George Bacovia

Casa memorială „George și Agatha Bacovia”, imobil în care a locuit poetul George Bacovia (1881-1957), în perioada 1933-1957, a devenit casă memorială în anul 1966. Din anul 1933, Bacovia s-a stabilit la București împreună cu soția sa, Agatha Grigorescu Bacovia (1895-1981), și unicul lor fiu, Gabriel, într-o casă modestă de pe strada Frăsinetului. Pe la începutul secolului XX, zona aparținea Comunei Șerban Vodă, fiind situată în suburbia Bucureștiului. Casa a fost construită cu ajutorul unui împrumut al soției, obținut de la Casa Corpului Didactic, iar construcția a durat aproximativ o lună, Agatha fiind diriginte de șantier. Casa a devenit muzeu încă din anul 1958, la un an după moartea poetului, datorită Agathei. Începutul proiectului a fost dificil pentru că implicarea statului a fost destul de sumară, concretizându-se doar prin schimbarea numelui străzii, care până atunci se numea Frăsinetului. Abia în anul 1966 s-a obținut etatizarea și titlul de Muzeu Memorial George Bacovia. Casa păstrează o atmosferă autentică, care ne duce cu gândul la perioada în care soții Bacovia au locuit aici. Vizitatorii pot admira o mulțime de obiecte personale ale familiei (piese de mobilier, documente, manuscrise, fotografii), dar și grădina plină de flori amintind de o perioadă istorică bogată în curente, semnificații și interferențe culturale.

(Sursa: MNLR.ro)

Revista „Arta” din Iași reprezintă punctul de contact al lui George Bacovia cu boema ieșeană și locul unde poetul și-a marcat una dintre primele ieșiri literare importante dincolo de granițele Bacăului:

„Scrie Ion Caraion: „Până în 1899, adică până la vârsta de 18 ani, când iese din crisalida celor patru clase gimnaziale, fie că semna V. George, fie că încă naviga spre pseudonimul de G. Bacovia, poetul scrisese Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid, Nevroză, Şi toate, Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf”.
Aşa cum arătam într-un eseu mai vechi, poeziile apar în reviste între 1903 şi 1912: doar Şi toate apare în timpul probabil al creaţiei. Este o poezie „a vremii ei”, bine prinsă de curentul decepţionist eminescian, dar şi de naivităţile vârstei: mândra primăvară, soarele blând, nopţile fermecătoare şi senine, mugurii pe ram sunt sintagme şi fidelităţi liceene, în care doar voinţa de a face literatură poate fi subliniată. Când „ieşise din crisalida celor patru clase gimnaziale”, poetul nu era încă Bacovia. Dar trăia, desigur, voinţa de a scrie. De a trăi alianţa cu cei ce scriu. De a realiza „ruptura”.
Majoritatea poeziilor citate mai sus au apărut în „Arta” (1903–1904) şi „Românul literar” (1906–1907). „Arta” este o revistă care apare la Iaşi la 1 noiembrie 1903 şi îşi propune să se ocupe de teatru şi literatură. Este o revistă în care primează problemele teatrului. Scriitorul s-a desprins de Bacăul natal, a pătruns în altă provincie şi în altă civilizaţie a culturii. În primul număr, Spiru Prasin scrie despre Piesele originale, G.G. Nădejde îşi începe un articol despre Menirea teatrului naţional, State Dragomir se ocupă de Punerea în scenă, iar Spiru Prasin şi N. Volenti încep comedia Mioara – publicarea ei va dura încă zece numere. Prima poezie publicată în „Arta” de Bacovia (V.G. Bacovia) este Toamnă, asupra căreia anii liceeni nu mai revendică drept de proprietate:
„Răsună din margini de târg/ Un bangăt puternic de armă/ E toamnă… Metalic s-aud/ Gorniştii, în fund de cazarmă.// S-aude şi-un clopot de şcoală/ E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă;/ Hârtii şi cu frunze, de-a valma,/ Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă”.
Este evident că atât în (prin) această poezie cât şi prin celelalte publicate în revista ieşeană (Melancolie, Moina, Adio, Ego, Nocturnă, Amurg violet, Mister, Trudit, Funebră, Aiurea, Epitaf, Corbii) există date ce indică un alt moment al creaţiei. Să observăm că poetul nu este independent de preocupările revistei şi atunci când publicaţia îl va comemora pe Traian Demetrescu, Bacovia va contribui cu Corbii.
[...]
Cum este al doilea oraş în care poposeşte poetul? Negreşit, există un climat în care nu face altceva decât să regăsească oraşul natal. Scrie, trăieşte între actorii boemi, frecventează mediile joase, dar nu comunică; între poetul Corbilor (lui Tradem) şi poetul omagiat de socialişti, între actorii salutaţi de scriitorii din „Arta” şi Bacovia nu există nicio legătură. Cei validaţi de gustul public, de Ieşii anului 1904, sunt ceilalţi.
Şi dacă Agatha Bacovia mai crede (din tactică de bună gospodină) că chefurile sunt imaginate, I.M. Raşcu demonstrează, în amintirile lui, că ele urmau fidel realitatea. Dar mai subliniază un lucru: că în Ieşii anului 1910, Bacovia nu era nici cunoscut şi nici apreciat. El este marginal prin discursul său, prin opţiunile sale, prin felul de a participa la întâlnirile colegilor săi. El este un exponent al marginilor, al eşecului, al căderii. El poate să-şi amintească doar momentele eşecului său: cel interior.”