Muzeul „Ion Creangă” – Bojdeuca

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.

Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.

Sursa & Foto: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

„ION CREANGĂ – AMINTIRILE, AZI
Vremea abecedarelor. În Argumentul Geografiei literare ne ocupam de definiţia pe care Auge şi Tomlinson o dădeau Nonlocurilor. Raporturilor dintre locuri şi nonlocuri. Globalizarea pune în valoare migraţiile, schimbarea reşedinţelor, anularea spaţiului originar. Deteritorializarea îşi asumă concepte noi, între care, probabil, cel mai eficient nu este locul, ci nonlocul. Nonlocul e spaţiul de tranziţie: ne ducem către, iar popasul provizoriu este un nonloc. Hanul, hotelul, gara sunt intervale care se golesc de sens: nu ne leagă de nimic, ne dezleagă. În limbajul omului tradiţional, sunt nişte „locuri rele”. Sau, cu cuvintele lui Auge/Tomlinson, nonlocuri. Omul tradiţional e mereu acasă, rămâne în satul său, care e un centru al lumii. Plecarea de acasă înseamnă ruptură, intrarea într-un spaţiu de pasaj ameninţător, deteritorializare. Şcoala devine pentru omul tradiţional, obişnuit a citi semnele naturii, un loc rău, poate chiar o deteritorializare. Se citeşte litera, nu semnul din natură. Aşa că primele opere ale lui Ion Creangă sunt manualele: copiii trebuie să înveţe cum să scrie şi să citească1. Lumea trebuie scoasă din locul rău în care o aşezaseră semnele proaste. În 1871 apare un abecedar scris de el şi de patru apropiaţi ai săi care are succes. Biografii scriitorului notează: abecedarul a apărut în 36 de mii de exemplare, o cifră fantastică pentru secolul XIX al scrisului românesc! Ceea ce nu înseamnă că extraordinarul autor nu rămâne şi învăţător: nu e demn, zice Autoritatea, aşa că îşi va deschide un debit de tutun2. E radiat şi din „tagma diaconicească”, divorţează, dar manuale scrie, împreună cu prietenii săi. Îi apar, în 1874, două. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească fără să fie scoşi din lumea lor. Fără a fi obligaţi să traverseze locurile rele ale lumii noi. În Iaşiul nou al prelegerilor, ţine şi Ion Creangă una: despre felul în care trebuie învățate citirea şi scrierea. Eminescu, revizorul, îl cunoaşte şi îl aduce la Junimea, unde Învăţătorul publică în 1875 Soacra cu trei nurori. Întâmplările de la Iaşi nu l-au făcut fericit, aşa că poate să scrie despre terorismul unui loc de adopţie. Despre o casă străină. El se va aşeza la marginea oraşului, într-o casă care va deveni celebră sub numele de Bojdeuca din Ţicău. Vor urma celebrele poveşti, povestiri, basme, dar pe lângă colaborarea cu celebra revistă, Ion Creangă scrie, mereu împreună cu prieteni de nădejde, manuale. În 1876, împreună cu Gh. Ienăchescu, propune Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Şi, scriu biografii, tot în 1876 apare ediţia a cincia din Metodă nouă de scriere şi citire.”

Documentul reiterează importanța Iașiului ca spațiu al „spiritului regionalist moldovenesc”, unde grupările literare și locuințele marilor scriitori au creat un bastion al valorilor tradiționale românești:

    Lumea în două zile pune în valoare componenta domestică a
    fiinţei umane. Niciun prozator român nu a crezut atât de intens
    în componenta „domestică” precum George Bălăiţă. Încercarea de
    reabilitare a lui Alecsandri (dacă despre asta e vorba), pioşenia
    cu care scrie despre Sadoveanu, buna apropiere de Ion Creangă
    exprimă nu un efort, ci o bucurie de a regăsi componenta
    domestică a fiinţei.

    „Trăind ţărăneşte în bojdeuca lui, din Iaşi, Creangă nu a
    suferit niciodată de «inadaptare», boală rea şi iremediabilă.
    (…). Robusteţea spiritului este a meşterului anonim care îşi
    ignoră geniul, poate fiindcă nu are conştiinţa lui, dar ştie să
    existe pe măsura naturii sale.”

„Oi - oi! dădu din cap evreul cu compătimire. Apăi cum era să ştiu undi şăde domnu Creangă?
Eminescu zâmbi.
Dacă nu ştii dumneata, jupâne, o să ştie băiatul dumitale, de s-o face şi el birjar şi nu gazetar, că o să aducă multă lume aici. Vezi numărul ăsta? N-are să treacă mult, şi în locul lui o să atârne o placă de bronz cu vorbele: Aici a locuit Ion Creangă.
Ce vurbeşti? holbă ochii evreul, neştiind dacă clientul era serios ori îl lua peste picior.
Chiar aşa cum îţi spun.
Eminescu deschise portiţa şi intră într-o grădiniţă părăsită, cu câteva floricele de câmp arse de soare, şi cu un copac cu două crăci ca două degete ridicate în sus de un şcolar; jos, pe râpă, se afla căsuţa de vălătuci, ce s-ar fi prăvălit, de nu s-ar fi răzimat pe nişte furci de stejar, pe jumătate putrede... Pe pragul bojdeucei ieşise tocmai atunci un om gras, burtos, neras, îmbrăcat în haine de doc alb, necălcate, ponosite, în cap cu o pălărie mare de iută şi în mâini cu un băţ noduros. Omul se ştergea de năduşeală pe frunte cu o batistă mare, popească; privi mirat ca şi cum nu i-ar veni să-şi creadă ochilor, şi întorcându-se spre o femeie din spate, grăi gros:
Ce-ţi spuneam cu ţie, Tinco că beţivului şi dracul îi iese cu o cană plină - uite că a picat şi bădiţa Mihai!
Cei doi prieteni se strânseră în braţe şi se sărutară frăţeşte.
Bădiţă Mihai!
Bădie Ionică!
Altceva nu găsiră să-şi spună.
Că eu chiar amu, începu în sfârşit Creangă, i-am tot spus femeii aieste că doru-mi-e de tine, şi iată că ai şi sosit, cât ai pune de mămăligă.
Învârtindu-se apoi greoi şi ştergându-şi mereu fruntea de năduşeală:
Bine, bre omule, nu-mi sta afară ci intră în curţile mele.
Intrară în mica sală întunecoasă dintre cele două odăiţe ale bojdeucei. Ca unul ce locuise câteva luni aici, Eminescu aruncă o privire prin uşa deschisă: îşi recunoscu scrisul, cu fotografia lui Creangă, deasupra, în mijlocul unor institutori; pe tăblie se mai aflau călimara, tamponul şi luneta, lăsată aici la plecarea lui la Bucureşti. În jalnicul destin al lui Creangă, el şi-l văzu pe al său şi-şi aminti de vorbele lui Nusăm Cucoş pline de tâlc gospodăresc.”