Memorii

„Miercuri, 27 noiembrie [1935]
[...]
Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.”

„Miercuri, 22 mai [1935]
Masă la Aristide Blank, cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.
(Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)”

„Sîmbătă, 14 noiembrie [1936]
A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M-am dus la O.N.E.F., la un match de foot-ball (Venus - C.F.R.), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină obosită, pudrată, tandră — în depărtare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-o pînză de pictură, ca într-o fotografie reliefată. Şi cîte culori. Nu ştiam că sunt atîtea case roşii în Bucureşti. De acolo, de la O.N.E.F., se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de culori explozivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a făcut brusc o imensă tăcere — tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea doar din depărtare rumoarea oraşului.”

„Miercuri, 29 ianuarie [1941]
S-a publicat astăzi numărul oficial al morţilor civili. Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei. Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000 de morţi evrei. Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.”

„Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
[...]
Marţi, 29 august [1944]
Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.
Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări, copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.”

„Luni, 27 ianuarie [1941]
Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate. Marele dezastru este în Văcăreşti şi mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Încerci să-ţi imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare — „magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi, a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din dărîmături fuseseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină mizerie, în plină calicime. Mici meseriaşi, mici negustori, lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară. Vezi ici, colo, lîngă ruine, o femeie bătrînă, un copil despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine? În faţa Morgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă neidentificate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.”

„Sîmbătă, 8 aprilie [1944]
Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se face coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.
Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-şi părul, sfîşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

„Joi, 5 martie [1936]
Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm
într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit...
Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.
Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată...
Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.”

„Sîmbătă, 14 martie [1936]
Dejun la „Corso", cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele
lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.”

„Vineri, 20 martie [1936]
Am fost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie. A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în ambele antracte a dispărut să dea telefoane. Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine m-ar fi iubit în felul ei, dacă o ajutam să mă iubească. Trebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de confuz şi greu de descifrat, atitudinea ei a fost totdeauna de un tact şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente.
Nu trebuie să fiu supărat pe seara de azi. Ea îmi justifică o bună tăcere de zece zile — şi e o perfectă treaptă spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă cutremur gîndindu-mă ce fericit m-ar face un astfel de lucru.
Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele.
Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gîndesc de cîtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul spectacolului de la „Regina Maria". Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş fi obosit, dacă n-aş avea atîtea lucruri de făcut mîine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.
Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus cîteva grosolane glume, care încercau să provoace simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?
Jumătate oră mai tîrziu nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă. În realitate, m-am trezit facînd scenariul întregii piese. Sunt pur şi simplu încîntat. Mi se pare o idee excelentă, şi de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută.”

Sebastian frecventa acest local select, amintit și în romanul său Accidentul, unde lua masa sau dansa cu prieteni precum soții Nenișor sau Marietta Sadova.

„Joi, 18 aprilie [1935] 2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.
Seara, cu soţii Nenişor, la ei acasă şi pe urmă la „Zissu". (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:
— Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Astă-noapte, după ce am fost la Operă — deschiderea stagiunii — ne-am dus la „Zissu". Maryse într-o delicioasă rochie albă (cinematografic de frumoasă), Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc." Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul ăsta.”

Acesta era un loc de muncă și de întâlnire pentru scriitori; aici Sebastian se întâlnea cu editorul Ocneanu pentru a preda manuscrise sau avea confruntări neplăcute cu foști colaboratori antisemiți.

„Sîmbătă, 31 august [1935]
Aseară, lungă convorbire cu Mircea, Nina, Marietta şi Haig. Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu.
La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia.
Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu
ne pierdem calmul! Văd că devin patetic.”

Sebastian notează participarea la parastasul de un an al mentorului său, Nae Ionescu, observând cu amărăciune figurile îmbătrânite ale foștilor colegi de la ziarul Cuvântul și prezența legionarilor.

„Duminecă, 16 martie [1941]
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul: Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian. Toţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul lor.
Pe urmă cîteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi. Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?
Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino. Impresia ciudată că mă aflu într-un alt oraş, cu cărţi, cu tablouri, cu oameni prietenoşi, fără război, fără nemţi, fără Hitler.
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.
Mă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, fără să mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. Materialul e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o simplă comedie de mediu bucureştean. În fond, modul în care Nae a venit la Cuvântul şi a sfîrşit prin a deveni stăpîn nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la lucru.”

„Duminică, 26 [aprilie 1936]
[...]
Mă felicit că i-am vorbit Mariettei. Era necesar să despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu Marietta, pentru ca nici o întoarcere să nu fie posibilă.
Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. Leni face teatru cu Timică şi Ţăranu — şi îl face la „Alhambra". Renunţă în fapt la teatru şi cedează definitiv operetei. Se desparte de Tessa şi redevine miss Viteza. Piesa mea şi mai ales rolul pe care ar fi trebuit să-l joace ea sunt la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin, cu o piesă a mea.”

Sebastian descrie acustica admirabilă a sălii și reacțiile publicului.

„Duminică, 4 septembrie [1938]
În Timpul de azi, prima reclamă care apare pentru premieră: „Teatrul "Comœdia. Miercuri, 14 septembrie 1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. Jocul de-a vacanţa. De Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian."
Toată ziua am citit în Jurnalul lui Renard şi în Jurnalul fraţilor Goncourt însemnările lor de la repetiţii şi premiere. Mai ales m-au amuzat notele bieţilor Goncourt despre catastrofala cădere a primei lor piese, Henriette Maréchal. E o lectură preventivă.
[...]
Sîmbătă, 19 august [1944]
[...]
Am văzut aseară Steaua fără nume. Ce admirabilă sală de teatru „Comœdia"! La „Alhambra" totul se pierdea ca într-un imens hambar. Dincoace, toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă. O surpriză, Tantzi Cocea. Destule accente false, dar (deşi totul cam „făcut" din cap) un amestec de frivolitate şi emoţie, care se apropie mult de Mona mea.”

În timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, Sebastian descrie instalarea posturilor de soldați în Piața Amzei și schimburile de focuri de pe Calea Victoriei, chiar sub ferestrele apartamentului său.

„Miercuri, 22 ianuarie [1941]
9 1/2 seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. Toţi laolaltă, poate că ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mîine — dacă va mai fi un „mîine" — să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai părea posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală. Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în faţa blocului nostru. °e la 5 au început împuşcăturile. N-am putut urmări exact ce se Petrecea, fiindcă toate balcoanele au trebuit să fie imediat evacuate. Am văzut doar cum dinspre Palat veneau cîteva sute de manifestanţi. Am intrat în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se striga; se cînta; se vocifera. Două- trei voci reuşeau să se desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem fraţii voştri!"
Totul a durat o oră. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat cîntînd fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe terasă. Jos, lîngă farmacie, era un lac de sînge şi o luminare aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat fusese ucis şi că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras, lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? — destul de indiferentă totuşi. M-am întors sus. Era absurd să încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la Bucureşti. Emisiunea a fost normală pînă la 8 fără un sfert, cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de pauză. Tîrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că Legiunea va fi victorioasă, că la Constanţa, Tecuci şi Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că miniştrii jidoviţi (Mihai Antonescu, Cancicov, Mareş), împreună cu trădătorii (Dimitriuc), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare (Evenimentul, Seara) publică manifeste legionare. Despre generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în manifestul citit la radio (cînd mai dispunea de post) afirma că în 24 de ore ordinea va fi restabilită.
Şi acum? Totul e posibil în noaptea asta. Nu e decît 11 seara. Pînă să se facă lumină de zi mai sunt încă 8 ore. Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot gîndul meu e acasă, la Mama, la Benu, la Papa. Oraşul e în complet întuneric, telefoanele nu răspund, postul de radio tace.
Joi, 23 ianuarie [1941]
10 dim. Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile. Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate. De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc transmisiuni oficiale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio a fost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează un nou manifest, în care anunţă că în faţa atacurilor rebele asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al Marelui Stat-Major dezminte defecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă. Magazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar. Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi la dreapta uşii. Se vede perfect gaura făcută în zid.”

„Joi, 26 februarie [1942]
[...]
De o lună, la „Baraşeum", actori evrei joacă cu un imens succes de public o
revistă. Biletele sunt vîndute, pînă la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu) — şi am fost umilit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evrei care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M-au invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi desigur aş face-o pentru bani — căci de unde voi găsi bani de chirie în martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea exigenţe.”

„Vineri, 16 mai [1941]
O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4 săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă Mircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin (îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar, după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o cunosc: fată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect lucruri spuse de Mircea. Ce e amuzant e că, venită de la Londra şi stîrnind prin acest simplu fapt curiozitate — a fost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat, întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şeful Marelui Stat-Major german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei... Cît e de departe biata Nina Mareş, din pasajul Imobiliara! Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde Mircea e secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce reprezintă. În orice caz, foarte mult. (O călătorie cu avionul prin toată Europa nu e un lux de funcţionar.) Dar Mircea — spune Nina — nu e mulţumit. Munceşte ca un rob la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în lucruri mărunte. Ar prefera să revină în Palade 43, fără bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se călugărească. Am încercat s-o liniştesc.
Să n-aibă grijă. Mircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va călugări. Cel puţin nu deocamdată.”

„Vineri, 11 februarie [1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisfacţie reflexă, bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o noapte de somn agitat — că lucrurile sunt foarte neclare, că ele pot rămîne la fel de grave, cel puţin pentru noi, că represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se dezumflă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic, de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de agitaţie optimistă, au fost ştirile, sau mai curînd zvonurile despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc. Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare încerca să refuze vestea, dar setea mea de bucurie — fie şi momentană, fie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul, cînd de altul — Carandino, Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd, transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă puteam duce acasă — aş fi rătăcit toată noaptea. Şi într-adevăr, atmosfera străzii era febrilă, stimulatoare, încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
[...]
Sîmbătă, 12 februarie [1938]
Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi făcea plăcere să mă văd volubil în faţa unui Camil „redus la tăcere".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.”

„Joi, 16 aprilie [1942]
Nunta lui Baby, fiica Alicei. Cununia la Biserica Amzei, bufet la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la Alcibiade, care e bolnav. Mă uitam atent şi amuzat la toţi oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea fiecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă, absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.”

„Miercuri, 21 ianuarie [1942]
Zăpezi fabuloase — cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila. Azi-dimineaţă, cînd am ieşit din casă, întreagă Strada Antim era un fluviu de zăpadă. Am ajuns cu greu la Piaţa Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se urnească din loc. Maşini, camioane, trăsuri se luptau zadarnic să se despotmolească. Zăpada este — mă gîndeam — un element: o forţă naturală. Toată civilizaţia şi tehnica modernă e neputincioasă împotriva unor mari zăpezi. Să ningă aşa trei luni fără încetare — şi totul va pieri îngropat în zăpadă.”

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.

Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.

Sursa & Foto: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

„Marţi, 2 martie [1937]
Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît
declaraţia lui — în sfîrşit leală — că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu — cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele* pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Ivlircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist — foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El — Mircea Eliade — nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.”

* Anulat: „ciomegele". 
Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un grup de studenţi legionari.
Gogu Rădulescu era, la acea dată, simpatizant comunist.

„Miercuri, 7 ianuarie [1942]
[...]
Oţetea, văzut la Rosetti, povesteşte cu emoţie, cu stupoare, cu încremenire şi uneori
cu accese de furie, cele întîmplate în iunie la Iaşi. Uneori îşi acopere faţa cu un gest de neputinţă, de spaimă, de dezgust. M-a răscolit felul lui de vorbă, dar, despărţindu-mă de el, nu m-am putut opri să gîndesc că totuşi continuă să fie director al Teatrului din Iaşi. Nimic, nimic nu e incompatibil aici.”

Istoricul Andrei Oţetea se referă la pogromul din Iaşi.

La sosirea sa în Sinaia în ianuarie 1937, Sebastian este așteptat la gară de Dinu Noica, a cărui „extraordinară delicatețe” îl face pe autor să se simtă, prin contrast, „vulgar și insensibil”:

„Sinaia. Sîmbătă, 30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc. Modestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit. Dar voi putea? Va merge?”

Sebastian notează că decorul hotelului unde stătea era „aproape somptuos”, însă lumea era deprimantă (jucători de club, ziariști, figuri dubioase). La cazinou, Sebastian pierde 200 de lei la ruletă imediat ce intră, promițându-și să evite locul nu din prudență, ci din silă. Într-o altă seară, rămâne în cazinou până la 2:30 dimineața pentru a nu-l lăsa singur pe prietenul său Carol, care pierdea sume mari:

„Aprilie Sîmbătă, 11 aprilie [1936]
Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la 9 fără un sfert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu de radio care înnebunise subit.
Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul, de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o simfonie de Locatelli, primul concert brandenburghez de Bach, Concertul dublu în re minor pentru două violine, tot de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann pentru cor şi orchestră (foarte frumos!) şi prima parte din Simfonia III-a de Schubert.
În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2 1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă la capăt, căci am închis după „Barabas"! Mereu bucurii mai mari ascultînd-o, mai nuanţate.
Plec azi la Sinaia cu Carol şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să mă opresc la
Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu actul 1. Vezi cît sunt de modest?”

Carol Grümberg, avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940).

„Sinaia, duminică, 12 aprilie [1936]
Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor.
Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care e aproape somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau, Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă.”

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.”

Sebastian are prima sa zi de schi, reușind să coboare „vijelios” panta de la Stâna Regală, în ciuda temerilor inițiale:

„Sîmbătă, 9 ianuarie [1937]
Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri — în perfecta mea ţinută reglementară (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute la vila Manolovici, ceream detalii cu oarecare sfială, fiindcă erau atîţia chiori vechi acolo — şi cînd cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
— Eşti fricos? — am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: 
— Da.
— Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul, tranşînd discuţia. Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri — am străbătut vijelios (da, îmi place să spun vijelios) frumoasa pantă de la Stîna Regală — şi, ce e mai comic, fără să cad. Şi pe urmă, am făcut o sumă de alte „exploits"-uri care mă uluiau. N-am coborît la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri — e drept, căzînd destul de des — dar, la urma urmelor, cu destulă îndemînare pentru prima zi?
Wendy, care îmi era profesoară, mi-a spus:
— Bravo, ai talent. Şi nu mi-a fost ruşine să primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate, după catedră. Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.”

Sebastian menționează oprirea la cabana de la Cota 1400, pe care o descrie ca având o atmosferă de „lene și vigoare fizică”:

„Luni, 22 ianuarie [1940]
Ieri, zi de schi la Sinaia. Am sosit dimineaţa pe la 10 (cu Comşa şi Lereanu) şi am
pornit-o imediat cu sania spre Stîna Regală, dar a fost imposibil să trecem mai departe de punctul unde se încrucişează drumurile spre Stînă şi spre cota 1400. Zăpada era colosal de mare şi sania nu mai putea răzbate. Am pornit-o singuri pe schiuri, spre cota 1400, abandonînd Stîna.
Ningea ca o ploaie repede, albă. „Mii de tone" de zăpadă. Atîta zăpadă, că schiurile abea alunecau. Tot timpul, la întoarcere (pe acelaşi dram pe care de obicei descind cu o viteză ce mi se pare vertiginoasă), a trebuit să merg în pas de patinor şi să mă ajut neîncetat cu bastoanele. Chiar la popicărie, unde este o pantă destul de aspră („prăpăstioasă", mi se părea pe vremuri), alunecarea era destul de lentă. Era o zăpadă aderentă, afinată, prea moale. După cîteva sute de metri trebuia să mă opresc, să-mi şterg schiurile care trăgeau după ele, pe talpă, un strat de cîţiva centimetri de zăpadă, ca nişte tălpi suprapuse de plută sau de crep.
Mi-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac în genere toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare fizică, de intimitate şi de singurătate.
N-a fost propriu-zis o zi de schi. Zăpada nu ne-a lăsat să facem mare lucru. Dar a fost o zi fericită. Pădurea, literalmente copleşită de zăpadă, e un peisaj feeric, fabulos.”

După o sesiune aspră de schi, Sebastian cade pe gheață și se rănește la genunchi, observând cu ironie că s-a ales cu o rană „întocmai ca în primul capitol al romanului” (Accidentul):

„Marţi, 16 februarie [1937]
Mă întorc la Bucureşti chiar azi-dimineaţă, cu maşina lui Roman. Ziua de ieri a fost o zi complectă de schi. Dimineaţa, 3 ore cu d. Roman şi d-ra Lereanu (7), după-masă, 4 ore cu Thea.
(Despre Thea nu voi scrie nimic. E amorul cel mai simplu venit. Dar eu am o manieră insuportabil gravă de a mă comporta cu femeile.)
Exerciţiile de schi de după-masă au fost aspre. Am căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău — erau cîţiva metri de gheaţă — că mi-am rupt pantalonul la genunchi — şi m-am ales cu o mică rană, întocmai ca în primul capitol al romanului.
Cît despre roman, mi-e ruşine să scriu. N-am făcut absolut nimic.”

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Sinaia este cadrul unui vis al lui Sebastian, în care acesta se plimbă cu trăsura prin oraș alături de Marietta Sadova și Lilly Popovici în căutarea vilei unde ar locui scriitorul francez Jules Renard:

„Joi, 20 ianuarie [1938]
[...]
Un vis de azi-noapte: Sunt la Sinaia. Într-o trăsură cu Marietta Sadova şi Lilly Popovici. Urcăm pe un drum înclinat, în căutarea unei vile, unde locuieşte... Jules Renard. Trecem prin faţa unei vile, în curtea căreia se află trei domni: Virgil Madgearu, Mihail Popovici, iar între ei un domn slab, cu părul blond cărunt. Opresc trăsura şi întreb:
— Vous ne savez pas si M. Jules Renard habite par là? — C'est moi! răspunde domnul necunoscut. Mă apropiu de el (Lilly şi Marietta au rămas în trăsură, au continuat drumul mai departe, în orice caz au ieşit din vis). Îi vorbesc foarte emoţionat lui Renard. Îmi propune să mergem să ne plimbăm în oraş. Plecăm împreună, în timp ce o tînără femeie — fiica lui? soţia lui? — îl întreabă dacă se întoarce devreme, şi îi dă o sumă de sfaturi îngrijorate, afectuoase: să nu răcească, să nu obosească...
Pe drum îi vorbesc despre Jurnalul lui, cu amănunte, cu citate. Îi citez fraza despre teatru: „une conversaţion sous un lustre". Discuţia ţine mult în vis. (îmi aduc aminte că nu era deloc incoerentă, ci, dimpotrivă, legată.)
Ajungem la un fel de cafenea-restaurant. În dreapta, într-un fel de cameră separată, mai multe figuri cunoscute, între care, cred, Izi. Îi ocolim, şi ne aşezăm la o masă din stînga, într-o boxă ca cele de la „Corso"...
E tot ce-mi amintesc. Azi-dimineaţă, înainte de a mă trezi ca lumea, îmi repetasem în gînd întreg visul — şi era, mi se pare, mai plin de detalii — dar în cursul zilei l-am uitat, şi numai adineauri, la concertul de la Filarmonică, mi l-am amintit dintr-o dată.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”

„Miercuri, 20 octombrie [1937]
Sîmbătă noaptea, cu Leni şi Froda, întîi la „Carul cu bere”, pe urmă la „Melody”.
Băusem mult, într-adins. (Aş bea mereu, ca să uit...) La „Melody”, în timp ce discutam aprins toţi trei, pe sub masă o „pipăiam” pe Leni, care nu numai „se laissait faire”, dar mă ajuta cu discreţie. Toată noaptea am fost cu mîna între pulpele ei. Între timp o priveam: nimic nu o trăda. Era volubilă, surîzătoare, atentă, drăguţă, sigură de ea. Şi bărbatu-său era alături. Şi îl privea în ochi. Şi pe femeia asta am iubit-o ca un cîine doi ani.
Cunosc în sfîrşit şi eu pe acea Leni „petite putain charmante”, pe care toată lumea o cunoştea, afară de mine — se înţelege.”

„În 1963 aveam aproape cinci ani, „vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii”, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi‑l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m‑a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten era tot pe Strada Lungă, într‑o clădire veche, săsească – cum altfel? –, având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite.Spărturile acelea semănau cu cremenea; dacă le loveai între ele, ţâşneau scântei, iar dacă alergai și luai o trântă…,vai de genunchii tăi! Cum nici înainte nu dusesem lipsă de
căzături, știam la ce să mă aștept. Bunica le numea „semne de bună purtare”, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată.”

„M‑am născut pe Strada Lungă, chiar într‑o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m‑ar fi dus valurile vieţii. Când m‑am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre „oraşul de la poalele Tâmpei” şi despre oamenii pe care i‑am iubit în anii copilăriei.
[...]
Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s‑a petrecut într‑un apartament de două camere, plus dependinţe, de la etajul unei case de pe Strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într‑o seară de 6 noiembrie, când căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s‑a dovedit grea şi, după ore de travaliu, mama şi‑a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce mergea cu patruzeci pe oră, în sunete de sirenă. M‑am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică, ținându‑i locul chirurgului obstetrician, şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m‑a eliberat din strânsoarea ce mă sufocase aproape, apoi m‑a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni.”

„Într‑una din zile, Fräulein Klara ne‑a încolonat şi ne‑a dus la Foişor, pentru o lecţie în mijlocul naturii. Grupa noastră s‑a oprit lângă troiţa umbrită de cei trei pini crescuţi din acelaşi trunchi. Astăzi, nu ştiu de ce, au rămas doar doi, în rest totul e la fel ca în vremea copilăriei mele, chiar şi pădurea de lângă Cimitirul Eroilor, care a scăpat netăiată, până şi nucii de cealaltă parte a drumului ce ocolește Palatul Pionierilor. Am cules conuri de pin, copiii ceilalţi s‑au alergat pe pajişte, au jucat „hoţii şi vardiştii”, apoi „ţările”, „flori, fete sau băieţi”, eu am mai cules nişte conuri, ca să‑mi fac de lucru, apoi educatoarea a decis să scoatem cutiuţele cu mâncare. 
Băieţei şi fetiţe s‑au adunat laolaltă, şi‑au pus hăinuţele pe iarbă, după care s‑au aşezat şi ei, aşa cum li se spusese. Am făcut la fel, mi‑am dat jos vesta şi am împăturit‑o cu partea dinspre căptuşeală în afară, ca să nu se murdărească, cum învăţasem de la mama. Doar că mi‑am ales un loc ceva mai încolo de restul grupei.”

„Când n‑o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe Strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi. După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr‑a bunicii, mă strecuram pe lângă trecătorii ajunși în dreptul nostru şi mă ascundeam într‑o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându‑se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind‑o cu milă, alţii cu indiferenţă.
Pe câţiva îi oprea, întrebându‑i „n‑aţi văzut o băiată, aşa şi aşa?”, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu Strada de Mijloc. Bunica n‑avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi, mai ales, în viaţă. Până la urmă se resemna să ajungă acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de‑a lungul balconului sprijinindu‑se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să‑şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându‑se peste apele sufletului.
— Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.
Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într‑un picior şi băteam din palme, încântată. O păcălisem!”

„Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s‑a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, unde Selim mătura frunzele uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea „frate” şi i‑a găsit un serviciu de portar la intreprinderea unde lucra. Câteva zile mai târziu, Turcu’ bătea la uşa noastră şi îmi aducea prima portocală.”

„Toate procesiunile importante treceau pe Strada Lungă, însă preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe aprigii lor bidivii, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Caii erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez – poate nu chiar atât de pur… Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de‑ajuns atât ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare dintre cele trei sute șaizeci și patru de zile rămase.”

„După‑amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama –, îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe Strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghindu‑i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos, încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii, un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile a trei cai, cu bustul şi picioarele din faţă într‑un salt încremenit, ce nu izbutea să‑i smulgă din piatră. Deasupra lor erau trei sirene ţinându‑se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi bloc de granit. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.”

„După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască în insula verde din inima oraşului – înconjurată de Palatul Telefoanelor, de hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, de Rectorat şi, pe cealaltă parte, de Sfatul Popular, de Palatul Poștei, de vilele de pe strada Nicolae Iorga şi de biserica Buna Vestire.”

„Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului, unde maşinile n‑aveau ce să caute. Strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ unde vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine, fără să te întrebe ce dorești. Unii se opreau în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la „cumpăratul cu privirea” –, însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă. Mama n‑avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi.”

„După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – pe atunci 7 Noiembrie –, apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele, era umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin deceniul opt, bătrânii arbori aveau să fie tăiaţi, aşa cum fuseseră alungaţi porumbeii fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele renovate.”

„N‑am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiau ce‑mi place – îngheţată cu ciocolată, vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră, iarna – şi îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modaromul.”

„Privită de pe Tâmpa, strada însăși arăta ca o gară cu sute de peroane. Și lângă fiecare erau trase trenuri care nu plecau nicăieri. Exista însă o diferenţă între gările din anii ʼ60 – cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară, cu mucuri de ţigară aruncate pe jos – și curţile săseşti. Ultimele erau pline de flori. Iar dacă s‑ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr‑o parte şi din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de‑a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina‑nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându‑se pe ziduri ca o iederă sălbăticită.”

„Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul‑magazin ce fusese odinioară al tatălui său.[...]Bijuteria îşi păstrase vechea firmă, Siracuza, însă din proprietar, Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, şase zile pe săptămână, iar câteodată şi duminica, lucra verighete late, inele‑ghiuluri, brăţări şi lanţuri împletite în opturi ca modelele croşetate pe puloverele muncitoreşti. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să îşi folosească imaginaţia, aşa cum n‑avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone… Un aurar care în loc de Inelul Nibelungilor meştereşte verighete de prost gust nu îşi poate vedea viitorul decât în culori sumbre.”

„Lehmann‑fiul ne‑a povestit cum, la parterul clădirii în stil baroc şi Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea. În 1923, în jurul ceștilor cu caimacul de‑un deget și al ibricelor de aramă, sub vălătucii fumului de țigară, acolo s‑a ţinut prima adunare literară a scriitorilor din urbe. În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine şi bomboane de la Dezrobirea, cândva faimoasa fabrică de ciocolată Hess.”

„Tata şi‑a luat patru zile de concediu ca să‑mi pregătească pachețelul cu mâncare, să mă trimită la şcoală și să mă aştepte când veneam acasă, dar într‑a cincea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis‑de‑dimineaţă, am pornit împreună spre serviciul lui. Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă.De la ultima staţie am luat‑o pe jos pe Şoseaua Feldioarei.
Nu ştiu de ce se numea aşa; era o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul aflat dincolo de calea ferată, răspunzând chemării sirenelor. Tata îşi potrivise paşii după ai mei, mai mărunți, și așa ne‑am topit în coloana scurgându‑se spre una dintre porți, apoi către clădirile administrației. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj, până la care am suit pe scări. Lift nu era – păcat, încă nu intrasem într‑unul şi aș fi fost curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri.”

„Selim Kaan locuia pe strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau în umbra Tâmpei. Maşina a oprit în fața uneia cu parter înalt și etaj, iar tata şi consilierul s‑au dat jos, lăsându‑se înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie sau aşa mi s‑a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră.”

„În centrul vechi erau destui câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dolca. Printre strămoşii ei se număraseră un lup, un dog danez şi un doberman, fiindcă avea câte ceva din fiecare. Dolca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rasediferite, iar ce ieşise sfida orice pedigri. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu sânge diluat de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M‑am oferit să‑i adopt, apoi i‑am pus într‑o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr‑odată, şi spre nepăsarea căţelei, care rămăsese cu alți şapte. Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine chibzuit, pas cu pas. Am dus căţeii într‑o casă în construcţie, lăsată abandonată din cine ştie ce motive.
Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le‑am făcut culcuş căţeilor fraţi într‑una din camere, i‑am hrănit şi i‑am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi‑aşa a început totul. De două ori pe zi, suiam la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă jucam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându‑mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama a intrat la bănuieli: iarăși se întâmpla ceva! Prea eram plecată mult timp de‑acasă și mă întorceam plină de pământ şi frunze, de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica.”

„Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!”

„Tată-meu mi-a povestit că, după întoarcerea sa de la München, hatmanul l-a pus să redacteze o jalbă în nu mai ştiu ce afacere. Tata, care, şi el, era un bun meşter de condei de pe atunci, a făcut o jalbă ce hatmanul a găsit-o minunată, atât de minunată încât n a putut rezista dorinţii s-o arăte şi lui Iordache Catargiu, cel mai bun cunoscător din Ieşi în asemene afaceri. S-au suit în trăsură şi s-au dus la Catargiu, care şădea la Copou, în casa cumpărată pe urmă de consulatul austriac. Hatmanul a pus pe tata să cetească jalba pe care Catargiu a lăudat-o foarte mult, declarând-o perfectă. Apoi luând-o în mână şi percurgând-o cu ochii, i-a zis: „Cât se poate de bună, dar vezi, mi se pare că fraza asta s-ar putea schimba cu folos în chipul următor.“ Tata a fost silit să convie că într-adevăr redacţiunea propusă era mai bună decât a lui. Apoi, luând, după ce s-a făcut îndreptarea, din nou hârtia din mâna tatei, a propus altă redactare, pentru altă frază, şi pe urmă tot aşa pentru alta, pănă ce n-a mai ramas nici una neschimbată; şi, spre ciuda mare a tatei, modificările propuse erau toate spre binele jalbei.”

„Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam.”

„Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”

„Toţi vechii noştri oameni de casă mi-a zis: „Din ziua miruirii lui Vodă Ghyka văzutu-s-au că domnia are să-i fie tulburată.“ Într-adevăr, pe când, după miruire şi recepţie la palat, domnul s-a dus la Copou, unde avea să puie piatra nouăi căzărmi ce era să se clădească acolo, s-a abătut asupra Ieşului o furtună grozavă, cu piatră şi cu ploaie torenţială, udând pănă la oase funcţionărimea care, în haine de gală, se îndrepta spre Copou şi poporul care umplea uliţile. Această furtună a fost privită de toţi ca o prevestire rea.”

„Altă aglomeraţie, număroasă, a ocupat totodată casa şi curtea Roznovanu şi unele din casele vecine. Pe la ora 10 dimineaţa a ieşit mitropolitul Calinic Miclescu în uliţă, în veşminte, cu crucea într-o mână şi cu cârja în ceialaltă, cu o mulţime de popor după dânsul, printre care se vedeau Costache Moruzi, Neculai Roznovanu, Toderiţă Lăţescu,
fraţii Costică şi Nicu Aslan, vestitul Inge Rober, fostul arnăut al lui Mihalache Vodă Sturdza, Cocriţă Cazimir şi alţii. Toată ceata, cu mitropolitul în frunte, s- a pus în mers spre palat, iar clopotele cele mari ale mitropoliei au început să sune toate într-o dungă (toxinul). Ceata fu primită cu urale de acei care erau în casa şi în curtea lui Roznovanu, situată precum se ştie în faţa mitropoliei. Cucoana Marghioliţa era în balcon, de unde arunca manifeste mulţimii. Ei parcurseră Uliţa Mare până aproape de Palat, însă aici fură opriţi şi răspinşi înapoi de trupă în faţa mitropoliei. În momentul în care, lângă palat, cavaleria, un slab escadron de lăncieri comandat de căpitanul Pandrav, începuse să deie mulţimea îndărăt, mitropolitul îşi aşternu mantia jos, crezând că oştirea nu va cuteza să treacă peste acel veşmânt, dar Pandrav, fără a mai sta la îndoială, sări cu calul peste mantie şi soldaţii lui îl urmară. Când răsculaţii ajunseră, în retragerea lor, în faţa mitropoliei şi a casei Roznovanu, din curtea mitropoliei, din acea a Roznovanului, din fereştile acelei case şi din acele a celor megieşe începu să se tragă focuri şi să se azvârle cu pietre asupra trupei, iar aceasta, având ordin expres să nu tragă, s-a văzut silită să deie înapoi spre palat, urmărită până la un loc de tulburători, în cap cu Toderiţă Lăţescu, care ucise şi răni mai mulţi soldaţi.”

„Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soţii nu se înţelegeau. Pe când hatmanul era cât se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericeşti, ţinea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu credea în Dumnezeu şi chiar îşi bătea joc de numele lui. Şi deoarece pe acest capitol hatmanul nu şuguia şi pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să- i urmeze pilda, se isca mare gâlceavă între cei doi soţi şi bunica era silită să se supuie, deşi cu cea mai mare şi mai vădită rea-voinţă.
După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de préférence sau de alt joc, mai puţin inocent, care ţinuse pănă târziu după miezul nopţii, trebuia, duminica şi în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfântului Spiridon chiar la începutul slujbei.”

„Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardaripuneau deoparte cent peste cent, până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria „necâştigător” sau „mai trage o dată”, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Clubul Filatelic, ce se ţinea duminicile în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi‑i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…”

„Într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile. În o Junime numeroasă ce se ţinu la mine, el ne ceti, în aplausele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…

pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste la
inaugurarea statuii, ci în timpul când mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc, şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Borta Rece cu un pahar de Cotnar.”

„Cu timpul Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880–’85 Junimea înfăţişa un cu totul alt aspect decât la început. Maiorescu, Th. Rosetti, Eminescu şi Slavici trăiau acum în Bucureşti, Carp, ocupat cu politica şi agricultura, făcea numai scurte apariţiuni în Iaşi, Pogor, îngrijat de sănătatea sa, ieşea rareori din casă seara şi pierdea tot mai mult interesul pentru Societatea noastră; câţiva membri murise, iar unii din cei vechi cari nu părăsiseră oraşul Iaşi, precum profesorii Culian, Melic şi alţii, se simţeau cam străini în mijlocul unei generaţii tinere, crescută în bună parte de ei înşişi, şi se arătau în întrunirile noastre abia de două, trei ori pe an „pentru a întrerupe prescripţia“, cum ziceau ei. Singuri N. Gane, Gr. Buicliu, A. Naum, şi mai ales eu, am rămas statornici până la sfârşit. În casa mea din strada Păcurari eu strângeam regulat o dată pe săptămână întreaga generaţie mai nouă ce se ocupa cu literatura, însă, fiind în toţi anii aceştia deputat, mă duceam şi eu câteva luni pe iarnă la Bucureşti – ceea ce producea o întrerupere supărătoare în mersul Societăţii. Pe lângă Naum, Vârgolici, Al. Xenopol, Creangă, Conta, Pompiliu, veneau acum regulat tineri ca N. Volenti, Abgar Buicliu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu, Xenofon Gheorghiu, Philippide, Missir, Al. Cuza, Meisner. etc.”

„De altmintrelea domnea încă pe atunci o mare simplicitate de moravuri, viaţa era încă foarte patriarcală. O trăsătură caracteristică a acelei simplicităţi, între multele altele, era spre exemplu chipul în care boierii mergeau atunci la divan. Afară de prea puţine excepţiuni, de cei bolnavi sau din cale-afară slăbiţi de bătrâneţe, cari se duceau cu butca, boierii noştri cei mari pastrau cu sfinţenie obiceiul străvechi de a merge la divan, dimineaţa, călări, însoţiţi fiecare de două sau trei slugi. Se opreau totdeauna la o crâşmă dintre mitropolie şi palat, la colţul uliţii Pomir, din faţa spiţeriei Lochman, unde, fără a descăleca, fiecare cerea şi bea câte un microscopic păhăruţ de rachiu anisonat, mânca un covrig, apoi îşi urma drumul. Această scenă caracteristică mi-a fost descrisă de toţi acei cari au trăit în Ieşi în vremea lui Scarlat Calimah şi a lui Ioniţă Sturdza şi au văzut-o petrecându- se în fiecare zi.”

„Focul cel mare de la 19 august 1822 a mistuit, în nouă ceasuri, peste 4.000 de case, 12 biserici ortodoxe, biserica armenească, sinagoga cea mare şi 5 sinagoge mici. Focul a pornit de la hanul armenesc şi nu încape îndoială că a fost pus de turci în împrejurările următoare: după plecarea din Ieşi, cu puţină vreme înainte, a grosului turcilor, se strânsese în acel oraş un număr de ieniceri fugari de la ortalele lor, cu gândul să rămâie în ţară. Boierii au cerut paşei să-i evacueze, ceea ce paşa a şi făgăduit. Atunci ienicerii, aflând că au să fie izgoniţi, au dat foc oraşului. În timpul focului, pe uliţile unde erau cvartiruiţi tulimenii lui Kiuciuk Mehmet, căci mai rămăsese trupe turceşti în oraş, nu s-au făcut jafuri, în celelalte părţi ale oraşului ceea ce scoteau bieţii locuitori din case era pradat de turci. Au ars atunci Târgul de Sus aproape întreg, Târgul Cucului, Meidanul de Jos, parte din Uliţa Mare pănă lângă curtea domnească, Podul Vechi, Uliţa Jidovească şi toată împrejurimea Beilicului.”

„Miercuri, 13 decembrie [1944]
Aflu, prin Marietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum zece zile.
Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat aproape în acelaşi timp Maitreyi şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din Strada Melodiei; neaşteptatul lor amor; fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă — doi ani mai tîrziu — cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei, apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile în curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească — şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, pînă la ruptură, pînă la duşmănie, pînă la uitare.”

„Se hotărește dărâmarea bisericei Dancu, vechea biserică care stătea în coastele Teatrului Național. Mocnea deja biserica aceasta în ruină, în melancolia care o învăluia, ca un om încărcat de ani, cuprins de amintirile trecutului.
Era o biserică istorică, dar muribundă acum, cu ferestrele-i mici și lungărețe, resfrângând întunerecul perpetuu dinăuntru. Par'că se îmmpuțina și din întreaga clădire, din mărime, se afunda mereu în pământ, cu cât sa înălța Teatrul Național, cu cât se înmulțeau clădirile impunătoare din vecinătate. Era în ultimile sale clipe, ca un templu părăsit. Și câți dintre ieșeni își mai aduc aminte de biserica Dancu?”

„Bătrânul Teodor Bonciu obișnuia cu vestitul vehicul să facă naveta între domiciliul său din Păcurari și cafeneaua Trayan. Calul se deprinsese astfel ani de zile să tragă până la cafeneaua Trayan și să aștepte la scară, până ce aurora cu degetele-i... etc. făcuse mat pe cei din cafenea. Bătrânul Bonciu era unul dintre cei mai pasionați jucători de șah.
Într-o seară însă, surveni excepția și la această regulă generală: Teodor Bonciu renunță să meargă la cafenea, dar pentru ca vestitul său cal să nu mănânce orzul degeaba, stăpânul porunci bătrânului său viziteu, să pue calul la sacaua cu apă. Ajungând la cișmeaua din Păcurari, rândașul se coborî spre a umplea cofele. Când se reîntoarse, nu mai găsi sacaua. Dur la deal, dur la vale, sacaua nicăieri. În cele din urmă fu găsită staționând în fața cafenelei Trayan: calul își făcuse singur obiceiul.”

„Un ieșan contemporan al lui Alexandri [sic!], povestește următoarele despre dânsul, pe când era la Iași.
«Mi-aduc aminte foarte bine că l-am văzut odată și prezența-i corespundea admirabil cu cele ce credeam că poate fi ca fizic un astfel de om. Eram în clasa 5-a de liceu. Era într-o Duminică de Septembrie pe la orele 1 a.m. Eșisem din internat și fiind în urma unui dejun nu tocmai copios, ca toți internii de pe vremuri și de acum, ne instalam pe la cofetării, unde ne astâmpăram foamea cu prăjituri.
În fața lui Nestor Heck (astăzi fotografia Scutari) era pe atunci o cofetărie care n-a avut multă durată. Cum stam la masă, deodată din fotografia lui Nestor Heck, apare un bătrân, de statură mai mult naltă decât mijlocie, elegant îmbrăcat, vesel și cu un mers sigur și aproape triumfal. -Uite Alexandri, spuseră mai mulți. -Alexandri? -Alexandri? Unde-i?, întrebai eu. -Uite-l, cela de colo. Câțiva ne-am luat după el. Întocmai cum mi-l închipuiam în imaginația mea de copil, așa era; deși bătrân, dar tânăr ca înfățișare. Întreaga sa ființă inspira mulțumire, fericire, viață și în încrederea în ea. Tot timpul cât a străbătut capătul străzii Golia, pe urmă strada Lăpușneanu și Carol m-am ținut de el ca un halucinat. Îl priveam, îl măsuram, treceam pe celălalt trotuar ca să-l pot vedea mai mult. Aproape toți care treceau pe lângă el, îl salutau și dânsul răspundea larg cu un zâmbet ce n-am să-l uit niciodată. Într-adevăr că acel ce scrisese cele mai înălțătoare și mai patriotice versuri, el trebuia să fi fost, nu se putea ca o altă ființă și ca o altă înfățișare să fi scris: Voi, ce stați în adormire, Peneș Curcanul, Sergentul, etc.»”

„Unul dintre lăutarii Moldovei, ai Iașilor, cari pe vremuri făcea să răsune centrul Iașilor de glasul său, care cânta romanțele cele mai frumoase, avea reputația că el cânta fără pereche «Steluța» lui Alexandri [sic!]. E una din poeziile care i-a făcut mai multă glorie și care și până-n ziua de astăzi i-a rămas ca una din cele mai frumoase pietre scumpe, în coroana poetului de la Mircești.
Când începea lăutarul B. să cânte «Steluța», avea atâta căldură comunicativă în glasul său și o expresie atât de potrivită cuvintelor, încât emoționa adânc.
Într-o vară la Iași, lăutarul o cânta regulat în fiecare seară, ba uneori și de două ori pe seară, în berăria care pe atunci se afla unde astăzi e instalată sucursala poștei, în strada Lăpușneanu.
Vizitatorii «Halei de Bere» îi spuneau veșnic: «Ei, ia să te vedem B., zi-ne Steluța, da, știi cu dor, că am un foc la inimă că numai tu mi l-ai putea stinge!»
_Zău cucoane, zise B., atunci v-o cânt că și mie alt cânte nu mi-a mai plăcut.
Și atunci începea să cânte, dar cu atâta foc, cu atâta uitare de sine, încât i se zăreau lacrimile. Era adânc emoționat... și vizitatorii nu-și puteau stăpâni plânsul.
_Și de ce ți-i a plânge?, îl întrebară cu toții.
_Asta nu se spune cucoane, răspundea lăutarul Iașilor.”

„Iașii în post își aveau farmecul lor. Credincioșii se duceau serile la biserici, ascultau cetaniile popilor și se întorceau devreme acasă, imediat după sfârșitul slujbei.
Tinerii donjuani berbanți, mergeau și ei la denii, dar pe la mai multe biserici și nu se opreau decât în acel locaș al lui D-zeu, unde zăreau îngeroaice... blonde sau brune, cari pentru dânșii făceau farmecul petrecerilor de seară în postul cel mare. Multe scrisorele anonime prinse a doua zi, spuneau:

Când te-am văzut aseară
Pentru întâia oară
La Sfinții Voevozi,
Rămas-am cu durere
D-a ochilor putere
Pierdut printre nerozi!

La denia viitoare, d-ra intrigată de scrisoarea anonimă primită, nu lipsea de la biserica Sfinții Voevozi și privirile ei curând se întâlneau cu ale tânărului. La denia viitoare tinerii se cunoșteu deja. În cea dintâi Duminică, tânărul se prezenta în mod oficial, cunoștința de aproape era făcută, amorul creștea văzând cu ochii, mămița d-rei se informa de pozițiunea tânărului și se afla că e amploiant la comitetul permanent cu 120 de lei leafă și cu perspective de avans, plus fursanturile care pot să pice peste leafă. După sfintele Paști se celebra căsătoria.
Și de aceea deniile erau atât de căutate.”

„Nu îşi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuşi Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda naţională de curând înfiinţată - toate acestea, împreunate cu meşteşugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societăţii literare din Iaşi.
Într-o unire, toţi au spus că s-a ivit, în sfârşit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la laşi şi în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte.“

„Sosit la Iași, spre a-și regula afacerile sale bănești, pe care le avea de mai bine de 20 de ani cu cunoscutul bancher de atunci Mihel Daniel, ca îndeobște, P.P. Carp a tras în gazdă la Anton Naum, bătrânul profesor universitar și academician, confidentul lui P.P. Carp după Buicliu de la Casație sau la «Boilea-ul României», după cum îl poreclise spiritualul Vasile Pogor, acel de la care se trage numele de «Junimea» cercul înjghebat pe vremuri de Titu Maiorescu, Iacob și Leon Negruzzi, Ion Ianov, P.P. Carp, Șt. Vârgolici, Nicu Gane, Anton Naum, Cazimir, Todiriță Rosetti, I. Pop Florantin, Ciupercescu, Roiu și Lambrior, Ioan Creangă, M. Eminescu, V. Conta, acești 4 din urmă «caracuda Convorbirilor Literare», după cum îi porecliseră bătrânii. Întruniți cu toții la masă, în casa lui Anton Naum (din Strada Gafencu), se povesti un episod din trecutul «Junimei», reamintit de P.P. Carp.
Venise vorba despre sinuciderea lui Spacu, fostul casier-director de la Banca Națională din orașul nostru. P.P. Carp ascultând povestirile pe care i le făcea un commesan despre sinuciderea lui Spacu, zâmbind printre lacrimi,, a spus: «Puțini dintre voi, care ați fost pe atunci în Junimea, vă aduceți aminte de Io Spacu, așa-i? Țin minte că bătrânul Costachi Negruzzi și în urmă băieții lui Jak și Leon săracul, avea ca stoler de casă pe Io Spacu, căci așa era scris pe firma bătrânului Spacu, tatăl sinucisului. Locuia bătrânul în Strada Primăriei, parcă văd căsuța scundă cu doi salcâmi în poartă și cei doi câini răi de la casa de din față. Pe atunci secretarul de redacție al Convorbirilor Literare era Jak Negruzzi. Întrunirile le făceam când la Pogor, când la Negruzzești, de vale de Petrea Bacalul, în casele din Strada Săulescu. Acasă la Negruzzești tot auzind noi vorba, ba că scaunul stricat, ba că masa le vor trimete la Io Spacu, ne deprinsesem să auzim spunându-se Io Spacu ca și cum am fi spus cofetăria M-me Alexandre. Cum am învârtit noi înțelesul vorbei Io Spacu nu știu; dar, de câte ori seara la ședințele Junimei se citea vreo bucată literară mai slăbuță, numai ce auzeai: o merge ca să vadă lumina tiparului, dar mai are nevoe de mermetuială, are să trebuiască să o trimetem la reparație la Io Spacu. Și cine era Io Spacu - tot mucalitul de Jak Negruzzi, secretarul redacțiunei revistei.»
Iacă așa numele părintelui bietului sinucis Spacu, a avut amestecul lui în aprecierea și publicarea bucăților literare în cercul «Junimei».”

„Încăput pe mâna a trei sergenți, de data aceasta Eminescu a trebuit să cedeze. Toți trei au început a-l târî pe strada Mitropoliei și, din când în când, sbătându-se între ei își întorcea privirea zâmbind dulceag cântărețelor cari se uitau satisfăcute cum poliția trata pe supărăciosul lor prieten. Eminescu de la o vreme, se ruga de sergenți să-l lase că merge el... Avea fisionomia sa o atitudine de adâncă melancolie și tristeță.
Ajuns împreună cu sergenții cari-l conduceau, în dreptul librăriei Șaraga, care pe atunci era instalată în strada Golia, în fața caselor Neuschotz, se opri la o vitrină și privi lung și disprețuitor la niște cărți, apoi repede se furișă înăuntru, le luă și începu a le rupe furios. Băiatul din prăvălie începu a striga. Sergenții de abea-l liniștiră și-l scoaseră afară. Una din cărți nu i-o putură scoate din mâini și ieșind cu ea afară, urma a o sfâșia în mii de bucățele, cu o durere și niște gemete surde, cari produseră o milă de neînchipuit... Erau foi din volumul său de versuri!

Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează...”

„Am auzit însă - și asta din prea multe locuri, ca să nu fie un sîmbure de adevăr- că au apărut și în Iași manifeste care cer populației să vină pe 14 decembrie, la ora 16, în Piața Unirii, pentru a manifesta împotriva regimului. Din alte surse, aflu că această manifestație ar trebui să fie numai o pregătire pentru alta - și mai mare! — programată pentru 30 decembrie. În fond, în RDG și în Cehoslovacia, tot prin manifestații s-au produs schimbările. N-am reu­șit să aflu dacă există și vreo organizație care revendică aceste acțiuni. De fapt, nici nu contează. Cel mai important este să se creeze o atmosferă și să dispară teama asta paralizantă. Mă întreb ce s-ar putea întîmpla în fond dacă mii de oameni s-ar aduna în Piața Unirii, pe 14, la aceeași oră? De fapt, aici e problema. Dacă nu există organizatori, nu s-ar întîmpla mare lucru. Ar putea oare mulțimea, odată adunată, să-și producă rapid organizatorii? În mod spontan, vreau să spun. Nu-mi dau seama. Oricum, cu toate «cozile» ce se țin după mine, am de gînd să merg pe 14 în Piață. În cel mai rău caz, ar putea să mă aresteze «la propriu», considerîndu-mă printre organizatori. Deși nu sînt. Nici nu aș fi avut cum, cu toată paza asta și cu lipsa mea de experiență în acest domeniu. Dar ei ar putea să profite de situație ca să mă aresteze. Ei și? Nu puteau ei să mă aresteze «la propriu» încă de la începutul lui octombrie? Ba da. Nu mi-am asumat acest risc? Ba da. În interiorul meu, mi-am asumat chiar mai mult. Nu mă consider eu un om mort, iar fiecare zi e de fapt o zi în plus?”

„Am dat și eu nervos din mînă și-am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topîrceanu. Și de-abia acum a început infernul. Cînd mai aveam cîțiva metri pînă acolo, o mașină a oprit brusc, la cîțiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscățiv, a scos capul pe geam și-a început să urle la mine: «du-te acasă, du-te acasă!». În mînă avea un baston de cauciuc mai lung decît cele pe care le poartă milițienii. Am început să mă cert cu el. I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă altcineva programul, că am chef să mă plimb ș.a.m.d. Bineînțeles că i-am cerut să se legitimeze să văd și eu cine dorește să-mi facă programul de plimbări și stat în casă. A agitat bastonul spunînd «asta e legitimația mea», apoi cu cealaltă mînă mi-a arătat ceva de metal - am crezut că e un lanț, dar era o pereche de cătușe. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă la nevastă și la femei se legitimează tot cu bulanul de cauciuc. În acest moment - se pare - am atins un punct sensibil.”

„Ce s-ar întîmpla dacă mi-ar confisca acest caiet? În fond, cînd am fost cu ai mei colegi de slujbă în Grădina Botanică, mi-au dispărut scrisorile din geantă. Cum e scris în „cheie”, cu prescurtări, inițiale inverse ș.a.m.d., în principiu ar trebui să nu se întîmple nimic, pentru că n-ar reuși să înțeleagă nimic. Chiar și eu fac eforturi enorme ca să înțeleg tot ce-am scris aici. Bun. Dar dacă, odată furat caietul, m-ar confisca și pe mine ca să-l descifrez? Dacă s-ar decide să facă toate eforturile ca să mă convingă să-l descifrez? Cu alte cuvinte, aș putea rezista la o anchetă prelungită, la amenințări și tortură? Nu știu, acesta e adevărul. Habar n-am care e limita rezistenței mele. Știu un singur lucru - că sînt încăpățînat, că nu-mi place să fiu obligat să fac ceva. Dar aș reuși să rezist și la presiuni pe care nu reușesc să mi le imaginez? Nu știu. Știu că aș încerca să nu mă las strivit psihologic, chiar cu riscul deteriorării fizice. Pînă la ce limită? Doar bunul Dumnezeu o știe. Eu nu. Mi-e teamă de un lucru - să nu mă las influențat în scrierea acestor cuvinte de gîndul că ar putea fi confiscate. Trebuie să le scriu ca și cum confiscarea ar fi imposibilă. Să-mi imaginez, deci, că ele ar lua foc instantaneu dacă o mînă străină le-ar atinge.”

„Astăzi, la magazinul de carne de la Hala Centrală, chiar era carne. Pachete cu mușchi de porc și de vită, fără grăsime, fără oase. Ceva ce n-am văzut în magazine de vreo două cincinale. Erau mai bine de o sută de oameni la coadă, iar eu am făcut ceea ce nu fac de obicei. M-am instalat la coadă. Aveam revistele literare la mine și mi-am spus că le pot citi cît stau acolo. Numai că, cu vreo zece oameni înainte de a ajunge să cumpăr, s-au terminat toate pachetele. Îmi venea să urlu, să organizez o revoltă publică, să sparg totul. Bineînțeles că n-am făcut nimic din toate acestea. Am strîns ghem revolta în mine și am plecat către casă. Pe drum, am simțit cum amețesc și cum îmi amorțește mîna stîngă. M-am așezat pe o bancă în parcul din Podu Roş și m-am calmat încet, încet. E ultima coadă la care mă mai instalez.”

„În seara asta, după ce-am ieșit de la librăria din Podu Roş - îl căutam pe Spineanu, dar nu era la slujbă -, am avut parte de un incident ciudat. O mașină pe care scria «școala», care, după cîte am dedus ulterior, stătea pe Splai Bahlui, a pornit cînd am început eu să traversez, iar cînd am ajuns în mijlocul străzii, a forțat spre mine, evitîndu-mă, cum se spune, în ultima clipă. Mă îndoiesc că a fost o întîmplare. De altfel, cîțiva trecători au strigat: «Îs nebuni ?» Nu știu dacă sînt nebuni, dar nu-mi dau seama exact ce urmăresc. Să mă intimideze? Să mă avertizeze că nu e bine să mă plimb singur pe stradă? Să-mi arate că sînt «pe urmele mele»? Dar de asta nici nu m-aș fi îndoit! Măcar atîta lucru îmi trecea și mie prin cap.”