Strada Lungă

"M‑am născut pe Strada Lungă, chiar într‑o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m‑ar fi dus valurile vieţii. Când m‑am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre „oraşul de la poalele Tâmpei” şi despre oamenii pe care i‑am iubit în anii copilăriei.
[...]
Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s‑a petrecut într‑un apartament de două camere, plus dependinţe, de la etajul unei case de pe Strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într‑o seară de 6 noiembrie, când căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s‑a dovedit grea şi, după ore de travaliu, mama şi‑a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce mergea cu patruzeci pe oră, în sunete de sirenă. M‑am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică, ținându‑i locul chirurgului obstetrician, şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m‑a eliberat din strânsoarea ce mă sufocase aproape, apoi m‑a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni."

"În 1963 aveam aproape cinci ani, „vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii”, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi‑l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m‑a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten era tot pe Strada Lungă, într‑o clădire veche, săsească – cum altfel? –, având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite.Spărturile acelea semănau cu cremenea; dacă le loveai între ele, ţâşneau scântei, iar dacă alergai și luai o trântă…,vai de genunchii tăi! Cum nici înainte nu dusesem lipsă de
căzături, știam la ce să mă aștept. Bunica le numea „semne de bună purtare”, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată."

"Când n‑o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe Strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi. După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr‑a bunicii, mă strecuram pe lângă trecătorii ajunși în dreptul nostru şi mă ascundeam într‑o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându‑se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind‑o cu milă, alţii cu indiferenţă.
Pe câţiva îi oprea, întrebându‑i „n‑aţi văzut o băiată, aşa şi aşa?”, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu Strada de Mijloc. Bunica n‑avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi, mai ales, în viaţă. Până la urmă se resemna să ajungă acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de‑a lungul balconului sprijinindu‑se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să‑şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându‑se peste apele sufletului.
— Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.
Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într‑un picior şi băteam din palme, încântată. O păcălisem!"