Despre Brașov

„În noaptea de 9 spre 10 septembrie, la orele două și douăzeci de minute a avut loc o explozie la Galeria Europa, sală de expoziție a Uniunii Artiștilor Plastici. Deflagrația a pulverizat geamurile și a împrăștiat sculpturile din metal expuse la o distanță de până la 10 metri. Două mașini aflate pe strada Mureșenilor, care au trecut peste metalele ajunse pe carosabil au intrat în coliziune. În urma accidentului nu au existat victime.”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”

„Pe pășunile întinse ca-n palmă din fața Porții Mari a Brașovului, oștenii valahi își făcuseră tabără, împrejmuind locul cu sulițe înfipte în pământ, printre care scoseseră gurile tunurilor, îndreptându-le către poartă. Înainte de răsărit, când toată cetatea dormea, junii îi conduseseră pe ceilalți, aflați la Pietrele lui Solomon, roată pe după ziduri, pe sub poala pădurii de la picioarele Turnului Alb, prin livezile din jurul hanului Vulturul de Aur și de acolo, pe la marginea Blumănei, până în tabără. Nopțile erau tot mai reci, dar încă se mai putea dormi pe pământul gol, sub cerul liber. Dinaintea taberei, bastionul porții principale a cetății, înalt de șase stânjeni fără să fie pus la socoteală turnul cu ceas, se înălța negru pe cer. Poarta grea din stejar ghintuit fusese ferecată, grilajul coborât, podul ridicat. Din spatele barbacanelor și a gurilor pentru smoală de la toate cele patru caturi, gărzile din cetate îi priveau, deșteptați din somn de câinii de la marginea Blumănei, care simțiseră oameni și lătraseră.”

„Neacșu și Grama porniră către casa judelui din Târgul Cailor, unde fusese găzduit Mihai Viteazul, trecând prin mijlocul cetei de copii cu sănii. Nu era prima oară când duceau vreo solie Măriei Sale. Nu-i vorbiseră însă niciodată. Lăsaseră mesajul la câte un căpitan român și apucaseră să vadă cel mult pe vreunul dintre frații Buzești, nelipsiți din preajma voievodului. Păstrau ca amintiri însemnate cele câteva prilejuri în care zăriseră pe vodă însuși, o dată în capătul curților, încălecând în vreme ce un argat de la grajduri îi ținea calul de frâu, o dată strigând din prag, către un sol care ieșise ca săgeata, „să-i spui că așa am zis eu!” și trântind apoi ușa cu putere, o dată la fereastra de la catul de sus, cu un pocal în mână, râzând în hohote, acoperit îndată de trupul stolnicului Stroe Buzescu, care închisese fereastra și trăsese perdeaua. Le plăcea să-și petreacă vremea înșirându-și iar și iar prin minte clipele acestea, ca pe niște mătănii numărate din vârful degetelor.”

„O droaie de copii se trăgeau cu săniile de-a lungul Șirului Inului, până la fierăria din capul Uliței Vămii. Umbra Casei Sfatului păstrase zăpada pe partea aceea, piața având acolo o porțiune mare, albă, de forma clădirii. Momentele cele mai primejdioase ale jocului, și tocmai de aceea stârnind mai abitir veselia întregii cete, erau atunci când ajungeau cu săniile prin fața străjilor de la intrarea în Casa Sfatului și apoi dincolo, prin fața fierăriei, unde calfele de-abia îi așteptau ca să-i bulgărească.

Negustorii îi urcaseră pe acoperișuri pe cei mai de nădejde băieți de prăvălie, cu lopeți late de lemn, ca să împingă zăpada jos. Pass auf! Păzea! se înălțau peste piață strigătele lor, apoi bufniturile troienelor speriau precupețele cu coșuri de pe Șirul Fructelor și din fața poticăriei de pe colț. Pass auf! se dezvinovățeau băieții ridicând din umeri, aplecați peste cornișă și distrându-se pe seama sperieturii femeilor.”

„Ajuns sub boltele de la intrarea în Casa Sfatului, Herman notarul bătu din picioare ca să cadă zăpada, scoase din buzunarele dolmanului o pereche de ocheri ca niște foarfeci din os, îi potrivi pe nas și se aplecă spre ivăr, dibuind gaura cu cheia. Zorii abia mijeau, iar între clădirile cetății era încă întuneric. Cheia lovi pe de lături de câteva ori, Herman notarul strânse din ochi în spatele ocherilor, apoi pipăi gaura și merse cu cheia de-a lungul degetului cu care o acoperise. Descuie, intră și lăsă ușa deschisă larg, ca să se aerisească după întâlnirea de ieri, când magistratul orașului și foaterii tuturor breslelor se sfădiseră până la căderea nopții, ca de obicei în ultima vreme. [...] La lumina pâlpâitoare a lămpașelor, pereții sălilor de jos deveniră dintr-odată mai îndepărtați. Pe colțul unui scrin, într-o străchioară, putrezeau două mere, rămase pesemne de la întrunirile trecute, pentru că femeia care îngrijea Casa Sfatului îmbătrânea și uita ce are de făcut. Mirosul lor de doage în care s-a învechit vinul fu ridicat până sus, la îmbinarea boltelor, de o pală de vânt înghețat care pătrunse pe ușa deschisă. Ocherii notarului se aburiră, și el îi luă de pe nas și îi curăță cu un ștergar.”

„Știrile de Brașov 
ediție specială, 3 octombrie 2022 
Mireasa moartă de pe banca îndrăgostiților 
Întregul orașs-a cutremurat astăzi când o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie albă, fină, de mireasă, a fost găsită pe o bancă de pe aleea Sub Tâmpa. O sursă a redacției ne-a comunicat experiențele stranii asociate: temperatura mai scăzută în zonă, o burniță fină și un vânt năprasnic pornit după ce corpul femeii a fost ridicat de acolo de către echipa de legiști.”

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”

„Hotelul Aro vechi trona în centrul orașului, cu spatele la casa noastră și cu fața la parc. Avea ochi peste tot, ca un heruvim, un trup înalt, drept, retras cumva către strada pe care locuiam și două aripi laterale, mai mici, ieșite în afară chiar la buza bulevardului. Cărămida aparentă care-l acoperea, cu piese mici, delicate, de o blândă culoare gălbuie, parcă se aprindea sub lumina soarelui. Cândva, aici începea orașul, acum aici era miezul lui. Într-o duminică, imediat după prânz, eram cu frate-meu și Cici pe stradă, când ne-a venit ideea să urcăm la ștrandul de pe Aro. Cici a rămas cu gura căscată, nu știa că sus, pe terasa hotelului, e apă. Presupun că îi spunea ștrand doar pentru că se întâmpla să te bată vântul sau să te plouă acolo, bazinul nefiind acoperit, doar înconjurat lateral cu pereți de sticlă, dincolo de care te puteai plimba, pe marginea terasei.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”

Într-un text din Matca, Simona Popescu rememorează adolescența alături de Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu (Grupul de la Brașov), când își petreceau timpul sub Tâmpa, prin librării, biblioteci sau la vreunul dintre ei acasă și nu erau deloc preocupați de obiectivele clasice ale orașului. 

„Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului.”