Geografia literară a României

„Cât face parte Paul Georgescu din istoria unui timp şi cât dintr-a unei literaturi? Către finalul Vârstelor raţiunii, Florin Mugur, companionul, prietenul şi colegul său mai tânăr, insul care realizează Cartea lui Paul Georgescu, după ce realizase, cu succes, Cartea lui Marin Preda, deci Florin Mugur, şi el vedetă, dar nu atât de importantă a deceniului al şaselea, ţine să sublinieze(1):
„– Matale, don Iernică (iartă-mă pentru această cogitaţiune de încheiere), matale, frate căuzaş, reprezinţi o revoluţie, una despre care stă scris pe larg în cartea de istorie: puritatea nebună a lui Nicolae Bălcescu, luptele de stradă, proclamaţiile, armata împotrivindu-se otomanilor… Frumoase lucruri, petrecute în Ţara Românească. Eu sunt cu ceilalţi, sunt printre ceilalţi, din Moldova. La hotelul Petersburg din Iaşi, nu? Acolo. În ce cameră are loc revoluţia, domnule portar?”. Sigur că e foarte greu, la începutul deceniului al nouălea, să vorbeşti, precum Caragiale în celebra sa schiţă, despre eşecul unei revoluţii. Despre ridicolul gesturilor revoluţionare. Cel ce ia interviul îşi ia ruşinea asupra lui: el e cel care a participat la o revoluţie precum cea din Boborul, nu Paul Georgescu. El a fost confiscatul unei iluzii şi nu celălalt, bătrânul combatant, ilegalistul care…

1. Florin Mugur, Vârstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, Editura Cartea Românească, 1982, p. 327.”

„ION CREANGĂ – AMINTIRILE, AZI
Vremea abecedarelor. În Argumentul Geografiei literare ne ocupam de definiţia pe care Auge şi Tomlinson o dădeau Nonlocurilor. Raporturilor dintre locuri şi nonlocuri. Globalizarea pune în valoare migraţiile, schimbarea reşedinţelor, anularea spaţiului originar. Deteritorializarea îşi asumă concepte noi, între care, probabil, cel mai eficient nu este locul, ci nonlocul. Nonlocul e spaţiul de tranziţie: ne ducem către, iar popasul provizoriu este un nonloc. Hanul, hotelul, gara sunt intervale care se golesc de sens: nu ne leagă de nimic, ne dezleagă. În limbajul omului tradiţional, sunt nişte „locuri rele”. Sau, cu cuvintele lui Auge/Tomlinson, nonlocuri. Omul tradiţional e mereu acasă, rămâne în satul său, care e un centru al lumii. Plecarea de acasă înseamnă ruptură, intrarea într-un spaţiu de pasaj ameninţător, deteritorializare. Şcoala devine pentru omul tradiţional, obişnuit a citi semnele naturii, un loc rău, poate chiar o deteritorializare. Se citeşte litera, nu semnul din natură. Aşa că primele opere ale lui Ion Creangă sunt manualele: copiii trebuie să înveţe cum să scrie şi să citească1. Lumea trebuie scoasă din locul rău în care o aşezaseră semnele proaste. În 1871 apare un abecedar scris de el şi de patru apropiaţi ai săi care are succes. Biografii scriitorului notează: abecedarul a apărut în 36 de mii de exemplare, o cifră fantastică pentru secolul XIX al scrisului românesc! Ceea ce nu înseamnă că extraordinarul autor nu rămâne şi învăţător: nu e demn, zice Autoritatea, aşa că îşi va deschide un debit de tutun2. E radiat şi din „tagma diaconicească”, divorţează, dar manuale scrie, împreună cu prietenii săi. Îi apar, în 1874, două. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească fără să fie scoşi din lumea lor. Fără a fi obligaţi să traverseze locurile rele ale lumii noi. În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

Iaşul, „oraşul marilor deşteptări” și al „sentimentului abisal al culturii”, apare în paginile geografiei literare ca un spațiu marcat de o dualitate fascinantă: un centru de iradiere intelectuală și, în același timp, un tărâm al melancoliei provinciale:

„Moldova şi „sentimentul abisal al culturii”. Deschiderile către nord şi către răsărit. Modelele sudice şi modelele nordice: între Imperiul Otoman, cel Austro-Ungar şi cel Polonez. Iaşii, factor coagulant: ideea de unire culturală. Anii 40 ai tentativelor unificatoare. Societăţile culturale şi publicaţiile integratoare. Primele tresăriri ale orgoliului regional recuperator, din Iaşii de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici, apoi ceilalţi mari scriitori, atraşi de fascinaţia Centrului. Fixarea datelor arhaice – universul protoculturilor. Eminescu, Iorga, Pârvan şi Sadoveanu, ca profesori de istorie şi pedagogi ai sentimentului naţional. Spiritul critic în cultura română – creaţie a Moldovei? Reaşezările „noilor capitale”, după 1945. Fisurile.”

„«Dumneata vei crede că paginile acestea sunt literatură. Nu, sunt concluzii la care am ajuns demult, de când trebuia să caut sprijin străin ca să rezolv crizele adolescenţei. Dumneata înţelegi ce amar e faptul acesta: să cauţi sprijin străin, pentru că în literatura noastră nu au crescut încă cincizeci de pagini de aspru, sobru şi mângâietor eroism? Oare nu trebuie să osândim Moldova pentru acest lucru? Nu şi-a cântat ea dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia? N-a înfiltrat ea în cugete că aceasta e literatura română? N-a dovedit ea întotdeuna prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuire totală?».”

Pentru călătorul de odinioară, precum Ion Ghica, Iaşul nu era doar o destinaţie, ci o destinație greu accesibilă, deoarece „poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie”:

„Ce impresionează de la început în Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt rememorările omului politic. El cunoaşte totul dinlăuntru, el a fost prieten cu cei care au făcut istoria României. Cu cei care au aşezat centrul fenomenului românesc. Sau cu acei bravi bărbaţi care au conştientizat hotarele ţării. El – Autorul – ştie, el a aflat, el s-a bucurat de întâlniri lămuritoare. De fapt, ai lui, domni ai Ţărilor Româneşti, el, important boier şi personaj-cheie al „deşteptării României”, el împreună cu cel care îi adresează scrisorile – au construit ţara. Odată cu ai lui se termină domniile fanariote în România, el şi generaţia sa definesc spiritul nou prin care se întemeiază ţara. El a descoperit România călătorind la Paris, în Anglia. El sau – îi scrie lui Alecsandri – ei. Nu ştia că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă şi a trebuit să întâlnească moldoveni la Paris ca să afle. La Iaşi ajunge greu fiindcă poştalionul era mai degrabă un instrument de tortură decât unul de călătorie.”

Odată ajuns însă, Ghica descrie oraşul ca pe un spaţiu al regăsirii prietenilor și un veritabil „labirint iniţiatic” unde se simțea, în sfârșit, acasă:

„Niciun sentiment antiotoman nu animă paginile scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aşa era ţara, aşa erau oamenii, aşa erau şcolile. Ei au acum în faţă o lume nouă; nu doar Ţările Române îşi trăiesc, prin tineri, înnoirea, modernizarea, despărţirea de lumea veche, ci şi Imperiul Otoman.
Aşa că trebuie să înţelegem începutul secolului al XIX-lea ca pe al unei lente, dar inevitabile descoperiri. Ne despărţim de lumea veche ca să luăm cunoştinţă de o altă lume – de lumea care ne exprimă. Tinerii descoperă cu uimire lumea din jur, iau aminte de faptele, de istoriile, de întâmplările care se adună sub semnul ideii naţionale. Pleacă să descopere rezervaţiile – locurile unde istoria supravieţuieşte. Unii descoperă folclorul, alţii mânăsitirile. Călătoriile sunt memorabile, şi memorialele de călătorie devin texte fundamentale, iscă replici, nasc o literatură. Ca marii exploratori ai secolelor trecute, Ion Ghica pleacă la Iaşi unde îşi întâlneşte prietenii. E o călătorie pe care o relatează ca pe o mare aventură – precum Columb traversarea oceanului. La Iaşi va fi acasă, dar abia după un timp al rătăcirii într-un labirint iniţiatic.”

Această imagine a oraşului ca „factor coagulant” al spiritului naţional este întărită de faptul că aici s-au născut sau s-au format personalități care au definit cultura română, Iaşul fiind locul „de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici... atraşi de fascinaţia Centrului”.

O perspectivă contrastantă și polemică este oferită de Mircea Eliade în textul său „Împotriva Moldovei”. El descrie oraşul ca fiind cufundat într-o „exaltată mediocritate spirituală”, reproşându-i că „şi-a cântat mereu dealurile, vânătorile, trecutul, Iaşul, fecioarele, melancolia”, dar fără a atinge spiritul eroic al altor regiuni:

„Un mic scandal îl provoacă Împotriva Moldovei, text aparţinând mai degrabă geografului teribilist decât viitorului istoric al religiilor. Sau poate lecţiile de nonconformism ale lui Nae Ionescu vor fi stârnit o asemenea diatribă:
«Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră întreagă e lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate. Neavând alte pilde, socotim că ceea ce se petrece în literatură trebuie să se petreacă şi în viaţă. Familia e mediocră (eticeşte), societatea e (în cel mai bun caz) mediocră, literatura e de-o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – preafrumoase, preacăutate, preatalentate».”

Această atmosferă de liniște este regăsită și la Mihail Sebastian, care include Iaşul într-o geografie a decăderii urbane, acoperit de un „val de somn, de cenuşă, de mâl” care paralizează ritmul de viață al provinciei în favoarea Bucureştiului:

„Există un efort de identificare cu oraşul – un stil de a participa la devenirea urbei. Brăila trădează o simptomatologie, e un Centru care numeşte căderea generală:
«Camil Petrescu, reîntors dintr-o călătorie în Ardeal, povestea zilele trecute într-un articol de ziar, jalnica decădere a Timişoarei, pe care o lăsase acum 15 ani prosperă şi o regăseşte astăzi adormită. Brăila, Iaşi, Timişoara, şi mai sunt. E un val de somn, de cenuşă, de mâl care încarcă de câţiva ani oraşele de provincie, le încetineşte ritmul de viaţă, le paralizează. Prosperitatea Bucureştilor – prosperitate nervoasă, exasperată, ascunzând atâtea simptome de panică – e plătită scump cu decăderea provinciei».”

Totuşi, farmecul inefabil al Iaşului rezidă în locurile sale emblematice, care păstrează „taina bătrânelor rânduieli”. Ion Creangă este cel care eternizează marginea oraşului prin celebra sa „Bojdeucă din Țicău”, un spațiu unde scriitorul a trăit „păstrând nealterată... o savoare neaoşă”:

„În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

În final, Iaşul rămâne în literatura română ca un „Târg al şaradelor”, un loc al interogaţiilor profunde unde „totul este deşertăciune şi vânare de vânt”, dar unde spiritul critic moldovenesc a reușit să pună bazele culturii noastre moderne. Pentru mulţi scriitori, oraşul rămâne, aşa cum spunea Mihai Ursachi, o „imagine culeasă ca un giuvaer al memoriei”:

„Arborele genealogic al lui Mihai Ursachi pare a fi legat de cei mai mari ai literaturii române. Face parte, prin itinerariile părinţilor săi, din familia lui Eminescu, a lui Creangă. Ipoteştii, Humuleştii ţineau de itinerariile alor săi. În Ieşii afirmării şi ai gloriei sale, i se spunea Magistru. „Calitatea de Magistru o căpătase încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filozofie şi arte, ornat pe un spirit boematic de înaltă clasă în perioada în care atât de prestant s-a autointitulat «Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpânitor absolut al Regatului Dor,/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii»”, scrie Daniel Corbu în Magistrul Mihai Ursachi şi hohotul marelui logos (Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor, antologie de Daniel Corbu, PrincepsEdit, 2006, p. 206).”

„Ar mai fi de citat secţiunea consacrată lui Ion Creangă din N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, 1929, capitolul Întoarcerea vechiului fond românesc: „Dar iată un diacon, preot răspopit din Iaşi, Ion Creangă, cu pregătirea pe care putea s-o deie seminariul de la Socola, fără lecturi europene şi fără teorii, suflet absolut original ieşit din fundul munţilor lui şi primit în societatea aceasta a «Convorbirilor», nu în calitate de scriitor, ci pentru comediile pe care le povestea. (....) A fost aproape împins să-şi scrie pătăraniile lui, când el n-avea decât ambiţia de a da bune cărţi de şcoli primare, unde era institutor. Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodată: astfel de povestiri i se cereau lui în rândul întâi”. N. Iorga schiţează şi rezerve: reputaţia lui a fost creată prin anii 1890 la Iaşi, „când s-a format grupul moldovenesc poporanist din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor Nădejde...”. S-ar mai fi adăugat, întru sporirea popularităţii, filoromâni „cari căutau în literatura românească ceea ce era mai leit românesc” (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Postfaţă de Mihai Ungheanu, Editura Minerva, 1977, p. 223–224).”

„Cele văzute, cele ştiute, cele învăţate. Mihail Sadoveanu se naşte la Paşcani în 1880 şi îşi petrece vacanţele la Verşeni, la bunicii dinspre mamă. Abia la 11 ani copilul capătă numele de Sadoveanu(1). Între 1892 şi 1897 urmează cursuri la Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Am spune că acesta este spaţiul care va da o seamă de repere universului literar sadovenian. Sfârşitul secolului (1897–1900) îl găseşte la Iaşi. Aici începe o activitate publicistică intensă care îl desparte de şcoală: după o paranteză bucureşteană, se stabileşte la Fălticeni – se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu. Anul 1904 este Anul Sadoveanu al literelor române; scriitorul debutează, în stilul lui urieşesc, cu patru volume: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâlui Moş Precu. După o pendulare între Bucureşti şi Fălticeni, se va stabili, în 1910, la Iaşi, ca director al Teatrului Naţional. 

1. Îl capătă, dar nu în actele oficiale. În Manuscriptum, nr. 4/1980, p. 109– 114, C. Popescu Cadem publică un documentar din care aflăm că tatăl nu şi-a recunoscut niciodată fiul. Scriitorul s-ar fi numit întotdeuna Mihai Ursachi. Popescu Cadem publică şi următorul act de naştere: „Act de naştere a lui Mihai, de sex masculin, născut alaltăieri, la ora nouă antemeridiane, în casa mamei sale din Târgul Paşcani, fiu natural al Profirii Ursachi, de douăzeci şi şase de ani, de profesie servitoare, domiciliată în Târgul Paşcani, Comuna Paşcani. După declaraţia făcută de mamă, care ne-a înfăţişat copilul. Martori au fost: Ion a Lupoaie, de douăzeci şi opt de ani, şi Costache Grădinariu, de douăzeci şi şapte de ani, servitori, domiciliaţi în Târgul Paşcani, care au subscris acest act prin punerea degetului împreună cu declaranta, şi după ce li s-au (sic) citit” (p. 110). Din jurnalul inedit al lui Artur Gorovei, Popescu Cadem decupează fraza care afirmă că Profira ar fi fost servitoare în gara Paşcani (p. 11).”

„Participă în 1913 la războiul româno-bulgar, în 1918 se stabileşte la Iaşi, unde îşi cumpără o casă: este chiar casa care îi aparţinuse lui Kogălniceanu. Fiecare aşezare a lui Sadoveanu într-un oraş sau într-un spaţiu „al vânătorii” înseamnă întemeiere: construcţia sau achiziţionarea şi amenajarea unei case e primul dintre gesturile sale întemeietoare.
E ales membru al Academiei în 1921, în 1923 îşi rosteşte discursul de recepţie. E una dintre personalităţile prin care se naşte România Mare – prin care se validează, spiritual, ţara întregită.”

„Cărţile care definesc relaţiile speciale cu Aurel Dumitraşcu, volumele de corespondenţă, editarea jurnalelor poetului plecat prea devreme evocă un fel de înţelegere a locurilor, a scrisului, a valorilor poetice. Borca, satul lui Aurel Dumitraşcu, locul de unde el pleacă mereu ca să întâlnească oameni care scriu, să descopere alte locuri care adăpostesc poeţi, e un topos major al scrisului românesc: pe aici au trecut persoanajele lui Creangă. Marele scriitor a definit un Centru, o legendă, el, poetul Aurel Dumitraşcu de la Borca aparţine acestei tradiţii: a scrisului. Pleacă mereu spre Târgu Neamţ, Iaşi, Bucureşti, spre oraşele unde întâlneşte poeţi. Se împrieteneşte cu cei din preajma vârstei sale, li se devotează. Le comentează poeziile apărute prin reviste. Îi citeşte şi îi reciteşte, le declară iubire. Se închină celor mari. Aşteaptă nerăbdător apariţia poeziilor sale în reviste – apariţia primului volum e un moment sărbătoresc pe care îl cinsteşte împreună cu prietenii. E student la Facultatea de Filologie din Iaşi şi se bucură de prietenia unor profesori şi de solidaritatea altora. Are o corespondenţă vegheată de securitate (scrisorile întârzie, îi sunt dezlipite) cu Ana Blandiana şi N. Steinhardt. Scrie admirativ de cei care protestează, e fericit că Liviu Ioan Stoiciu e prietenul lui. După revoluţie dezamăgirile se ţin lanţ (editorul anexează jurnalului articolele din ziare) şi urmează perioada de spital cu presimţirile/aşteptarea morţii. Aurel Dumitraşcu a murit la 35 de ani, după ce, jurnalul lui început în decembrie 1982 reuşeşte să cuprindă, în pagini deosebit de vii, istoria generaţiei 80, aşa cum se vede ea dinspre Borca. Sau dinspre Piatra Neamţ. Dacă masivul volum de corespondenţă, Frig, nu a atras atenţia prin dimensiuni, jurnalele ar trebui să atragă atenţia.
Aurel Dumitraşcu, repetă editorul şi prietenul său, a trăit în şi prin literatură. A exprimat, precum puţini, viaţa literară a momentului.”

„Capitolul Grigore Ureche, învăţatul din Târgul şaradelor poartă un moto din Ecleziast: „M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.
Iată un prezent risipit de-a lungul vremilor: «Sosirea iernii, zăpada abundentă, frigul şi foamea au schimbat feţele oamenilor; mai mult încă, le-au asprit cugetul şi le-au învârtoşat inima. Aşteptând şedinţa Junimii îmi petreceam timpul într-o cafenea din astea noi. Astfel, am citit povestirile lui Ion Dragoslav, pe care voiam să-l compar într-un studiu cu naşul său spiritual, Ion Creangă. Căutam apropierea de Grigore Ureche care mă învăţa ce înseamnă răbdare, demnitate, toleranţă. El era încântat de a fi cunoscut generaţia tânără a lui R.A.: «Stau încremeniţi ca ghioceii sub omăt. Îşi aşteaptă ceasul… Revoluţia din 1989 a măturat straturi groase de nămeţi ai tiraniei, o adevărată schimbare la faţă nu s-a petrecut». Mai spunea că multe din evenimente se aseamănă, se săvârşesc ca pe vremea lui. Şi ca să mă lămurească, se apucă să-mi citească din Cronică…».”

„«La locul dorit, am intrat prin portiţa desferecată şi ne-am răptăcit printre flori ca printr-o pădure fermecată. N-am nimerit îndată uşa: o cărare ni s-a deschis către fereasta camerei în care se afla poetul. Imaginele culese acolo îmi apar iarăşi şi iarăşi în minte ca un giuvaer al memoriei, într-un jilţ uriaş peste care o pânză vişinie cădea în falduri: nobiliare, şedea cugetând stăpânul casei. Pe podea, câteva tomuri legate în piele zăceau smerite la picioarele magistrului, răsfăţate în nişte iminei, probabil de mătase. Ca un vrăjitor însetat de cunoaştetre, el le băuse întăritoarea sevă. Pe spătar şi pe urechile elegantei piese mobiliare, alte cărţi în felurite limbi îşi aşteptau intrarea în folosinţă. Magistrul le închidea, le deschidea, cu gesturi sacerdotale».”

Revista „Arta” din Iași reprezintă punctul de contact al lui George Bacovia cu boema ieșeană și locul unde poetul și-a marcat una dintre primele ieșiri literare importante dincolo de granițele Bacăului:

„Scrie Ion Caraion: „Până în 1899, adică până la vârsta de 18 ani, când iese din crisalida celor patru clase gimnaziale, fie că semna V. George, fie că încă naviga spre pseudonimul de G. Bacovia, poetul scrisese Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid, Nevroză, Şi toate, Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf”.
Aşa cum arătam într-un eseu mai vechi, poeziile apar în reviste între 1903 şi 1912: doar Şi toate apare în timpul probabil al creaţiei. Este o poezie „a vremii ei”, bine prinsă de curentul decepţionist eminescian, dar şi de naivităţile vârstei: mândra primăvară, soarele blând, nopţile fermecătoare şi senine, mugurii pe ram sunt sintagme şi fidelităţi liceene, în care doar voinţa de a face literatură poate fi subliniată. Când „ieşise din crisalida celor patru clase gimnaziale”, poetul nu era încă Bacovia. Dar trăia, desigur, voinţa de a scrie. De a trăi alianţa cu cei ce scriu. De a realiza „ruptura”.
Majoritatea poeziilor citate mai sus au apărut în „Arta” (1903–1904) şi „Românul literar” (1906–1907). „Arta” este o revistă care apare la Iaşi la 1 noiembrie 1903 şi îşi propune să se ocupe de teatru şi literatură. Este o revistă în care primează problemele teatrului. Scriitorul s-a desprins de Bacăul natal, a pătruns în altă provincie şi în altă civilizaţie a culturii. În primul număr, Spiru Prasin scrie despre Piesele originale, G.G. Nădejde îşi începe un articol despre Menirea teatrului naţional, State Dragomir se ocupă de Punerea în scenă, iar Spiru Prasin şi N. Volenti încep comedia Mioara – publicarea ei va dura încă zece numere. Prima poezie publicată în „Arta” de Bacovia (V.G. Bacovia) este Toamnă, asupra căreia anii liceeni nu mai revendică drept de proprietate:
„Răsună din margini de târg/ Un bangăt puternic de armă/ E toamnă… Metalic s-aud/ Gorniştii, în fund de cazarmă.// S-aude şi-un clopot de şcoală/ E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă;/ Hârtii şi cu frunze, de-a valma,/ Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă”.
Este evident că atât în (prin) această poezie cât şi prin celelalte publicate în revista ieşeană (Melancolie, Moina, Adio, Ego, Nocturnă, Amurg violet, Mister, Trudit, Funebră, Aiurea, Epitaf, Corbii) există date ce indică un alt moment al creaţiei. Să observăm că poetul nu este independent de preocupările revistei şi atunci când publicaţia îl va comemora pe Traian Demetrescu, Bacovia va contribui cu Corbii.
[...]
Cum este al doilea oraş în care poposeşte poetul? Negreşit, există un climat în care nu face altceva decât să regăsească oraşul natal. Scrie, trăieşte între actorii boemi, frecventează mediile joase, dar nu comunică; între poetul Corbilor (lui Tradem) şi poetul omagiat de socialişti, între actorii salutaţi de scriitorii din „Arta” şi Bacovia nu există nicio legătură. Cei validaţi de gustul public, de Ieşii anului 1904, sunt ceilalţi.
Şi dacă Agatha Bacovia mai crede (din tactică de bună gospodină) că chefurile sunt imaginate, I.M. Raşcu demonstrează, în amintirile lui, că ele urmau fidel realitatea. Dar mai subliniază un lucru: că în Ieşii anului 1910, Bacovia nu era nici cunoscut şi nici apreciat. El este marginal prin discursul său, prin opţiunile sale, prin felul de a participa la întâlnirile colegilor săi. El este un exponent al marginilor, al eşecului, al căderii. El poate să-şi amintească doar momentele eşecului său: cel interior.”