Iași

Iași este unul dintre cele mai importante centre istorice, culturale și academice ale României, situat în partea de nord-est a țării, în regiunea istorică a Moldovei. Fostă capitală a Principatului Moldovei și, pentru o scurtă perioadă, capitală a României în timpul Primului Război Mondial, orașul a avut un rol esențial în dezvoltarea identității culturale și intelectuale românești. Patrimoniul său arhitectural, alcătuit din biserici, mănăstiri, palate, muzee și clădiri monumentale, reflectă evoluția sa de-a lungul mai multor secole.

Recunoscut drept capitala culturală a Moldovei, Iașul găzduiește numeroase instituții de prestigiu, precum Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, cea mai veche universitate modernă din România, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, primul teatru național din țară, și Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, una dintre cele mai valoroase biblioteci din spațiul românesc. Orașul este, de asemenea, un important centru editorial și universitar, în care tradiția culturală continuă să se împletească cu viața academică contemporană.

În istoria literaturii române, Iașul ocupă un loc privilegiat. Aici au activat sau s-au format unele dintre cele mai importante personalități ale culturii române, între care Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu. Tot aici a luat naștere societatea literară „Junimea”, în jurul căreia s-a dezvoltat una dintre cele mai influente mișcări culturale din secolul al XIX-lea, iar revista „Convorbiri Literare” a devenit un reper fundamental pentru literatura română. Numeroase străzi, clădiri și grădini ale orașului au fost transformate în spații literare prin operele autorilor care le-au locuit sau descris, conferind Iașului o geografie culturală aparte.

Prin densitatea locurilor încărcate de memorie literară și prin continuitatea vieții sale culturale, Iașul reprezintă unul dintre cele mai importante orașe literare ale României. Case memoriale, muzee, monumente și trasee tematice păstrează vie amintirea scriitorilor care au contribuit la definirea identității sale, transformând orașul într-un reper esențial pentru înțelegerea patrimoniului literar românesc.

Iaşul, „oraşul marilor deşteptări” și al „sentimentului abisal al culturii”, apare în paginile geografiei literare ca un spațiu marcat de o dualitate fascinantă: un centru de iradiere intelectuală și, în același timp, un tărâm al melancoliei provinciale:

„Moldova şi „sentimentul abisal al culturii”. Deschiderile către nord şi către răsărit. Modelele sudice şi modelele nordice: între Imperiul Otoman, cel Austro-Ungar şi cel Polonez. Iaşii, factor coagulant: ideea de unire culturală. Anii 40 ai tentativelor unificatoare. Societăţile culturale şi publicaţiile integratoare. Primele tresăriri ale orgoliului regional recuperator, din Iaşii de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici, apoi ceilalţi mari scriitori, atraşi de fascinaţia Centrului. Fixarea datelor arhaice – universul protoculturilor. Eminescu, Iorga, Pârvan şi Sadoveanu, ca profesori de istorie şi pedagogi ai sentimentului naţional. Spiritul critic în cultura română – creaţie a Moldovei? Reaşezările „noilor capitale”, după 1945. Fisurile.”

„«Dumneata vei crede că paginile acestea sunt literatură. Nu, sunt concluzii la care am ajuns demult, de când trebuia să caut sprijin străin ca să rezolv crizele adolescenţei. Dumneata înţelegi ce amar e faptul acesta: să cauţi sprijin străin, pentru că în literatura noastră nu au crescut încă cincizeci de pagini de aspru, sobru şi mângâietor eroism? Oare nu trebuie să osândim Moldova pentru acest lucru? Nu şi-a cântat ea dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia? N-a înfiltrat ea în cugete că aceasta e literatura română? N-a dovedit ea întotdeuna prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuire totală?».”

Pentru călătorul de odinioară, precum Ion Ghica, Iaşul nu era doar o destinaţie, ci o destinație greu accesibilă, deoarece „poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie”:

„Ce impresionează de la început în Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt rememorările omului politic. El cunoaşte totul dinlăuntru, el a fost prieten cu cei care au făcut istoria României. Cu cei care au aşezat centrul fenomenului românesc. Sau cu acei bravi bărbaţi care au conştientizat hotarele ţării. El – Autorul – ştie, el a aflat, el s-a bucurat de întâlniri lămuritoare. De fapt, ai lui, domni ai Ţărilor Româneşti, el, important boier şi personaj-cheie al „deşteptării României”, el împreună cu cel care îi adresează scrisorile – au construit ţara. Odată cu ai lui se termină domniile fanariote în România, el şi generaţia sa definesc spiritul nou prin care se întemeiază ţara. El a descoperit România călătorind la Paris, în Anglia. El sau – îi scrie lui Alecsandri – ei. Nu ştia că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă şi a trebuit să întâlnească moldoveni la Paris ca să afle. La Iaşi ajunge greu fiindcă poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie.”

Odată ajuns însă, Ghica descrie oraşul ca pe un spaţiu al regăsirii prietenilor și un veritabil „labirint iniţiatic” unde se simțea, în sfârșit, acasă:

„Niciun sentiment antiotoman nu animă paginile scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aşa era ţara, aşa erau oamenii, aşa erau şcolile. Ei au acum în faţă o lume nouă; nu doar Ţările Române îşi trăiesc, prin tineri, înnoirea, modernizarea, despărţirea de lumea veche, ci şi Imperiul Otoman.
Aşa că trebuie să înţelegem începutul secolului al XIX-lea ca pe al unei lente, dar inevitabile descoperiri. Ne despărţim de lumea veche ca să luăm cunoştinţă de o altă lume – de lumea care ne exprimă. Tinerii descoperă cu uimire lumea din jur, iau aminte de faptele, de istoriile, de întâmplările care se adună sub semnul ideii naţionale. Pleacă să descopere rezervaţiile – locurile unde istoria supravieţuieşte. Unii descoperă folclorul, alţii mânăsitirile. Călătoriile sunt memorabile, şi memorialele de călătorie devin texte fundamentale, iscă replici, nasc o literatură. Ca marii exploratori ai secolelor trecute, Ion Ghica pleacă la Iaşi unde îşi întâlneşte prietenii. E o călătorie pe care o relatează ca pe o mare aventură – precum Columb traversarea oceanului. La Iaşi va fi acasă, dar abia după un timp al rătăcirii într-un labirint iniţiatic.”

Această imagine a oraşului ca „factor coagulant” al spiritului naţional este întărită de faptul că aici s-au născut sau s-au format personalități care au definit cultura română, Iaşul fiind locul „de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici... atraşi de fascinaţia Centrului”.

O perspectivă contrastantă și polemică este oferită de Mircea Eliade în textul său „Împotriva Moldovei”. El descrie oraşul ca fiind cufundat într-o „exaltată mediocritate spirituală”, reproşându-i că „şi-a cântat mereu dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia”, dar fără a atinge spiritul eroic al altor regiuni:

„Un mic scandal îl provoacă Împotriva Moldovei, text aparţinând mai degrabă geografului teribilist decât viitorului istoric al religiilor. Sau poate lecţiile de nonconformism ale lui Nae Ionescu vor fi stârnit o asemenea diatribă:
«Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră întreagă e lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate. Neavând alte pilde, socotim că ceea ce se petrece în literatură trebuie să se petreacă şi în viaţă. Familia e mediocră (eticeşte), societatea e (în cel mai bun caz) mediocră, literatura e de-o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – preafrumoase, preacăutate, preatalentate».”

Această atmosferă de liniște este regăsită și la Mihail Sebastian, care include Iaşul într-o geografie a decăderii urbane, acoperit de un „val de somn, de cenuşă, de mâl” care paralizează ritmul de viață al provinciei în favoarea Bucureştiului:

„Există un efort de identificare cu oraşul – un stil de a participa la devenirea urbei. Brăila trădează o simptomatologie, e un Centru care numeşte căderea generală:
«Camil Petrescu, reîntors dintr-o călătorie în Ardeal, povestea zilele trecute într-un articol de ziar, jalnica decădere a Timişoarei, pe care o lăsase acum 15 ani prosperă şi o regăseşte astăzi adormită. Brăila, Iaşi, Timişoara, şi mai sunt. E un val de somn, de cenuşă, de mâl care încarcă de câţiva ani oraşele de provincie, le încetineşte ritmul de viaţă, le paralizează. Prosperitatea Bucureştilor – prosperitate nervoasă, exasperată, ascunzând atâtea simptome de panică – e plătită scump cu decăderea provinciei».”

Totuşi, farmecul inefabil al Iaşului rezidă în locurile sale emblematice, care păstrează „taina bătrânelor rânduieli”. Ion Creangă este cel care eternizează marginea oraşului prin celebra sa „Bojdeucă din Țicău”, un spațiu unde scriitorul a trăit „păstrând nealterată... o savoare neaoşă”:

„În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

În final, Iaşul rămâne în literatura română ca un „Târg al şaradelor”, un loc al interogaţiilor profunde unde „totul este deşertăciune şi vânare de vânt”, dar unde spiritul critic moldovenesc a reușit să pună bazele culturii noastre moderne. Pentru mulţi scriitori, oraşul rămâne, aşa cum spunea Mihai Ursachi, o „imagine culeasă ca un giuvaer al memoriei”:

„Arborele genealogic al lui Mihai Ursachi pare a fi legat de cei mai mari ai literaturii române. Face parte, prin itinerariile părinţilor săi, din familia lui Eminescu, a lui Creangă. Ipoteştii, Humuleştii ţineau de itinerariile alor săi. În Ieşii afirmării şi ai gloriei sale, i se spunea Magistru. „Calitatea de Magistru o căpătase încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filozofie şi arte, ornat pe un spirit boematic de înaltă clasă în perioada în care atât de prestant s-a autointitulat «Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpânitor absolut al Regatului Dor,/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii»”, scrie Daniel Corbu în Magistrul Mihai Ursachi şi hohotul marelui logos (Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor, antologie de Daniel Corbu, PrincepsEdit, 2006, p. 206).”

Revista „Arta” din Iași reprezintă punctul de contact al lui George Bacovia cu boema ieșeană și locul unde poetul și-a marcat una dintre primele ieșiri literare importante dincolo de granițele Bacăului:

„Scrie Ion Caraion: „Până în 1899, adică până la vârsta de 18 ani, când iese din crisalida celor patru clase gimnaziale, fie că semna V. George, fie că încă naviga spre pseudonimul de G. Bacovia, poetul scrisese Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid, Nevroză, Şi toate, Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf”.
Aşa cum arătam într-un eseu mai vechi, poeziile apar în reviste între 1903 şi 1912: doar Şi toate apare în timpul probabil al creaţiei. Este o poezie „a vremii ei”, bine prinsă de curentul decepţionist eminescian, dar şi de naivităţile vârstei: mândra primăvară, soarele blând, nopţile fermecătoare şi senine, mugurii pe ram sunt sintagme şi fidelităţi liceene, în care doar voinţa de a face literatură poate fi subliniată. Când „ieşise din crisalida celor patru clase gimnaziale”, poetul nu era încă Bacovia. Dar trăia, desigur, voinţa de a scrie. De a trăi alianţa cu cei ce scriu. De a realiza „ruptura”.
Majoritatea poeziilor citate mai sus au apărut în „Arta” (1903–1904) şi „Românul literar” (1906–1907). „Arta” este o revistă care apare la Iaşi la 1 noiembrie 1903 şi îşi propune să se ocupe de teatru şi literatură. Este o revistă în care primează problemele teatrului. Scriitorul s-a desprins de Bacăul natal, a pătruns în altă provincie şi în altă civilizaţie a culturii. În primul număr, Spiru Prasin scrie despre Piesele originale, G.G. Nădejde îşi începe un articol despre Menirea teatrului naţional, State Dragomir se ocupă de Punerea în scenă, iar Spiru Prasin şi N. Volenti încep comedia Mioara – publicarea ei va dura încă zece numere. Prima poezie publicată în „Arta” de Bacovia (V.G. Bacovia) este Toamnă, asupra căreia anii liceeni nu mai revendică drept de proprietate:
„Răsună din margini de târg/ Un bangăt puternic de armă/ E toamnă… Metalic s-aud/ Gorniştii, în fund de cazarmă.// S-aude şi-un clopot de şcoală/ E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă;/ Hârtii şi cu frunze, de-a valma,/ Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă”.
Este evident că atât în (prin) această poezie cât şi prin celelalte publicate în revista ieşeană (Melancolie, Moina, Adio, Ego, Nocturnă, Amurg violet, Mister, Trudit, Funebră, Aiurea, Epitaf, Corbii) există date ce indică un alt moment al creaţiei. Să observăm că poetul nu este independent de preocupările revistei şi atunci când publicaţia îl va comemora pe Traian Demetrescu, Bacovia va contribui cu Corbii.
[...]
Cum este al doilea oraş în care poposeşte poetul? Negreşit, există un climat în care nu face altceva decât să regăsească oraşul natal. Scrie, trăieşte între actorii boemi, frecventează mediile joase, dar nu comunică; între poetul Corbilor (lui Tradem) şi poetul omagiat de socialişti, între actorii salutaţi de scriitorii din „Arta” şi Bacovia nu există nicio legătură. Cei validaţi de gustul public, de Ieşii anului 1904, sunt ceilalţi.
Şi dacă Agatha Bacovia mai crede (din tactică de bună gospodină) că chefurile sunt imaginate, I.M. Raşcu demonstrează, în amintirile lui, că ele urmau fidel realitatea. Dar mai subliniază un lucru: că în Ieşii anului 1910, Bacovia nu era nici cunoscut şi nici apreciat. El este marginal prin discursul său, prin opţiunile sale, prin felul de a participa la întâlnirile colegilor săi. El este un exponent al marginilor, al eşecului, al căderii. El poate să-şi amintească doar momentele eşecului său: cel interior.”