Mihail Sebastian

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”

„Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar, o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. « A făcut-o probabil, înainte de plecare» își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață.
Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.”

„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”

„Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.
Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebue să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șueratul gardistului era lung ca un lanț de ghiață căzând pe piatră. Adriana înfruntând gerul își lăsă jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.”

Nora locuiește într-un bloc modernist cu 6 etaje, cu lift și portal de sticlă.

„Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice.[...]
Îi plăcea mai ales lampa cu abajur sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare. [...]”

După prima noapte petrecută alături de Paul percepția asupra locului familiar îi este alterată:

„Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre - lucruri vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară, în lume.
Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochian, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum, înaintea ei, alte imagini ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut. De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?”

„Marţi, 12 februarie [1935]
[...]
Aseară trebuia să vorbească Nae la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională".
Conferinţa i-a fost interzisă de guvern. Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup.
— Era frumos Nae, povestea Nina. Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.”

„Sîmbătă, 30 martie [1935]
[...]
Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva.
De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav.
[...]
Joi, 31 octombrie [1935]
Bach: Passacaglia în do minor. Mozart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do major. Solist Wilhelm Kempff. Brahms: Simfonia I.
Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simfonie de Beethoven. Weingartner. Alaltăseară, de la Juan les Pins, fragmente din Ma mere l'Oye de Ravel, şi finalul din Simfonia despărţirii de Haydn. Azi, lung dejun la Institut Français.
Duminică, 3 noiembrie [1935] Kempff şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven. Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. Mi-a fost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. Mai departe, într-o lojă, Jeni.
[...]
Luni, 7 aprilie [1941]
[...]
Aseară, la Ateneu, un Matthäus Passion de război. Multe tăieturi, care reduceau întregul oratoriu cam la o treime. Lipsea între altele «Ich will bei meinen Jesu wachen».”

„Duminică, 14 aprilie [1935]
Ieri pe la 1 a venit Leni să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă.
Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale.
N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.
Joi, 18 aprilie [1935] 
2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu şi Soreanu, care îmi propun să fac pentru Excelsior un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un cinematograf, pe urmă la Corso (unde toate privirile, absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate parcă, ofensive). Mi-a făcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, fie la ea acolo.”

„Miercuri, 27 noiembrie [1935]
[...]
Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.”

„Miercuri, 22 mai [1935]
Masă la Aristide Blank, cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.
(Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)”

„Sîmbătă, 14 noiembrie [1936]
A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M-am dus la O.N.E.F., la un match de foot-ball (Venus - C.F.R.), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină obosită, pudrată, tandră — în depărtare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-o pînză de pictură, ca într-o fotografie reliefată. Şi cîte culori. Nu ştiam că sunt atîtea case roşii în Bucureşti. De acolo, de la O.N.E.F., se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de culori explozivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a făcut brusc o imensă tăcere — tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea doar din depărtare rumoarea oraşului.”

„Miercuri, 29 ianuarie [1941]
S-a publicat astăzi numărul oficial al morţilor civili. Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei. Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000 de morţi evrei. Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.”

„Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
[...]
Marţi, 29 august [1944]
Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.
Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări, copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.”

„Luni, 27 ianuarie [1941]
Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate. Marele dezastru este în Văcăreşti şi mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Încerci să-ţi imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare — „magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi, a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din dărîmături fuseseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină mizerie, în plină calicime. Mici meseriaşi, mici negustori, lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară. Vezi ici, colo, lîngă ruine, o femeie bătrînă, un copil despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine? În faţa Morgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă neidentificate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.”

„Sîmbătă, 8 aprilie [1944]
Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se face coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.
Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-şi părul, sfîşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

„Joi, 5 martie [1936]
Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm
într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit...
Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.
Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată...
Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.”

„Sîmbătă, 14 martie [1936]
Dejun la „Corso", cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele
lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.”

„Vineri, 20 martie [1936]
Am fost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie. A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în ambele antracte a dispărut să dea telefoane. Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine m-ar fi iubit în felul ei, dacă o ajutam să mă iubească. Trebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de confuz şi greu de descifrat, atitudinea ei a fost totdeauna de un tact şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente.
Nu trebuie să fiu supărat pe seara de azi. Ea îmi justifică o bună tăcere de zece zile — şi e o perfectă treaptă spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă cutremur gîndindu-mă ce fericit m-ar face un astfel de lucru.
Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele.
Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gîndesc de cîtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul spectacolului de la „Regina Maria". Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş fi obosit, dacă n-aş avea atîtea lucruri de făcut mîine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.
Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus cîteva grosolane glume, care încercau să provoace simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?
Jumătate oră mai tîrziu nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă. În realitate, m-am trezit facînd scenariul întregii piese. Sunt pur şi simplu încîntat. Mi se pare o idee excelentă, şi de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută.”

Sebastian frecventa acest local select, amintit și în romanul său Accidentul, unde lua masa sau dansa cu prieteni precum soții Nenișor sau Marietta Sadova.

„Joi, 18 aprilie [1935] 2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.
Seara, cu soţii Nenişor, la ei acasă şi pe urmă la „Zissu". (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:
— Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Astă-noapte, după ce am fost la Operă — deschiderea stagiunii — ne-am dus la „Zissu". Maryse într-o delicioasă rochie albă (cinematografic de frumoasă), Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc." Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul ăsta.”

Acesta era un loc de muncă și de întâlnire pentru scriitori; aici Sebastian se întâlnea cu editorul Ocneanu pentru a preda manuscrise sau avea confruntări neplăcute cu foști colaboratori antisemiți.

„Sîmbătă, 31 august [1935]
Aseară, lungă convorbire cu Mircea, Nina, Marietta şi Haig. Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu.
La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia.
Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu
ne pierdem calmul! Văd că devin patetic.”

Sebastian notează participarea la parastasul de un an al mentorului său, Nae Ionescu, observând cu amărăciune figurile îmbătrânite ale foștilor colegi de la ziarul Cuvântul și prezența legionarilor.

„Duminecă, 16 martie [1941]
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul: Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian. Toţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul lor.
Pe urmă cîteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi. Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?
Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino. Impresia ciudată că mă aflu într-un alt oraş, cu cărţi, cu tablouri, cu oameni prietenoşi, fără război, fără nemţi, fără Hitler.
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.
Mă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, fără să mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. Materialul e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o simplă comedie de mediu bucureştean. În fond, modul în care Nae a venit la Cuvântul şi a sfîrşit prin a deveni stăpîn nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la lucru.”

„Duminică, 26 [aprilie 1936]
[...]
Mă felicit că i-am vorbit Mariettei. Era necesar să despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu Marietta, pentru ca nici o întoarcere să nu fie posibilă.
Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. Leni face teatru cu Timică şi Ţăranu — şi îl face la „Alhambra". Renunţă în fapt la teatru şi cedează definitiv operetei. Se desparte de Tessa şi redevine miss Viteza. Piesa mea şi mai ales rolul pe care ar fi trebuit să-l joace ea sunt la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin, cu o piesă a mea.”

Sebastian descrie acustica admirabilă a sălii și reacțiile publicului.

„Duminică, 4 septembrie [1938]
În Timpul de azi, prima reclamă care apare pentru premieră: „Teatrul "Comœdia. Miercuri, 14 septembrie 1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. Jocul de-a vacanţa. De Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian."
Toată ziua am citit în Jurnalul lui Renard şi în Jurnalul fraţilor Goncourt însemnările lor de la repetiţii şi premiere. Mai ales m-au amuzat notele bieţilor Goncourt despre catastrofala cădere a primei lor piese, Henriette Maréchal. E o lectură preventivă.
[...]
Sîmbătă, 19 august [1944]
[...]
Am văzut aseară Steaua fără nume. Ce admirabilă sală de teatru „Comœdia"! La „Alhambra" totul se pierdea ca într-un imens hambar. Dincoace, toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă. O surpriză, Tantzi Cocea. Destule accente false, dar (deşi totul cam „făcut" din cap) un amestec de frivolitate şi emoţie, care se apropie mult de Mona mea.”

În timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, Sebastian descrie instalarea posturilor de soldați în Piața Amzei și schimburile de focuri de pe Calea Victoriei, chiar sub ferestrele apartamentului său.

„Miercuri, 22 ianuarie [1941]
9 1/2 seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. Toţi laolaltă, poate că ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mîine — dacă va mai fi un „mîine" — să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai părea posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală. Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în faţa blocului nostru. °e la 5 au început împuşcăturile. N-am putut urmări exact ce se Petrecea, fiindcă toate balcoanele au trebuit să fie imediat evacuate. Am văzut doar cum dinspre Palat veneau cîteva sute de manifestanţi. Am intrat în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se striga; se cînta; se vocifera. Două- trei voci reuşeau să se desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem fraţii voştri!"
Totul a durat o oră. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat cîntînd fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe terasă. Jos, lîngă farmacie, era un lac de sînge şi o luminare aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat fusese ucis şi că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras, lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? — destul de indiferentă totuşi. M-am întors sus. Era absurd să încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la Bucureşti. Emisiunea a fost normală pînă la 8 fără un sfert, cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de pauză. Tîrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că Legiunea va fi victorioasă, că la Constanţa, Tecuci şi Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că miniştrii jidoviţi (Mihai Antonescu, Cancicov, Mareş), împreună cu trădătorii (Dimitriuc), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare (Evenimentul, Seara) publică manifeste legionare. Despre generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în manifestul citit la radio (cînd mai dispunea de post) afirma că în 24 de ore ordinea va fi restabilită.
Şi acum? Totul e posibil în noaptea asta. Nu e decît 11 seara. Pînă să se facă lumină de zi mai sunt încă 8 ore. Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot gîndul meu e acasă, la Mama, la Benu, la Papa. Oraşul e în complet întuneric, telefoanele nu răspund, postul de radio tace.
Joi, 23 ianuarie [1941]
10 dim. Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile. Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate. De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc transmisiuni oficiale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio a fost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează un nou manifest, în care anunţă că în faţa atacurilor rebele asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al Marelui Stat-Major dezminte defecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă. Magazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar. Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi la dreapta uşii. Se vede perfect gaura făcută în zid.”

„Joi, 26 februarie [1942]
[...]
De o lună, la „Baraşeum", actori evrei joacă cu un imens succes de public o
revistă. Biletele sunt vîndute, pînă la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu) — şi am fost umilit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evrei care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M-au invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi desigur aş face-o pentru bani — căci de unde voi găsi bani de chirie în martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea exigenţe.”

„Vineri, 16 mai [1941]
O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4 săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă Mircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin (îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar, după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o cunosc: fată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect lucruri spuse de Mircea. Ce e amuzant e că, venită de la Londra şi stîrnind prin acest simplu fapt curiozitate — a fost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat, întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şeful Marelui Stat-Major german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei... Cît e de departe biata Nina Mareş, din pasajul Imobiliara! Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde Mircea e secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce reprezintă. În orice caz, foarte mult. (O călătorie cu avionul prin toată Europa nu e un lux de funcţionar.) Dar Mircea — spune Nina — nu e mulţumit. Munceşte ca un rob la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în lucruri mărunte. Ar prefera să revină în Palade 43, fără bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se călugărească. Am încercat s-o liniştesc.
Să n-aibă grijă. Mircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va călugări. Cel puţin nu deocamdată.”

„Vineri, 11 februarie [1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisfacţie reflexă, bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o noapte de somn agitat — că lucrurile sunt foarte neclare, că ele pot rămîne la fel de grave, cel puţin pentru noi, că represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se dezumflă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic, de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de agitaţie optimistă, au fost ştirile, sau mai curînd zvonurile despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc. Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare încerca să refuze vestea, dar setea mea de bucurie — fie şi momentană, fie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul, cînd de altul — Carandino, Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd, transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă puteam duce acasă — aş fi rătăcit toată noaptea. Şi într-adevăr, atmosfera străzii era febrilă, stimulatoare, încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
[...]
Sîmbătă, 12 februarie [1938]
Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi făcea plăcere să mă văd volubil în faţa unui Camil „redus la tăcere".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.”

„Joi, 16 aprilie [1942]
Nunta lui Baby, fiica Alicei. Cununia la Biserica Amzei, bufet la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la Alcibiade, care e bolnav. Mă uitam atent şi amuzat la toţi oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea fiecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă, absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.”

„Miercuri, 21 ianuarie [1942]
Zăpezi fabuloase — cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila. Azi-dimineaţă, cînd am ieşit din casă, întreagă Strada Antim era un fluviu de zăpadă. Am ajuns cu greu la Piaţa Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se urnească din loc. Maşini, camioane, trăsuri se luptau zadarnic să se despotmolească. Zăpada este — mă gîndeam — un element: o forţă naturală. Toată civilizaţia şi tehnica modernă e neputincioasă împotriva unor mari zăpezi. Să ningă aşa trei luni fără încetare — şi totul va pieri îngropat în zăpadă.”

„Marţi, 2 martie [1937]
Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît
declaraţia lui — în sfîrşit leală — că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu — cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele* pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Ivlircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist — foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El — Mircea Eliade — nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.”

* Anulat: „ciomegele". 
Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un grup de studenţi legionari.
Gogu Rădulescu era, la acea dată, simpatizant comunist.

„Miercuri, 7 ianuarie [1942]
[...]
Oţetea, văzut la Rosetti, povesteşte cu emoţie, cu stupoare, cu încremenire şi uneori
cu accese de furie, cele întîmplate în iunie la Iaşi. Uneori îşi acopere faţa cu un gest de neputinţă, de spaimă, de dezgust. M-a răscolit felul lui de vorbă, dar, despărţindu-mă de el, nu m-am putut opri să gîndesc că totuşi continuă să fie director al Teatrului din Iaşi. Nimic, nimic nu e incompatibil aici.”

Istoricul Andrei Oţetea se referă la pogromul din Iaşi.

La sosirea sa în Sinaia în ianuarie 1937, Sebastian este așteptat la gară de Dinu Noica, a cărui „extraordinară delicatețe” îl face pe autor să se simtă, prin contrast, „vulgar și insensibil”:

„Sinaia. Sîmbătă, 30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc. Modestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit. Dar voi putea? Va merge?”

Sebastian notează că decorul hotelului unde stătea era „aproape somptuos”, însă lumea era deprimantă (jucători de club, ziariști, figuri dubioase). La cazinou, Sebastian pierde 200 de lei la ruletă imediat ce intră, promițându-și să evite locul nu din prudență, ci din silă. Într-o altă seară, rămâne în cazinou până la 2:30 dimineața pentru a nu-l lăsa singur pe prietenul său Carol, care pierdea sume mari:

„Aprilie Sîmbătă, 11 aprilie [1936]
Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la 9 fără un sfert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu de radio care înnebunise subit.
Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul, de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o simfonie de Locatelli, primul concert brandenburghez de Bach, Concertul dublu în re minor pentru două violine, tot de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann pentru cor şi orchestră (foarte frumos!) şi prima parte din Simfonia III-a de Schubert.
În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2 1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă la capăt, căci am închis după „Barabas"! Mereu bucurii mai mari ascultînd-o, mai nuanţate.
Plec azi la Sinaia cu Carol şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să mă opresc la
Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu actul 1. Vezi cît sunt de modest?”

Carol Grümberg, avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940).

„Sinaia, duminică, 12 aprilie [1936]
Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor.
Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care e aproape somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau, Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă.”

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.”

Sebastian are prima sa zi de schi, reușind să coboare „vijelios” panta de la Stâna Regală, în ciuda temerilor inițiale:

„Sîmbătă, 9 ianuarie [1937]
Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri — în perfecta mea ţinută reglementară (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute la vila Manolovici, ceream detalii cu oarecare sfială, fiindcă erau atîţia chiori vechi acolo — şi cînd cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
— Eşti fricos? — am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: 
— Da.
— Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul, tranşînd discuţia. Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri — am străbătut vijelios (da, îmi place să spun vijelios) frumoasa pantă de la Stîna Regală — şi, ce e mai comic, fără să cad. Şi pe urmă, am făcut o sumă de alte „exploits"-uri care mă uluiau. N-am coborît la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri — e drept, căzînd destul de des — dar, la urma urmelor, cu destulă îndemînare pentru prima zi?
Wendy, care îmi era profesoară, mi-a spus:
— Bravo, ai talent. Şi nu mi-a fost ruşine să primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate, după catedră. Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.”

Sebastian menționează oprirea la cabana de la Cota 1400, pe care o descrie ca având o atmosferă de „lene și vigoare fizică”:

„Luni, 22 ianuarie [1940]
Ieri, zi de schi la Sinaia. Am sosit dimineaţa pe la 10 (cu Comşa şi Lereanu) şi am
pornit-o imediat cu sania spre Stîna Regală, dar a fost imposibil să trecem mai departe de punctul unde se încrucişează drumurile spre Stînă şi spre cota 1400. Zăpada era colosal de mare şi sania nu mai putea răzbate. Am pornit-o singuri pe schiuri, spre cota 1400, abandonînd Stîna.
Ningea ca o ploaie repede, albă. „Mii de tone" de zăpadă. Atîta zăpadă, că schiurile abea alunecau. Tot timpul, la întoarcere (pe acelaşi dram pe care de obicei descind cu o viteză ce mi se pare vertiginoasă), a trebuit să merg în pas de patinor şi să mă ajut neîncetat cu bastoanele. Chiar la popicărie, unde este o pantă destul de aspră („prăpăstioasă", mi se părea pe vremuri), alunecarea era destul de lentă. Era o zăpadă aderentă, afinată, prea moale. După cîteva sute de metri trebuia să mă opresc, să-mi şterg schiurile care trăgeau după ele, pe talpă, un strat de cîţiva centimetri de zăpadă, ca nişte tălpi suprapuse de plută sau de crep.
Mi-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac în genere toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare fizică, de intimitate şi de singurătate.
N-a fost propriu-zis o zi de schi. Zăpada nu ne-a lăsat să facem mare lucru. Dar a fost o zi fericită. Pădurea, literalmente copleşită de zăpadă, e un peisaj feeric, fabulos.”

După o sesiune aspră de schi, Sebastian cade pe gheață și se rănește la genunchi, observând cu ironie că s-a ales cu o rană „întocmai ca în primul capitol al romanului” (Accidentul):

„Marţi, 16 februarie [1937]
Mă întorc la Bucureşti chiar azi-dimineaţă, cu maşina lui Roman. Ziua de ieri a fost o zi complectă de schi. Dimineaţa, 3 ore cu d. Roman şi d-ra Lereanu (7), după-masă, 4 ore cu Thea.
(Despre Thea nu voi scrie nimic. E amorul cel mai simplu venit. Dar eu am o manieră insuportabil gravă de a mă comporta cu femeile.)
Exerciţiile de schi de după-masă au fost aspre. Am căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău — erau cîţiva metri de gheaţă — că mi-am rupt pantalonul la genunchi — şi m-am ales cu o mică rană, întocmai ca în primul capitol al romanului.
Cît despre roman, mi-e ruşine să scriu. N-am făcut absolut nimic.”

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Sinaia este cadrul unui vis al lui Sebastian, în care acesta se plimbă cu trăsura prin oraș alături de Marietta Sadova și Lilly Popovici în căutarea vilei unde ar locui scriitorul francez Jules Renard:

„Joi, 20 ianuarie [1938]
[...]
Un vis de azi-noapte: Sunt la Sinaia. Într-o trăsură cu Marietta Sadova şi Lilly Popovici. Urcăm pe un drum înclinat, în căutarea unei vile, unde locuieşte... Jules Renard. Trecem prin faţa unei vile, în curtea căreia se află trei domni: Virgil Madgearu, Mihail Popovici, iar între ei un domn slab, cu părul blond cărunt. Opresc trăsura şi întreb:
— Vous ne savez pas si M. Jules Renard habite par là? — C'est moi! răspunde domnul necunoscut. Mă apropiu de el (Lilly şi Marietta au rămas în trăsură, au continuat drumul mai departe, în orice caz au ieşit din vis). Îi vorbesc foarte emoţionat lui Renard. Îmi propune să mergem să ne plimbăm în oraş. Plecăm împreună, în timp ce o tînără femeie — fiica lui? soţia lui? — îl întreabă dacă se întoarce devreme, şi îi dă o sumă de sfaturi îngrijorate, afectuoase: să nu răcească, să nu obosească...
Pe drum îi vorbesc despre Jurnalul lui, cu amănunte, cu citate. Îi citez fraza despre teatru: „une conversaţion sous un lustre". Discuţia ţine mult în vis. (îmi aduc aminte că nu era deloc incoerentă, ci, dimpotrivă, legată.)
Ajungem la un fel de cafenea-restaurant. În dreapta, într-un fel de cameră separată, mai multe figuri cunoscute, între care, cred, Izi. Îi ocolim, şi ne aşezăm la o masă din stînga, într-o boxă ca cele de la „Corso"...
E tot ce-mi amintesc. Azi-dimineaţă, înainte de a mă trezi ca lumea, îmi repetasem în gînd întreg visul — şi era, mi se pare, mai plin de detalii — dar în cursul zilei l-am uitat, şi numai adineauri, la concertul de la Filarmonică, mi l-am amintit dintr-o dată.”

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„Urcaseră până la Poiana Brașovului cu «șenila», un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.
— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
[...]
—Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata un skior. Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru soluția găsită. «Să putem face» era intenționat
ceremonios, așa încât «dumneata» devenea oarecum glumeț.
— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe skiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
[...]
Nu era nici o cameră liberă la hotelul săsesc. «Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari».
— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebue să găsim ceva.
[...] La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit nici un loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.
«Geaba vă osteniți, domnișoară», îi zise dintr’o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. « Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj».”

„Cabana S. К. V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci... Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr’o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un sgomot de ferăstrău. Cineva striga de la o fereastră : Gertrude! Gertrude!
Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în ruksac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. «Am să dorm... am să dorm... ».
— Bucuroși de oaspeți?
— Bucuroși, numai că n’avem unde.
Nora se uită lung, fără nici o vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului, cu care vorbea corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă. 
— Sunt toate camerele ocupate. Nu e nici un pat liber. Încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
[...]
— Eu mai departe nu merg. Să intrăm... să ne odihnim...
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta cărți. Dintr-o odaie alăturată, se auzea un joc de pingpong. De sus, delà etaj, cineva striga în răstimpuri, același nume care nu răspundea : Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau skiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli,se auzeau bocanci grei suind sau coborînd o scară. Ușa se deschidea din când în când și la apariția noului venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă neturburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.”

„Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse, era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi, acel prag. Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.
[...]
Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum, pe cine caută.
— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.
— Ba da, dar... 
Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26. Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!
Paul îi întinse plicul lui Hagen și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.
«Mai bine vă găseați de dormit în altă parte» zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.
Mergea înaintea lor, întâi printr’o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr’un lung culoar întunecos. întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăeri nici un zgomot, nici o șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă. Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. «De când nu s’au mai deschis ferestrele aici» gândi Nora.
Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei. « Trebue să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni». Obloanele erau toate închise, intrare, cu drugi de fier.
— Noi lăsăm ruksacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebue să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.
Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.
[...]
La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă. În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor. Nora nici nu privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Intr’un colț un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.”

La Hotelul Coroana Paul și Nora se opresc de mai multe ori în vacanța de iarnă petrecută în Poiană, fie în căutarea unei cazări, fie în așteptarea unui tren care să îi ducă înapoi la București. Însă momentele cele mai tensionate sunt marcate de reîntâlnirea neașteptată a lui Paul cu Ann, mai întâi doar cu automobilul ei inconfundabil, apoi multe zile mai târziu și cu Ann însăși. 

„La Coroana, nu era nici un loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri, aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute. Lăsară skiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.
— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară...
Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de skiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.
[...]
Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.
— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?
El era în stradă, la marginea trotoarului, rezemat de un mic automobil albastru la care se uita cu o ciudată privire fixă.
— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? [...]
Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-а salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.
Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun. 
Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebue să fie pe aproape. A coborît un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.
[...]
Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase skiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de ski, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborîți din pădure. Găsiră cu greu o masă liberă într’un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe, care le turbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi.[...]
Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.
— Tu ești, Ann?”  

„În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi,departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mauve, cu mult albastru. Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte. Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet, câmpia cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr’un ochian care micșorează imaginile, dar nu le turbură. Cele mai depărtate siluete — case, arbori sau stânci — își păstrau conturul în lumina de zi.”

„Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.
— Acum șase ani, când eram la Satu-lung...
— Acum șase ani? ești sigură?
— Da. În 1926. În August.
Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune. Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața din spre Satu-lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocători, cu sentimentul că se află într’un oraș strein, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau delà un trotoar la altul, aruncau cu pietre în copacii delà marginea drumului — acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.”

Este primul hotel modern al Brașovului. Hotelul Coroana (Krone) a fost inaugurat în 1910 arhitectura lui barocă și art-nouveau fiind inspirată din cea specifică orașului Munchen. Considerat cel mai luxos hotel și restaurant al Brașovului, Coroana atrăgea în mod deosebit artiști și scriitori, iar cafeneaua era considerată un fel de Cafeneaua Capșa a Brașovului. Aici veneau Emil Cioran, Lucian Blaga sau Mihail Sebastian. În comunism s-a numit Postăvarul iar din 1990 si-a reluat vechea denumire. În prezent este operat de Compania Aro Palace.