți aspiranți la gangsteri de două lovele, la preoți, hamali de la gară, matroane de Grivița și, uneori, la sticleți de Sevastopol. Nimeni nu era un client dorit la Palat, dar toată lumea era mai mult sau mai puțin tolerată, acceptată, de la băiatul de 16 ani care făcea trotuarul în spatele Ministerului Muncii și Sănătății și până la Popescu care, adesea, nu făcea nimic.”