Zonă din București

După un episod care pare o halucinație psihedelică Iulia deschide ochii într-o lume aproape necunoscută cu „un cer nou şi un pământ nou.” În jurul ei câteva persoane binevoitoare încearcă să o ajute. 

„Iarăşi – am auzit vocea ei – cred c-a leşinat iar. Nu, nu-i actriţă, are tenul prea pur… Parcă n-a stat la soare niciodată. O fi vreo voluntară la plimbările astea prin Bucureştii vechi. Mi se pare că pornirea e chiar aici, la Ateneu. Văd că le dă costume super… 
Voia să spună superbe, desigur, dar ceva a întrerupt-o.
[...]
M-au sprijinit amândoi ca să mă ridic, unul de-un braţ, celălalt de altul, şi am izbutit să stau în picioare, dar ameţeam ca dusă de vârtej. Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printrun geam murdar. Ne-am întors cu faţa spre strada Franklin şi am simţit iar că sunt scoasă din lume, că lumea mea m-a scuipat afară şi lumea cea nouă nu mă primeşte înlăuntru: nu era strada Franklin! Era un loc pe care nu-l mai văzusem.”

Cu o istorie foarte densă, Casa Anticarilor este unul dintre acele locuri dispărute de pe harta Bucureștiului, un fost „paradis borgesian al bibliofililor[...] în care ficţiunea îşi e sieşi obiect, iar traiectoriile personajelor se‑ngână şi‑şi răspund, de pe rafturile etajerelor, nuanţându‑se sau potenţându‑se reciproc.”

(Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)

Despre Casa Anticarilor se știe că a fost ridicată cu sprijinul și intervențiile lui Nicolae Iorga, în 1924, acesta venea aici de câteva ori pe săptămână, alegea cărți si stătea de cele mai multe ori de vorba cu anticarii, favoritul sau fiind se pare Iuliu Pohl. Multe detalii despre istoria locului și a clădirii sunt documentate excelent aici.

Profesorul Zaharia Fărâmă, protagonistul nuvelei "Pe Strada Mântuleasa" este ridicat de Securitate și adus la sediu pentru a da declarații despre vizita și relația cu fostul său elev, Vasile Borza.

„ - Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa?
- Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a II-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul. Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine :
- Curios !... ”

În declarațiile pe care le aflăm atât de la profesorul Zaharia Fărâmă, cât și de la Vasile Borza, zona cartierului Tei este una în care se intersectează fragmente reale și imaginare din istoria rememorată a personajelor. Vasile Borza susține că a copilărit în Tei deși, dintr-o conversație ulterioară a acestuia cu comisarul Dumitrescu, aflăm că acest lucru pare să fie fals. 

Povestea lui Zaharia Fărâmă menționează „maidanul care se întindea între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu” înainte de Primul Război Mondial. Aici se află pivnița misterioasă care este explorată de elevii lui Zaharia Fărâmă, alături de altele din zona magică Mântuleasa-Pache-Popa-Soare-Obor și în care băiatul rabinului care locuia pe Calea Moșilor dispare fără urmă, dar cu intenție. 

„Aldea, are ştia bine să înoate, s-a ridicat de mai multe ori deasupra apei şi le-a strigat : „N-o mai găsesc! O găsisem adineaori şi acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot...” S-a mai dat o dată la fund, a mai rămas cîtva timp, apoi a ieşit, descurajat. „Era ca o peşteră de diamant, le-a spus, şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii...” „Asta e ! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc şi eu.” Şi, după ce şi-a luat rămas bun de la toţi şi s-a îmbrăţişat cu Aldea şi cu Lixandru, s-a zvîrlit cu capul în jos şi n-a mai ieşit. Băieţii au aşteptat pînă seara, apoi s-au dus fiecare pe la casele lor, după ce s-au jurat să nu dezvăluie nimănui semnele pe care le ştiau.
[...]
Apoi au început cercetările. Dar de la început s-au ivit dificultăţi. Căci băieţii spuneau toţi că apa era mare, peste doi metri, căci nu-i dădeau uşor de fund, iar cînd a venit poliţia, apa abia dacă era de un metru. Au căutat peste tot, zadarnic. Apoi au adus o pompă şi au scos toată apa din pivniţă, dar tot zadarnic. Mai tîrziu, cînd s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniţei şi au dat de un zid vechi şi comisia arheologică a intervenit şi au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificaţie medievală, apoi, şi mai în adînc, urme de aşezări omeneşti şi mai vechi. Dar de băiatul rabinului, nici urmă.
[...]
— În ce parte a oraşului se găseşte pivniţa asta ?
— Era aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu. Am văzut-o şi eu, am văzut şi săpăturile comisiei arheologice. Dar acum n-a mai rămas nimic. Cînd au intrat nemţii, în noiembrie 1916, au făcut acolo un depozit de muniţii, iar în retragere l-au aruncat în aer. N-a mai rămas nimic din tot şantierul. Apoi, după război, s-a construit pe toate locurile acelea. Acum sînt numai case noi.”

„...Mi-a povestit cum trăgeaţi cu arcul, m-am convins că pentru asta venise să te vadă: să te descoase de Lixandru şi Darvari, să afle dacă ai mai aflat ceva. Pentru că, de asta cred că-ţi aduci aminte, vă întîlneaţi cu toţii pe Maidanul Primăriei şi trăgeaţi cu arcul. [...] Trăgeaţi, evident, în sus, de cînd v-aţi speriat pentru că nu mai găseaţi săgeata lui Lixandru. Asta v-a pus pe gînduri de la început: voi toţi trimiteaţi săgeata la 12-15 metri şi cînd a tras Lixandru, aţi văzut săgeata zburînd pe deasupra blocurilor de piatră - alea care, îţi aduci aminte, erau acolo, pe maidan, pentru clădirea Universităţii - aţi văzut-o zburînd peste blocuri, peste maidan şi îndreptîndu-se spre statuia Brătianu. V-aţi luat după ea, speriaţi, că vă era teamă să nu fi lovit vreun trecător. Aţi căutat-o pe bulevard, pe la statuie, dar n-aţi mai găsit-o. Şi de-atunci trăgeaţi în sus. Trăgeaţi fiecare după puteri, la 12, 15, maximum la 20 de metri. Ei bine cînd a venit rîndul lui Lixandru, aţi văzut săgeata zburînd, aţi urmărit-o cît aţi urmărit-o pînă ce vi s-a înţepenit la toţi ceafa, apoi n-aţi mai văzut-o şi v-aţi aşezat pe lîngă pietre, aşteptînd să cadă înapoi. Aşteptaţi cu frică, pentru că vă era teamă că are să cadă cu putere, şi şedeaţi pe lîngă pietre, ca să vă feriţi. Dar aţi aşteptat aşa vreo două ceasuri şi săgeata n-a mai căzut.”

Despre Oana cea uriașă, care avea 2 metri înălțime încă de pe la 13 ani aflăm tot din poveștile și declarațiile date de Zaharia Fărâmă la Securitate. După episodul în care Oana îl ia la trântă și îl și dovedește pe unul dintre elevii lui, Zaharia Fărâmă se duce la Obor să îl caute pe tatăl fetei. Și odată ajuns acolo vede cu ochii lui ceea ce auzise doar din povești despre Oana.

„[...] M-am dus la Obor, chiar în după-amiaza aceea. Am găsit repede cîrciuma lui Fănică Tunsu, căci o cunoştea toată mahalaua. Am intrat întîi în cîrciumă şi-am întrebat de Tunsu. Cîrciumarul părea un om de treabă, zdravăn şi rumen în obraji, dar altminteri om ca toţi oamenii. „Dumneata ai o fată, Oana, am început eu. E cam năzdrăvană.” „Eu şi cu maică-sa am făcut cît şi cum ne-am priceput, mi-a răspuns cîrciumarul. Restul e de la Dumnezeu..." 
Nu prea am înţeles atunci pe loc ce voia să spună. Dar am ieşit în curte şi m-a lămurit. Adevărat pot spune că restul era de la Dumnezeu. Se blagoslovise Dumnezeu din cale afară. Oana se luase la trîntă cu un argat, un flăcău cît un munte. Omul îşi scosese cizmele şi rămăsese în nădragi. Se opintea din toate puterile, dar se vedea că de-abia îşi mai trăgea răsuflarea. Îl prinsese Oana sus, de coaste, şi-l strîngea să-l sugrume. Şi-apoi, o dată s-a învîrtit cu el de cîteva ori şi l-a trîntit în praf, aşezîndu-se şi ea deasupra, ca să-l pună bine cu umerii la pămînt. Şi atunci am văzut şi eu că băiatul avusese dreptate. Pe vremea aceea, femeile purtau încă un fel de pantaloni lungi. Dar Oana n-avea nimic pe dedesubt. Era ca o statuie, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.”

„Băieţii aveau toţi între cincisprezece şi şaptesprezece ani şi marea lor slăbiciune era să se întoarcă tîrziu, după ce umblaseră ceasuri întregi, să se întoarcă şi să petreacă la cîrciuma lui Tunsu. Veneau uneori atît de tîrziu, pe la două-trei dimineaţa, încît cîrciumarul pleca să se culce de cum îi vedea intrînd şi cîrciuma rămînea pe seama Oanei şi a lăutarilor, dacă n-apucaseră şi ăştia să plece.
[...]
Şi aşa s-a făcut că într-o noapte tîrziu, spre zori, cînd recita el (Lixandru) cu braţul pe umărul Oanei, a intrat în cîrciumă o pereche. El era un tînăr doar cu cîţiva ani mai mare ca Lixandru, [...] Iar femeia rămăsese cu ochii la Oana. „Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!...” Femeia asta, care intrase, era de o neasemuită frumuseţe, dar avea ceva sălbatec în purtarea şi îmbrăcămintea ei, părea, cum se spunea pe vremuri, excentrică, pentru că începu dintr-o dată să bată din palme şi se apropie de Oana ca de o operă de artă, şi imediat îşi scoase brăţara şi i-o întinse: „Umilă ofrandă din partea Zamfirei”, îi spuse.
[...]
V-am spus că fata asta, ce-şi spunea Zamfira, era neasemuit de frumoasă. Darvari a încremenit cu ochii la ea şi s-a îndrăgostit pe loc, parcă l-ar fi vrăjit. Şi cînd Lixandru s-a adresat, politicos, dar foarte rece, tinerilor şi i-a întrebat: „Ce poftiţi?” iar Dragomir a răspuns: „Eu am venit să beau la cîrciumă, dar dumneaei, frumoasa Zamfira, a venit să-şi caute modelul.”

"Dragomir îi luă braţul şi-l sili să se întoarcă. Se aflau pe bulevardul Ferdinand, la cîteva sute de metri de Foişorul de Foc. „Priveşte bine înapoi, îi spuse, pînă la al treilea felinar, în faţa casei cu balcoane albe. Vezi casa?” „O văd”, făcu Lixandru. „Ei bine, acum hai cu mine. Nu e decît miezul nopţii, mai avem timp...” Şi, fără să mai adauge ceva, porni spre Foişor, cu pasul repede, ţinîndu-l de braţ pe Lixandru. Cînd au ajuns la Foişor, l-a oprit şi l-a întors pe mîna dreaptă. „Cît de departe poţi vedea?” l-a întrebat. „Văd pînă aproape de curtea bisericii”, i-a răspuns Lixandru. „Bine...” Şi iar au pornit, au ieşit în bulevardul Pache Protopopescu, au trecut pe Mîntuleasa şi au ajuns în Popa Soare. 
„Să ne oprim aici, îi spuse. Cunosc eu o bancă pe aici, am timp să fumez o ţigară.” Se aşezară pe bancă şi Dragomir îşi scoase tabachera şi-şi alese o ţigară. După ce şi-o aprinse, Lixandru nu se mai putu stăpîni şi-l întrebă: „Ei bine ? Ce-a fost asta ?” „Toate locurile astea, începu Dragomir, au fost cîndva ale noastre, erau toate pămînturile lui Calomfir. Şi acum, în afară de casele pe care le ştii, nu ne-a mai rămas nimic, pentru că un străbun de-al meu, un nepot al lui Calomfir, a voit să afle, ca şi dumneata, unde şi cum stau cei care stau pe sub pămînt.” „Nu prea înţeleg”, făcu Lixandru. «Haide cu mine şi am să-ţi explic» spuse Dragomir.”

Fiind prima linie electrificată din București, ocupă un loc special în istoria orașului, iar datorită lui Eliade devine un topos de importanță deosebită. Tramvaiul capătă valențe simbolice, este un vehicul psihopomp (în mitologie - o entitate care face legătura cu lumea de dincolo, în psihologie - un liant între sfera conștientă și cea aparținând incoștientului) care baleiază între planul real și cel al fantasticului, între tărîmul profan și cel sacru.

Proza lui Eliade reconstituie vechiul traseu care este descris și de istoricul George Potra în volumul Din Bucureștii de ieri: „Ea mergea de la Cotroceni la Obor şi străbătând oraşul de la vest la est. Pornea din dreptul Uzinei electrice, străbătea Splaiul Independenţei, trecea Dâmboviţa pe podul Domniţa Maria, şi mergea pe Splaiul Gării Centrale, B-dul Elisabeta, B-dul Academiei, Carol I şi B-dul Em. Protopopescu Pache.”

Azi ruta lui 14 leagă Sfânta Vineri de Pantelimon, nucleul ei strâns legat de spațiul eliadesc a supraviețuit.  Pe linia lui 14 călătoresc personajele din romane precum Huliganii sau Noaptea de Sânziene, tramvaiul făcând legătura și între lumi diferite social - Cotroceniul înstărit și mahalaua Oborului. De asemenea în jurul axei pe care o descrie se desfășoară întregul univers mitic și magic al prozei fantastice a lui Eliade: Mântuleasa, Popa Soare, Pache sunt locuri indisolubil legate prin acest fir simbolic trasat de ruta primului tramvai electrificat. 

În Memoriile lui, Eliade își amintește că prin fața casei lui „trecea tramvaiul cu cai” de altfel cele două versiuni au funcționat o perioadă în paralel și împreună cu alți prieteni se agăța de el pe furiș, de îndată ce cotea pe strada Călărași. „Ani de zile jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meșter și începeam să învăț să mă cațăr din mers, chiar în tramvaiul electric nr. 14. Mă plimbam așa agățat, de la statuia Rosetti până la Brătianu și înapoi.”

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”

„Gavrilescu îl asculta tulburat, făcându-și vânt cu pălăria.
— Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeți, mâine dimineață am o lecție în Dealul Sporii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.”

„Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol.”

„— Să lăsăm pe altă dată.
Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească şi ziua, şi noaptea… chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine.”

Aflați în podul casei bântuite de istoria tragică a familiei Calomfir, cei doi tineri care caută în vechile cufere dau peste rochia de gală a mezinei familiei, Caty. Aflăm de la Ieronim destinul tragic al acesteia, în timpul războiului. 

„- E neatinsă, șopti Ieronim, așa cum i-o adusese croitoreasa cu puține zile înainte. N-a mai apucat să o îmbrace la serata de binefacere. O adusese special pentru serată, căci ea, Caty, era vicepreședintele societății. Dar avea groază de bombardamente și când s-a dat alarma, si-a luat copiii și s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colț cu Popa Nan. [...] Praful și pulberea s-a ales de toți, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan și până aici, lângă noi, la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat generăleasa, s-a dus până la palat să obțină o echipă specială, să dezgroape adăpostul și să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preț s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. [...] Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenușă.”

„Marta şedea pe un scăunel şi făcea cafeaua pe o maşină de spirt. Lip-Lip şedea pe saltea ca un mic Buda şi asculta.
— Într-o seară, începu Marta, nişte prieteni cheflii l-au dus pe pictorul Lena la o cârciumă cu fripturi renumite, undeva pe lângă Obor. Acolo l-a cunoscut pe tata… Îl ţii minte pe Drăgan? Avea un chip de mongol, cu căciula de astrahan trasă pe ochi – ochi mici, vioi, prea mici şi prea vioi pentru faţa lui mare, pătrată, cu bărbia puternică… Cum îţi place cafeaua? Amară?
— Nu, dulce.”

„Ne întâlneam de câte ori venea în Bucureşti. Şi atunci ne plimbam prin cartiere mărginaşe, prin cimitire şi grădini publice. Ultima dată am luat masa la o cârciumă în Piaţa Victoriei. N-am mâncat nimic din câte ni s-au adus. Ştefan a comandat şampanie… Nu-mi venea să cred că suntem împreună, că-l pot atinge, că există altfel decât în închipuirea mea, altfel decât în atâtea foi de caiet scrise la Paris, în camera mea din 13, rue Jules Simon… „Să mergem, Mirona, e prea multă lume aici…” Am mers şi am tot mers. Nu ne înduram să ne despărţim. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa Facultăţii de Drept. Ca doi studenţi. Mă lipeam de el, plină de tinereţe şi elan. Mă mângâia. Şi parcă înţelegea câtă amărăciune şi neputinţă înseamnă această tinereţe, cât de mult ceream vieţii şi cât de puţin voi căpăta, cât de mult aş vrea să rămânem împreună… De ce nu căuta, de ce nu găsea o soluţie?”

„În cele din urmă m-am hotărît s-o aștept la ieșirea din magazin. Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Așteptarea asta a fost una din cele mai grele din viața mea. Mi se părea că toată lumea știe ce aștept, rezemat de bara galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din fața magazinului, și credeam că toți mă compătimesc și mă găsesc ridicol.
[...]
Abia pe la 2 și jumătate a ieșit. [...]
M-am urcat în mașina lăsată pe str. Sf. Ionică și am pornit după ea, încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură, care să mă oprească în loc. Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou.
Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului român, deși îmi veneau mașini în față. Am coborît și i-am ieșit înainte. 
— „Sărut mâinile”... și tremurând aproape... „La mulți ani”.

Știind că locul va avea vad bun și se va dezvolta, Stere alege să își pună temelia casei și afacerii în zona gropii Ouatu:

„A ales un loc spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă .A umblat apoi pe la tribunal să încheie actele, a plătit şi nu i-a rămas decât să se ducă să-şi vadă metrii cumpăraţi. Aşa s-a întemeiat. Lucrurile au mers mai greu la început, până învăţară trecătorii locul.”

Cârciuma devine locul de întâlnire și perindare a tuturor celor care se stabilesc, muncesc sau chiar fură în zonă. În special ceferiștii al căror drum înapoi spre casele lor, seara, trecea întotdeauna prin dreptul cârciumii:

„Ziua trecea repede, la patru suna sirena de schimb şi plecau acasă. Griviţa se schimba. Strada lungă era plină de căruţe şi de oameni veniţi după târguială. Nici nu băgau de seamă când apucau spre mahalaua lor. Drumul trecea pe la Stere. Vedeau firma de tablă strălucind în soare şi mesele scoase afară o dată cu îndreptarea timpului. Spre sfârşitul zilei, curtea negustorului se umplea de chivuţe şi de gunoieri. Nu puteau să nu treacă să dea bună seara.”

Fosta Groapa a lui Ouatu se afla în zona care este azi cuprinsă generic între Calea Griviței, Turda și Bulevardul Ion Mihalache. Săpată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost astupată cu anii și treptat peste ea s-au construit mai întâi o grădină publică, actualul Parc Regina Maria, Biserica Sfânta Maria (1928), școala Petre Ispirescu și apoi restul cartierului de azi 1 Mai.

„Trecuseră ani de zile de când nu mai dăduse prin locurile acelea. A privit vechiul vad comercial unde-şi mâncase anii şi tinereţile. Firmele erau neschimbate. Le bătea vântul. Lumea, forfotă. Abia te mişcai, parcă ieri plecase de la jupân. Vânzătorii te trăgeau de mânecă, îţi împuiau auzul, strigându-şi mărfurile. Găseai ce voiai şi ce nu voiai: lână, sobe, putini, mosorele de aţă, rafie, panglici, sfoară, parchet de pus pe jos, preşuri şi covoare cu desene.”

Poate una dintre cele mai vii descrieri ale târgului Obor, fragmentul din capitolul „Iepe de șișic” al romanului Groapa surprinde o lume aproape sufocant de însuflețită, haotică, în care se amestecă negustori, precupeți sau „curioşi căscând gura, copii desculţi, hoţi de armăsari, cu cuţite lungi la carâmbi, mirosind a drojdie, cu ochii-n patru, stăpâni de herghelii şi poliţai cu şepci înalte, băuţi, cu obrajii ca para focului” pe lângă mărfurile de toate felurile de la „oale de pământ şi linguri de lemn” la „iepe de doi ani cu picioare fragede şi alungite” sau „boi supuşi, cu ochii mari şi blânzi, neadăpaţi de cu dimineaţa.”

„Târgul se simţea de departe după larma glasurilor şi după mirosul de vită. În margini, stăteau căruţele şi carele dejugate. Drumurile erau stricate şi pline de praf. Mulţimea pestriţă de târgoveţi se înghesuia spre mijloc, unde, într-un ţarc împrejmuit cu şipci albe, dădeau ocol caii şi vitele, să le vadă cumpărătorii. Larma tocmelii se auzea de departe.
[...]
Târgul boilor se înteţea la urmă. Gheorghe se dădu lângă geambaşi şi bouari şi întrebă ce preţuri erau în ziua aia.[...] Glasurile se pierdeau în larma tocmelilor şi codoşul ocolea pe departe. Sandu-Mînă-mică, Oacă şi Nicu-Piele pipăiau locul. Stăpânul cu Florea trăseseră la hanul Oborului, să nu stea la vedere, că erau cunoscuţi. Cel tânăr se uluise. Bani, gârlă. Numai hârtii de cinci sute şi o mie, numărate de mâini lacome, feţe încordate şi pânditoare, ochi cu priviri scormonitoare şi mai ales o veselie iute stârnită.”

La fel de suprastimulant senzorial este și hanul unde trag hoții și negustorii deopotrivă să-și numere banii și să-și bea aldămașul. 

„S-au tras către hanul de şiţă, unde se înghesuia toată mulţimea de negustori. În faţa cârciumii cu ziduri vechi, mâncate de igrasie, era un acoperiş lung, de frunze uscate de plop, rămase de cu vară, sub care, la mese înalte şi lustruite din lemn de brad, se adunau tocmaşii la un pahar de voie bună.[...] Nu mai aveai loc. Te trăsnea de departe un miros de mujdei şi abia dădură peste Bozoncea într-un colţ, mai la urmă.
[...]
Se auzeau lăutari şi chiote din prăvălia neluminată, cu geamuri afumate şi înalte. Era mai mult o petrecere, că locul aducea bani. Unul vindea, altul cumpăra, cum s-ar zice, nu era degeaba. Împrejur, numai negustori, fuduli şi ghiftuiţi, cu obrazul plin, duhnind şi înjurându-se. Tot Caţaveiul, Gârlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravela, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc. Slugile hangiului cărau băutura în ulcele de pământ ars, smălţuite pe afară, cu toarte vechi de alamă. Împrejur, se adunaseră vreo câţiva câini trăiţi bine, flocoşi şi obraznici, târându-se pe sub mese, chelălăind şi apucând oasele aruncate. Jos, la picioarele stâlpilor verzi, decoloraţi, stăteau cu picioarele întinse la soare nepricopsiţii, schilozii şi pociţii, aşteptând pomana negustorilor.”

„«În vale» era, deci, toată zona care începea după ce coborai scările de la noi, din spate, pe strada cu castani, şi o luai spre Palatu' Pionierilor şi spre Grădina Botanică, spre Progresu' şi spre Operă, da' într-a cincea mi se părea ciudat când îi auzeam pe picii din curte că ei „În vale nu merg”, parcă era nu ştiu unde, la mama dracu', unde p'-e viaţa în pericol. Normal, fiindcă ei crescuseră pe Panduri, la blocuri, şi nu prea ieşeau din curte decât până la pâine sau până la şcoală, la 146, pe când eu bătusem drumu' ăsta de sute de ori. Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică-mea a făcut naveta.”

Loc principal, cu multe întâmplări, în „Muzici și Faze”. 

„Am luat-o pe lângă Academia Militară şi după aia la dreapta, pe scurtătură, pe Ţăcălie. „Ţăcălia” asta, cum îi ziceam noi, e derdeluşu' unde mă dădeam cu sania în copilărie, când stăteam la bunică-mea; cel mai mişto derdeluş din Bucureşti.
[...]
Ce chestie! Va'zică iulie, iunie, mai… – sigur că da! Tocmai urcam pe Ţăcălie şi mi-am amintit o fază: Canţone intrase la bulău pentru viol, nenică! Adică aşa umbla vorba: ăstora din comitetu' de locatari le intrase morcovu' nasol de tot, că fuseseră violate nişte ţipe de la Medicină şi, deh, aveau şi ei fete; a fost mare şedinţă de locatari şi bou' de Batalu, administratoru', a dat telefon la Miliţie. Pe tipele alea cică le găsiseră chiar aici, pe Ţăcălie, că asta era zona Iu' Canţone, şi mi-am amintit că în perioada aia fusese o discuţie la noi, la rond.”

„Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel nou, era pe timpii aceia o piaţă triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.

Pe la 1814, aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirei canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și fără veste el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițile Bucureştilor pe timpii aceia.”

„Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer. În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adîncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi. La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă pînă la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit.
[...]
Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pînză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrîn rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hîrtiile mele, parte sub sofa.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”

După ce se mută la Cișmeaua Roșie, ca să uite de dezamăgirea extremă în amor pe care o suferise din cauza Wandei, Pantazi dă frâu liber la risipă și haos:

„Ca să mă amețesc, mă aruncai în vâltoarea vieții de petrecere și cu așa avânt că am speriat cu desfrâul și cu risipa Bucureștii. Vreme de un an, la Cișmeaua-roșie, unde mă mutasem, chefurile până la ziua albă s-au ținut lanț. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte: când plecam la vânătoare sau dam câte o raită pe la mănăstiri era cu un alai de cel puțin douăzeci de trăsuri încărcate cu vârf, bașca feciorii cu merindele și taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cât de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie ca seara s-o găsesc la mine în așternut. Erau bărbați cari mi-aduceau nevestele și frați surorile. Dar mă ținea tare scump și ca să fac față la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moștenisem bani ghiață, am făcut datorii peste datorii.”

Pantazi primește de la „una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama” vestea că logodnica lui, Wanda, l-ar înșela cu „Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica. De nu crezi, maică", adaogă ea, stai odată noaptea la pândă după unsprezece, să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră.”

Măcinat de bănuieli și de îndoială își lasă iubita acasă și contină drumul până la casele mătușii din Cișmeaua-Roșie unde se reculege.

„Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur orașul și pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua-roșie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului Domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.”

„Am umblat cu dânsul [cu Pantazi], în sus și în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-ași fi crezut că era Pena Corcodușa; cum ași fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că in acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de vecinicii, îi se arătase aevea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești.”

Între limitele descrise de Piața Matache Măcelaru și Piața Chibrit își are activitatea dar și sfera de influență vestitul dansator de tango Gogu Vrabete. 

„Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi și tractiruri cu felinare roșii. De pivnițe, ganguri întunecoase cu curve, curți umbroase cu mese și mușterii care își negociau tariful. Încãierãri în fiecare searã. Se luau în cuțit sã-și probeze onoarea. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colț din Valahia. Aici dădeai de Gogu Vrabete.
Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea și lume din afarã, nu doar fanții dintre Chibrit și Matache Măcelarul.”

„Erau în Piaţa Palatului Regal. Câteva minute grupul întreg rămase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar să scape de câţiva prieteni noctambuli care credeau că e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşă din nou că s-a înstrăinat fără motiv şi fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prieteni buni.”
Discuția între cei doi se tensionează atunci când Teofil îl acuză pe Toma că face o crimă prin susținerea și „apologia violenței” și că nu știe cu adevărat ce înseamnă să trăiești în tiranie, iar Toma, susținător al frățiilor de cruce legionare îi ține un discurs fanatic înflăcărat despre „autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturînd pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici.”

Toma vine la logodna prietenului său Teofil mai mult din interes. Așa cum el însuși recunoaște că „ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenismul... Am venit numai cu iluzia că voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă!
- Dacă e politică, mai bine lasă pe mîine, domnule Pahonţu... Te rog! făcu d-na Rotaru drăguţ.”

Pentru că momentul de a discuta cu domnul Rotaru chiar se dovedește a fi nepotrivit, Toma stabilește că va reveni la Rotaru acasă a doua zi, apoi părăsește ceremonia. 

„Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile așteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... În minutul cât îşi ridică gulerul pardesiului, se mai uită spre geamurile salonului, ca şi când gândurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, pe jos, cu gâtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate că nici nu ştia unde se duce. Era vreme urâtă de sfîrşit de novembre. [...] Sufla vânt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor.”

Aflăm din pățania cu Jean Glonț-Cairo că Gogu Vrabete îl detronase pe acesta din postura de cel mai bun dansator cât Cairo a stat la închisoare. Odată ieșit și aflând că Gogu l-a înlocuit e gata să îl ucidă. 

„Venise acasă și găsise pe altul cocoțat pe tron. Timpul nu ședea în loc. Erau alte vremuri. Cine e ăsta? a întrebat. Un nașparliu din Grant. Ți-a luat locul. N-a răbdat. Așa a ajuns Cairo să dea cu cuțitul.”

După ce îl învinge cinstiti pe Jean Cairo la un battle de tango, Gogu pleacă acasă în Grant unde îl așteaptă scrisoarea care îi va schimba soarta.

„A ajuns târziu acasă, sub podul Grant. A găsit în cutia poștală plicul bleu cu ștampila Comisariatului militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar n-avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită și carnea de tun era la mare căutare.”

Dintr-un extras din presa epocii aflăm că Poliția este îl caută pe „tâlharul Cairo și complicii lui” care dăduseră „mai multe lovituri în diverse cartiere, Lipscani, Cotroceni, Parcul Jianu” (unde au devalizat locuința ministrului de Interne dl. Teohari Georgescu). 

„Poliția a primit informația că se afla într-o casă din piața Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, exprostituată la bordelul «Casanova». E cu curva aia, Katia Olșevsky? a întrebat denunțătoarea, dar comisarul Țepeluș n-a dorit să răspundă acestei chestiuni iscată de gelozie. Gangsterii au fost surprinși pe când împărțeau prada, poliția a făcut somațiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian.”

„Între bulevardul Magheru și Calea Moșilor se întinde unul dintre cele mai frumoase cartiere din București. Nici o construcție comunistă nu pătează această zonă care ar trebui inclusă în circuitul turistic al capitalei. Dacă aș fi angajat ca ghid, i-aș duce pe vizitatori pe următorul traseu: din Piața Lahovary, una dintre puținele piețe autentice ale orașului, din păcate aproape transformată în parcare, aș înainta pînă în parcul Grădina Icoanei. În stînga, se află strada cu restaurantul Balthazar și o serie de clădiri impunătoare, multe dinte ele fiind reședințe de ambasadă. Strada se termină în bulevardul Dacia, unde de asemenea se află multe ambasade. În stînga parcului vine strada Jean Louis Calderon unde se află un magazin încîntător de produse apicole și obiecte vechi. Vara, proprietarul scoate în stradă două scaune grele de fier, vopsite în alb, cu spătarul filigranat, și atîrnă de fereastra magazinului un buchet de flori. După parc se deschide o străduță pe care se află o foarte frumoasă școală, O sută de metri mai încolo începe strada Alexandru Donici unde mă aflu eu acum, așteptînd-o pe Mara. Localul se numește Smart’s și vin adesea aici, chiar dacă e destul de scump. Are o mare calitate: e aproape de casă.”

„Cînd aveam sediul în Luterană, la ora 1 coboram cu Gilu la „McHerpes” cantina muncitorilor de la șantierul din apropiere. Toată compania se aproviziona de aici, chiar și șefii. Într-un frigider Arctic se odihneau vremelnic fripturi și șnițele format A4, cu coperte glossy de sare și piper. O minunăție. Înăuntru mirosea de trăznea a mîncare, așa că dădeam comanda și așteptam afară. Fetele care serveau, o blonduță ștearsă, cu o cicatrice mică la buza de sus și o roșcată veselă, se învățaseră cu noi și țineau la glumele pe care le făceam permanent. Le admiram pentru că erau bine dispuse, deși își petreceau toată ziua într-un vagon, iar mirosul de prăjeală le impregnase fiecare por al pielii, transformîndu-le în meniuri ambulante.
În dreptul Luteranei făceam dreapta spre Cișmigiu și apoi stînga pe străduța de după florăria Iris. O masă de piatră ne aștepta în scuarul unui bloc și prînzeam adesea sub ochii băbuțelor ieșite să pălăvrăgească în dreptul scărilor. Un suc Frutty Fresh și un baton de ciocolată Papy completau savurosul meniu servit în farfurii de plastic. În timpul mesei vorbeam, inevitabil, despre serviciu.
[...]
Pe vremea aia locuiam într-un bloc în centru, chiar lîngă sediul companiei. Într-una dintre zile, nemaisuportînd apartamentul din Berceni unde pereții se prăbușiseră definitiv peste psihicul meu, mi-am pus cîteva haine și așternuturi într-o geantă și m-am mutat într-un apartament cu două camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit să-l împart cu Onică, dar acesta se răzgîndise cînd aflase cît e chiria. Cîteva luni mai încolo se mutase Carmen, o tipă pe care o cunoscusem întîmplător la o petrecere. Eram atît de diferiți că ne puteam înțelege.
Blocul se afla la o sută de metri de sediul redacției. Plecam de la birou spunînd că mă duc să-mi iau de mîncare și mă îndreptam spre casă unde dormeam la prînz. După două ore, mă întorceam în birouri fără să-mi observat nimeni lipsa.”

„Locuia într‑o garsonieră miniaturală şi infestată de gândaci de bucătărie într‑un bloc interbelic de pe Strada Lirei, o clădire scundă, cu doar două etaje, cu zidul scorojit, afumat, înnegrit de straturi groase de jeg. Era o vară bucureşteană încinsă şi scara blocului era sufocantă, mirosul etern de ceapă călită şi petrosin abia acoperind duhoarea care venea dinspre ghene. Foi desprinse dintr‑un calendar cu pisici erau lipite cu scoci pe plăcile de faianţă verde crăpată, sub grunzul îmbâcsit ce se întindea până la tavanul cândva alb. Jardiniere cu flori pleoştite şi ghivece cu uriaşe plante beaucarnea şi schefflera, prin hăţişul cărnos al cărora păianjeni graşi îşi ţesuseră pânze vineţii. Firele de praf pâlpâiau efemer, ca nişte licurici minusculi, în lumina fierbinte şi vâscoasă care înfrumuseţa şi orbea.”

„Mă învârteam în jurul rondului de la Rosetti, în umbra clădirilor ciclopice, cu cafenele la parter, împrăştiind mireasma divină a unei licori încă străine mie şi de unde se auzeau romanţe vechi, uneori o luam pe Strada Speranţei, despre care ştiam din şlagărul Corinei Chiriac, pe care‑l auzeam la difuzor când eram mic, dimineaţa, după Cotele apelor Dunării, alteori pe Strada Radu Cristian, pe care‑l confundam cu Cristian Vasile, căci până şi eu auzisem povestea Zarazei – ai mei aveau un vinil imprimat de Odeon şi, uneori, în dimineţile de duminică, îl ascultau în timp ce ei beau cafea în sufragerie.”

„Apoi, străduţele adormite de la Armenească, numai buganvilea şi pisici grase, Foişorul de Foc, Mântuleasa, Moşilor Vechi, Izvorul Rece, după care fie coteam, prin faţa Gărzii de Pompieri, pe Strada Pictor Ion Andreescu – acasă, în Focşani, aveam pe hol o copie a Stejarului lui Andreescu, care făcea pereche cu Stejarul lui Şişkin, din camera mea –, fie îmi continuam drumul spre Mătăsari, Parcul Tolbuhin, care mie îmi amintea de Suvorov, a cărui statuie se vedea de pe şoseaua care ducea la mare şi, în cele din urmă, Piaţa Iancului. Nu mergeam niciodată mai departe, căci ştiam că, la un moment dat, drept în faţă, începea Pantelimonul, despre care derbedeii inveteraţi de la Centrală spuneau că era un loc al fărădelegilor, o mahala a cuţitarilor şi pistolarilor, în care străinul nebănuitor sau prea încrezător intra şi nimeni nu mai auzea de el.
Cârciumi de cartier gălăgioase, grădini de vară comuniste, cu pavaje slinoase, înghiţite de vegetaţie prăfuită, şine care trosneau sub povara tramvaielor, hurduc‑burduc şi ţipăt strepezitor de fier râcâind fier, pantografe scânteioase, copii şi câini famelici şi vânzători ambulanţi de oale şi covoare care strigau sub ferestrele opacizate de mizerie.”

„Cum mergeai spre Iancului, pe partea dreaptă se găsea o casă căzută în paragină, o vilă în stil neoromânesc ridicată probabil prin anii ’20, înconjurată de o grădină sălbăticită, cu plante gigantice, întocmai ca acelea care creşteau pe holurile blocului de pe Lirei. Două caturi, mansardă şi foişor, o verandă cu trei travee ogivale, o terasă cu baluştri frumos rotunjiţi. Acoperişul de ţiglă era parţial prăbuşit şi, sub mulurile halucinante, prin ferestrele mari, cu arc în dusină, ţâşneau şiraguri de iederă. M‑a atras pe loc, fascinaţia sufletului tânăr pentru vechi, pentru edificii părăsite, pentru locuri interzise. Singurul lucru care m‑a ţinut departe a fost gardul din fier forjat, prea înalt, cu vârfuri de lance ameninţătoare ca ţepele din xilogravurile medievale germane care prezentau viaţa şi faptele notoriului Vlad der Pfähler.”

„Am făcut dreapta pe Masaryk, am trecut de spital şi m‑am oprit, căci deja se vedea profilul casei. M‑am oprit şi m‑am întrebat încă o dată dacă chiar voiam să fac asta. Picioarele însă mi‑au luat‑o în faţă, încă dinainte să‑mi dau un răspuns.
Am rămas un timp la poartă, neîndrăznind să bat sau să verific dacă era încuiată, privind spectaculoasa clădire, ciulind urechile în căutarea celui mai mic semn că înăuntru era activitate. Casa, art nouveau fin de siècle, se întindea mai mult pe verticală, asemenea caselor înghesuite, cu faţade înguste, de pe canalele amsterdameze, dar se continua neaşteptat de mult în spate. O construcţie asimetrică, în partea stângă, un turn masiv, cu fleuron în  vârf şi cu un balcon deschis, sprijinit pe console, deasupra unui portal în formă de potcoavă, cu o uşă triforă vopsită în vişiniu, în dreapta, corpul principal, scund, un etaj cu atic, de culoarea muştarului, cu numeroase bosaje şi mascaroane, ferestre mari, cu menouri, umbrite de o cornişă lungă şi bogat ornamentată cu motive vegetale din ceramică glazurată, un balcon vitrat, sub care, la subsolul înălţat, se găsea garajul. Acoperişul era înalt, îmbrăcat în solzi de tablă zincată în care se deschideau trei lucarne rotunde.
Ferestrele erau acoperite cu draperii vişinii, care‑i ţineau pe cei ai casei ascunşi de ochii mei. Zidul din dreapta era un calcan, aşa că am luat‑o prin stânga, chiorându‑mă, ca un vulpoi, prin antrelacurile din fier forjat ale gardului sufocat de iederă la curtea în trepte, pietruită. În capăt, în dreptul unei ferestre mari, în evantai şi, esenţial, neacoperite, un oţetar bătrân înghiţise zăbrelele. M‑am suit pe soclul de beton al gardului şi am privit înăuntru.
Era un amplu hol cu travee, pe două niveluri, ca o sală de bal, parcă priveam în Pasajul Macca‑Villacrosse. Din câte îmi dădeam seama, toată mobila fusese scoasă, întreaga casă era goală pe dinăuntru, o simplă carcasă ce găzduia două duzini de creaturi care dormeau pe saltele mânjite de vopsea şi o pânză ciclopică întinzându‑se până la tavan, acoperită parţial de schele şi ale cărei detalii nu puteau fi desluşite de unde priveam eu.”

„Camera în care locuia amanta domnului Mitică Râmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină. Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lână și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atârnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de râmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atârnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană.
Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dânsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumânare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lângă altul și începură a se săruta ca niște porumbei.”

„În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate. Aci este locul de întâlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.
Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cânta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida. Acest june atît de entuziasmat era Mitică Râmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobândise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătând mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mâinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudându-i de cîte ori făceau câte un joc frumos.”

„Se știa - inerent - că locuiește princiar, undeva pe lângă Lacuri și vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier - și alea obținute cu trudă și cazne - la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu și a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simțiră că li se taie respirația. Era departe de ceea ce se așteptau să vadă, de ceea ce trăiu ei înșiși sau cunoștințele lor. Liniștea din jur, frumusețea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuințe scumpe, pentru oameni foarte bogați.”

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Pasajul Vilacrosse era Occidentul nostru, acolo, la o galanterie, se găseau sutiene nemțești sau poloneze, chiloți cu dantelă și furouri de saten, nu trebuia decât să cumperi câteva mărunțișuri din magazin și în pachet ți se adăuga și marfa cealaltă, cu mult mai scumpă. Intram în pasaj și copertina lui de sticlă galbenă estompa brusc zgomotul orașului, era mult mai rece decât afară și un alt aer, mirosea a ziduri vechi și umede și a carbid, prin colțuri se adunase mizerie s-o cureți cu rindeaua, ca într-o lume părăsită. Pe jumătate așa și era, cine știe cine locuia de fapt în balcoanele miniaturale de sticlă, în care creșteau cactuși de un verde prăfuit, ca niște faluși acoperiți de puf cenușiu, unde zăceau în semiumbra gălbuie, de culoarea apei mâloase, ghivece crăpate cu plante cadaverice care se încăpățânau totuși să trăiască.  Mă gândeam că, într-un fel, așa eram și noi, plante clorotice care se ambiționau să supraviețuiască într-un mediu ostil. Uneori vedeam, prin stratul ros de sticlă, acoperit de mâzga unui noiembrie târziu, câte un chip care părea uitat acolo din alt timp, un chip fără vârstă și fără culoare, martor al cine știe cărei istorii uitate. Ființele astea populau de altfel pasajul, apăreau seara trăgând după ele un cărucior de vinilin maro, în care înghesuiseră legume stâlcite, sticle de oțet, jumătăți de pâine, le târau ca pe niște cadavre în urma ghetelor diforme, mai mari cu câteva numere, a hainelor de-o culoare incertă, a capetelor înfășate în fesuri legate sub bărbie de sub care scăpau câteva șuvițe îngălbenite de păr. Știam toate magazinele de aici, ceasornicăria din capătul care dădea-n Victoriei, unde nu văzusem niciodată pe nimeni, deși ușa era mereu deschisă, ca și cum un ceasornicar-fantomă repara ceasurile unor clienți-fantomă, într-o dimensiune a lumii care ne rămânea necunoscută, cofetăria mică unde se lichefiau în soare niște eclere acre, aceleași câte-o săptămână întreagă, micul și cochetul magazin de pantofi, cu grilajul lui de fier, din alte timpuri, care se închidea cu un scârțâit prelung. Aici, pe niște tăblii lungi de lemn lăcuit, stăteau înșirați pantofii Guban, câte unul din fiecare pereche, dreptul, de parcă cumpărătorii erau cu toții jumătăți de oameni, dar numai mărimile extreme, așa că păreau încălțări pentru picioarele enorme ale unui popor de uriași.”

„Am coborât pe lângă tribunal până jos, în capătul Dâmboviței, dar în loc să merg la metrou am luat-o pe pod și m-am întors spre Calea Victoriei [...]. Porțiunea asta de chei mi-a adus mereu aminte de C., mai ales acum, când ceața înghite blocurile înalte de pe fundal, e doar o apă care curge printre sălcii, ar putea fi oriunde, oricând, la începuturile lumii. Dacă apele ei mlăștinoase, pline de toate reziduurile orașului, resturile vieților pe care le mestecă în fiecare zi, mizeria existenței lui de cenușă, nu ar fi curs spre Argeș, și de-acolo, mai departe, spre fluviul nostru, cum zicea Constantin, ci invers, marele nostru fluviu, fără-nceput și sfârșit,  și-ar întoarce apele spre noi, spre oraș, ar începe să sosească, înaintând încet, pe fundul acoperit de nămol al albiei de beton, cadavrele înecaților de la Cazane. Verdele apei ar deveni mai deschis, valuri mici le-ar deschide calea marilor cadavre albe care ar umple albia. Poate ar fi și al lui printre ele, aș recunoaște printre corpurile transparente, albastre în lumina serii, semnul lui de mamă de pe unul din omoplați, peste care mi-am trecut de atâtea ori degetele.”

„Azi a venit primăvara, complet pe neașteptate, a fost un 28 februarie ciudat, cu aerul sticlos al zilelor de vară deja, cu un vânt cald care s-a plimbat în vârtejuri prin tot orașul. La un moment dat, undeva la un semafor de pe Buzești, am văzut norii fărâmițați care treceau amețitor de repede, destrămându-se tot mai mult, alunecând undeva în jos, pe strada Cobălcescu, spre Cișmigiu. Și mi s-a părut că pentru prima oară știu cum e să nu mai fii în lume, dar nici complet în afara ei, nu știu cum să-ți explic, probabil ca în timpul celor patruzeci de zile, am avut senzația că pentru câteva zeci de secunde nu mai sunt aici, că văd lumea ca și cum n-aș mai fi în ea.”

În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).

„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”

Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.

„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”

„– Domnișoară, permiteți-mi să vă întreb ceva.
S-a oprit în fața lui așteptând. Ar fi pus jos sacoșele cu ghete și pulovere și sarafane. Ia te uită,
așa ar fi fost Kurt Cobain la vârsta asta, s-a gândit. Așa ar fi arătat. Mai mult ca sigur. I-ar fi
plăcut un interviu cu el. Kurt Cobain trăiește pe Strada Lipscani, ar fi preluat tabloidele.
– Știți cumva de câte rochițe și bluzițe are nevoie lumea asta?
– Poftim? 
N-a auzit bine, era dusă pe gânduri.
– Ca să se izbăvească, vreau să spun – a continuat pe același ton egal bătrânul.
Săracul, era dus cu pluta. 
– Văd că n-ați înțeles: de câte bluzițe, rochițe și fustițe are nevoie lumea asta ca să se izbăvească?
Clar era dus cu pluta. Nici nu se putea altfel.
– Chiar așteptați un răspuns la întrebarea asta?
Ar fi vrut să adauge și stupidă, dar cuvântul s-a oprit pe buze. Bătrânul o fixa cu o privire
albastră și apoasă. I-ar fi venit bine puloverul gri, da, i-ar fi pus ochii în evidență. Kurt Cobain.
Pictorialul grunge. Era deja târziu. Întârziase la redacție.“

Dată: 18 septembrie 1976

„În seara aia, mult mai târziu, stăteam în balconul apartamentului mătușii ei, într-un bloc din Romană, și ne uitam la luminile orașului. Soarele se pregătea să apună, iar noi eram aproape goi acolo, în răcoarea serii de septembrie.
— Știi? mi-a spus. Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi ne putem mișca. Nimeni să nu ne știe și nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă și să mergem printre oamenii înțepeniți asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la viețile noastre.”

„Ozana; și ea destul de celebră, frumos curgătoare, dar mai blândă, aliniind blocuri de doar patru etaje, cu mai multă verdeață printre ele. Am dat piept, mai bine zis gambe și burtă, cu câinii străzii (și antitetanosul), îmi era frică de ei, dar până la urmă m-am obișnuit.
Surpriza cea mai mare cu Ozana a fost că se situa mult mai în periferie decât Mănășturul, în sens absolut. Rar îmi lua sub o oră să ajung în centru, și asta dacă se înlănțuiau favorabil tramvaiul în cauză și cele două metrouri. Eram practic navetistă. Plecam dimineața și mă mai întorceam a doua zi sau cine știe când.
[...]
Într-unul dintre episoadele filmului București, am lucrat pe la Arcul de Triumf, ceea ce mă obliga, din Ozana, să traversez orașul aproape diametral, mai îndelung ca în anii studenției. A fost crunt; variantele cu transportul în comun se legau foarte prost, iar statul în trafic m-a lecuit de șofatul urban. Profesional, mă simțeam la fel de blocată ca în trafic. [...]
O stație de metrou foarte aproape de blocul din Ozana s-a dat în funcțiune puțin după ce am plecat. Dacă o prindeam, cine știe, poate ne-aș mai fi dat o șansă.”

„A stat deci opt ore la Romană, la coloane, era unul dintre locurile predilecte de întâlnire când era el tânăr. În fața florăriei. Acum nu mai e florărie acolo. Chiar, ce e în locul florăriei de la coloane? Nu știe, deși sunt rare zilele când nu trece prin Romană. Pe-atunci nu se schimbau firmele așa de des, aveai repere.”
 (Opt ore)

„Louise coboară din Uber pe strada Grădina cu Cai, o ia pe lângă stația PECO de la Facultatea de Drept. Se bagă printre zeloții ce pornesc ca o armată rebegită de ger spre Marele Mall Medical, merge cu ei o vreme, apoi intră în labirint. E totuna cu cel visat, aleile lui încep din fața Operei, care aici și acum se află în capătul bulevardului Elisabeta, în timp ce alături e vechea clădire a Operei, care, își dă Louise seama, găzduise mereu Teatrul de Operetă.
Atinge zidul labirintului. E înghețat. Își suflă în palme, aburul se răspândește în aer. Și dacă de celălalt București, realizează ea brusc, își amintește o altă Louise, a cărei viață n-o s-o trăiesc nicicând? Dacă aici e război, ca în vis? se întreabă.
Ninsoarea s-a domolit. Biserica Sfântul Elefterie e la locul ei. La fel e și calea ferată suspendată de dincolo de Teatrul de Operetă. Pe străzile adiacente, iluminate oranj de felinare mai joase decât cele știute, forfotesc Sutanele Negre, urmărindu-i în tăcere pe oamenii lui Chimir. În oraș, sunt mai mulți trecători decât de obicei – de unde au răsărit? cine sunt?”

nota din jurnal 9 9 2025 moșilor cu eminescu lui s k

„astăzi s-a întâmplat ceva extraordinar în orașul nostru

mulți oameni foarte mulți oameni au cărat statuile dintr-un loc în altul

și bibelourile

pe trotinete electrice

ei inșiși păreau statui cărând alte statui

și bibelouri ca niște statui mai mici

eu însumi am închiriat o trotinetă electrică

m-am cărat dintr-un loc în altul

pe trotineta electrică

statuar bibelouar

guarda me

piccolino mio

un contabil salvează vieți la propriu

într-un cămin din Dărmănești

unde tot personalul medical s-a îmbolnăvit

ție nu ți se pare asta ceva extraordinar

și Luigi ne-a întrebat dacă noi chiar credem

toate prostiile astea care apar în presă

că în felul ăsta toate morțile sunt așa în zadar

și noi am râs și i-am spus că exagerează

îți amintești nu

și tu ai spus că să descrii musca de pe fața banditului

sau picătura de apă în capul lui gol și neclintirea celui de al doilea bandit cu și fără pălărie

să descrii fără graba și precipitarea bolnavului în faza 2 de evoluție

să descrii cu liniștea bolnavului în faza 3 de evoluție

doar vântul să ne pâlpâie ușor cracii pijamalelor pe alei laolaltă bolnavi în fazele 1,2 și 3

așa stăteam ca belferii prinși în cablurile de tramvai de la intersecția Moșilor cu Eminescu

și sub noi noroiu luat în picioare de o mulțime de oameni și pe toți îi cunoaștem

nu știm cum îi cheamă

dar nu asta înseamnă să cunoști pe cineva

și tu ne-ai spus că ți-ai dat seama că femeea nu e noroiu în care să călcăm noi ca boii

femeea e noroiul în care s-oglindește cerul

îți amintești știu”

„În București n-au fost cataclisme demult, de-aia e lumea impertinentă. O iau spre casă, stau pe Popa Soare colț cu dr. Burghele, vizavi de bustul lui Țuțea. Nu din cauza bustului am cumpărat casa, deși zeloții susțin că apropierea contează pentru un legionar ca mine, dar eu nu-s legionar, jur: pur și simplu nu vreau ca zebrele să ajungă să-i împileze pe leii din Serengeti, atâta tot.”

„e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez 

în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi 

plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul Cerului la 

dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele 

Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această 

excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluțe de vârsta lui 

împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce 

pur și simplu a scos-o din minți 

mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase 

șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște 

inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și 

dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește sau măcar 

se masturbează cu gândul la tine 

acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu 

precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc 

așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ți 

plesnească mâinile să-ți dea o minge antistres un yoyo 

la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și 

să dea Ctrl+s

merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al

fântânii de la Universitate mă înviorează și

îmi face poftă de cireșe”

„în după-amiaza aceea am stat 

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem 

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe

poate se anunța ceva, I couldn’t care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuți

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață: 

te priveai în oglindă

cu părul puțin ciufulit și cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în brațe, 

se despărțeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.„

„Prelata se așterne peste pepeni

Neoane chicote și melodii

de la Megaimage de vizavi

vitrina scuipă peste piața Gemeni

Sub mușama harbujii vor musti

la noapte senzuali obraznici țepeni

cum n-au mai pomenit nicicând asemeni

iscoditorii ochi de mușterii

Vindeam pe vremuri tot pân’ la nămiezi

recită moșu-același vechi lamento

cu prinse-n barbă perlele de miez

și vorbele se sparg de pavimentul

îngemănatei hale și-o transformă

încet într-o curcubătă diformă”

„JUPÂN DUMITRACHE: Știi dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la „Iunion”; erau eu, consoarta mea și cumnată-mea Zița. Ne punem la o masă, ca să vedem și noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece așa preț ca la un sfert de ceas, și numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde știi că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră și cu spatele la comedie. Șade rezemat într-un peș, șade, șade, șade, și se uită lung și galiș la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiț, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai ședem, că încă nu s-a isprăvit comèdia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul și mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era rușine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiți la cocoane; ba încă-și pune și ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa, că-i sărea ochilarii din ochi și giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârșit, se isprăvește comèdia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală și dumnealui. Plecăm noi, pleacă și dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le rușinez. Știi cum e Veta mea,... rușinoasă.
IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o știu eu?... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieșim în dosul Agiei^[4], - coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - mațe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! ca să nu le rușinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Știi cum e Veta mea...
IPINGESCU: Rușinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa’ ți-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi șezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit și el la grădină ca și dumneavoastră, a stat și el până la isprăvitul comediei, și s-a nemerit să apucați tot pe-un drum ca să vă înturnați la domiciliu. El a rămas la al lui și dumneavoastră ați mers înainte.”

„Weekendurile mi le petreceam cu gașca de la bloc, adică vreo trei fete de vârsta mea sau mai mici, și câteva personaje care apăreau ocazional. Un băiat cu care m-­am bătut ca la carte, tot printr-­a VII­-a, pentru că o înjurase pe prietena mea. (Întotdeauna mi­-a fost mai ușor să-­i apăr pe alții.) O fată mai mică decât noi, despre care se zvonea că se prostituează. Un tip de 19 ani, care locuia cu prietena lui și care fusese arestat pentru droguri (de care îmi plăcea). Un băiat de vârsta noastră, pasionat de jocuri pe calculator (care mă plăcea). Ne împleteam cu toții singurătățile pe borduri și pe mașini abando­nate, copiii unei tranziții care a dat multe familii peste cap, fără ni­ciun ghidaj în relații interumane în afară de Bravo Girl!
Strada însemna totuși libertate pentru mine. Libertate cu limite, bineînțeles: aveam voie să merg de la intersecția Dacia cu Eminescu, pe Calea Moșilor, până aproape de strada Făinari, spre Obor. Dacă depășeam limitele impuse de tata, mi­-o luam.”

„Eram împreună de două săptămâni și râdeam goi în garsoniera lui din Crângași, într­o seară cu miros de tei.
În cameră pluteau nori de Lucky Strike, pe noptieră zăcea o sticlă goală de vin de Recaș, iar noi stăteam pe marginea canapelei extensibile, pe care tocmai o rupseserăm făcând sex. Mijlocul s­-a scufundat în forma scândurii frânte și nu mai putea fi folosită pentru nimic, nici pentru somn. Râdeam isteric, el cu capul în palme, eu înfășurată în cearșaful înflorat de la mama lui. Nu ni se mai întâmplase așa ceva în scurtele noastre vieți sexuale. Mă simțeam regina sexului, deși reacția mai realistă ar fi fost să mă îngrijoreze calitatea mobilei.
Calcula dacă ar putea să pună niște cărți sub scândura ruptă, ca să țină măcar noaptea aia. Atunci a sunat telefonul și mi­-a făcut semn că merge în bucătărie, dar a rămas în cameră.
Era gagică-­sa, trebuia să răspundă, că n-­avea niciun motiv să nu răspundă la miezul nopții. Asta e, trebuia să înțeleg, îmi spusese zilele trecute, că n­-are cum să-­i dea papucii cu o lună înainte de Bac. Mie un fost mi­-a dat papucii cu o lună înainte de Bac.”

Totul se așază, baby

„Nu știu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culo-rile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sa-coșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.”

„La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)”

 „uzură şi speranţă 

în serile când oraşul lasă pe lucruri

o peliculă moale 

sudoarea unui tramvai înaintând

pe mediana craniului

către Hala Traian

devine vâscos buzunarul

purtând câştigul în lupta pierdută

cât ţine ziua de lucru

cu sânge băut de vampirul

iubitor de lumină

_opt ore: nine to five 

intru

sub pielea duşmanului

ca să pot înţelege

şi acolo e frig.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„În drum spre casă, în autobuz, am scrollat pe telefon și am văzut pe Facebook că o fostă colegă de birou cu care mă înțelesesem bine dădea în chirie o garsonieră. Știam că are această locuință și că o ține pentru așa ceva. Am sunat-o. [...] M-am întâlnit cu colega mea când a ieșit de la lucru, ne-am văzut în fața blocului, unde era garsoniera, undeva pe la Iancului.
[...]
Garsoniera Iuliei era nou-văruită, ceea ce însemna că Maica Domnului avea să-și găsească locul cu greu și nu pe perete. Cu toate că varul proaspăt, al cărui miros încă se simțea, îi dădea un aer de curățenie, mobila era făcută din bucăți vechi, desperecheate, uzate de valuri de chiriași. Canapeaua nu se întindea perfect, șanțul de la mijloc te atrăgea către el. Iar ferestrele dădeau către un bulevard circulat și se auzea traficul. Mi-am dat seama din start că nu va fi o locuință confortabilă și că trebuia să caut mai mult, dar nu erau șanse să găsesc mai bine la bugetul pe care-l aveam.”

„Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se oprește locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subțire siluetă de brună, într-o fluturare de linuri galbene, usoare. La picioarele ei, o țigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coș cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-l cu pumnul întins spre soare. Se îndreptă grăbit într-acolo. De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori, o amintire care-l pîndea ca dintr-un ungher neștiut venea să-i întunece ispitire clipei. [...]
Ajunse pînă în mijlocul Pieței Palatului. Ca niște cărăbuși uriași, mașini negre, mașini albe și albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel și cristal, treceau tușind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-l cu răcnete răgușite de claxon. Agentul de circulație îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la țintă, cu mersul întețit, Lucu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra: "E pentru ultima oară, își zicea; la urma urmei nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une peccadille." (un fleac). Străbătînd piața, se trezi pe trotuarul vecin , chiar în preajma necunoscutei. Pe colțul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieți și o fată, studenți desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. 
[...]  Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseții ieșite în calea lui. „E genul meu!”, observă el cu satisfacție. „E genul meu!” În asemenea cazuri, Silion știe că nu-i rămâne decît să meargă drept înainte "wie ein Held zur Siege" (ca un erou spre victorie), și lucrurile vor veni de la sine.”

„«Atunci, la trei, în Piața Romană, la covrigi?» Secundo i-ar spune că poate s-ajungă și la 2:30, iar Baca se gândește c-ar putea să vină ea la el, să-l aștepte la ieșirea din Facultate, ocazie cu care... Dar, niciunul n-a zis nimic, a rămas la ora trei, la covrigărie, în Piața Romană. [...] L-am ușuit pe Secundo după ce ne-am întâlnit la covrigi, în Piața Romană. De fapt, i-am zis să nu mă mai caute.”