Despre Brașov

„În noaptea de 9 spre 10 septembrie, la orele două și douăzeci de minute a avut loc o explozie la Galeria Europa, sală de expoziție a Uniunii Artiștilor Plastici. Deflagrația a pulverizat geamurile și a împrăștiat sculpturile din metal expuse la o distanță de până la 10 metri. Două mașini aflate pe strada Mureșenilor, care au trecut peste metalele ajunse pe carosabil au intrat în coliziune. În urma accidentului nu au existat victime.”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”

„Pe pășunile întinse ca-n palmă din fața Porții Mari a Brașovului, oștenii valahi își făcuseră tabără, împrejmuind locul cu sulițe înfipte în pământ, printre care scoseseră gurile tunurilor, îndreptându-le către poartă. Înainte de răsărit, când toată cetatea dormea, junii îi conduseseră pe ceilalți, aflați la Pietrele lui Solomon, roată pe după ziduri, pe sub poala pădurii de la picioarele Turnului Alb, prin livezile din jurul hanului Vulturul de Aur și de acolo, pe la marginea Blumănei, până în tabără. Nopțile erau tot mai reci, dar încă se mai putea dormi pe pământul gol, sub cerul liber. Dinaintea taberei, bastionul porții principale a cetății, înalt de șase stânjeni fără să fie pus la socoteală turnul cu ceas, se înălța negru pe cer. Poarta grea din stejar ghintuit fusese ferecată, grilajul coborât, podul ridicat. Din spatele barbacanelor și a gurilor pentru smoală de la toate cele patru caturi, gărzile din cetate îi priveau, deșteptați din somn de câinii de la marginea Blumănei, care simțiseră oameni și lătraseră.”

„Neacșu și Grama porniră către casa judelui din Târgul Cailor, unde fusese găzduit Mihai Viteazul, trecând prin mijlocul cetei de copii cu sănii. Nu era prima oară când duceau vreo solie Măriei Sale. Nu-i vorbiseră însă niciodată. Lăsaseră mesajul la câte un căpitan român și apucaseră să vadă cel mult pe vreunul dintre frații Buzești, nelipsiți din preajma voievodului. Păstrau ca amintiri însemnate cele câteva prilejuri în care zăriseră pe vodă însuși, o dată în capătul curților, încălecând în vreme ce un argat de la grajduri îi ținea calul de frâu, o dată strigând din prag, către un sol care ieșise ca săgeata, „să-i spui că așa am zis eu!” și trântind apoi ușa cu putere, o dată la fereastra de la catul de sus, cu un pocal în mână, râzând în hohote, acoperit îndată de trupul stolnicului Stroe Buzescu, care închisese fereastra și trăsese perdeaua. Le plăcea să-și petreacă vremea înșirându-și iar și iar prin minte clipele acestea, ca pe niște mătănii numărate din vârful degetelor.”

„O droaie de copii se trăgeau cu săniile de-a lungul Șirului Inului, până la fierăria din capul Uliței Vămii. Umbra Casei Sfatului păstrase zăpada pe partea aceea, piața având acolo o porțiune mare, albă, de forma clădirii. Momentele cele mai primejdioase ale jocului, și tocmai de aceea stârnind mai abitir veselia întregii cete, erau atunci când ajungeau cu săniile prin fața străjilor de la intrarea în Casa Sfatului și apoi dincolo, prin fața fierăriei, unde calfele de-abia îi așteptau ca să-i bulgărească.

Negustorii îi urcaseră pe acoperișuri pe cei mai de nădejde băieți de prăvălie, cu lopeți late de lemn, ca să împingă zăpada jos. Pass auf! Păzea! se înălțau peste piață strigătele lor, apoi bufniturile troienelor speriau precupețele cu coșuri de pe Șirul Fructelor și din fața poticăriei de pe colț. Pass auf! se dezvinovățeau băieții ridicând din umeri, aplecați peste cornișă și distrându-se pe seama sperieturii femeilor.”

„Ajuns sub boltele de la intrarea în Casa Sfatului, Herman notarul bătu din picioare ca să cadă zăpada, scoase din buzunarele dolmanului o pereche de ocheri ca niște foarfeci din os, îi potrivi pe nas și se aplecă spre ivăr, dibuind gaura cu cheia. Zorii abia mijeau, iar între clădirile cetății era încă întuneric. Cheia lovi pe de lături de câteva ori, Herman notarul strânse din ochi în spatele ocherilor, apoi pipăi gaura și merse cu cheia de-a lungul degetului cu care o acoperise. Descuie, intră și lăsă ușa deschisă larg, ca să se aerisească după întâlnirea de ieri, când magistratul orașului și foaterii tuturor breslelor se sfădiseră până la căderea nopții, ca de obicei în ultima vreme. [...] La lumina pâlpâitoare a lămpașelor, pereții sălilor de jos deveniră dintr-odată mai îndepărtați. Pe colțul unui scrin, într-o străchioară, putrezeau două mere, rămase pesemne de la întrunirile trecute, pentru că femeia care îngrijea Casa Sfatului îmbătrânea și uita ce are de făcut. Mirosul lor de doage în care s-a învechit vinul fu ridicat până sus, la îmbinarea boltelor, de o pală de vânt înghețat care pătrunse pe ușa deschisă. Ocherii notarului se aburiră, și el îi luă de pe nas și îi curăță cu un ștergar.”

„Știrile de Brașov 
ediție specială, 3 octombrie 2022 
Mireasa moartă de pe banca îndrăgostiților 
Întregul orașs-a cutremurat astăzi când o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie albă, fină, de mireasă, a fost găsită pe o bancă de pe aleea Sub Tâmpa. O sursă a redacției ne-a comunicat experiențele stranii asociate: temperatura mai scăzută în zonă, o burniță fină și un vânt năprasnic pornit după ce corpul femeii a fost ridicat de acolo de către echipa de legiști.”

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”

„Hotelul Aro vechi trona în centrul orașului, cu spatele la casa noastră și cu fața la parc. Avea ochi peste tot, ca un heruvim, un trup înalt, drept, retras cumva către strada pe care locuiam și două aripi laterale, mai mici, ieșite în afară chiar la buza bulevardului. Cărămida aparentă care-l acoperea, cu piese mici, delicate, de o blândă culoare gălbuie, parcă se aprindea sub lumina soarelui. Cândva, aici începea orașul, acum aici era miezul lui. Într-o duminică, imediat după prânz, eram cu frate-meu și Cici pe stradă, când ne-a venit ideea să urcăm la ștrandul de pe Aro. Cici a rămas cu gura căscată, nu știa că sus, pe terasa hotelului, e apă. Presupun că îi spunea ștrand doar pentru că se întâmpla să te bată vântul sau să te plouă acolo, bazinul nefiind acoperit, doar înconjurat lateral cu pereți de sticlă, dincolo de care te puteai plimba, pe marginea terasei.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”

Într-un text din Matca, Simona Popescu rememorează adolescența alături de Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu (Grupul de la Brașov), când își petreceau timpul sub Tâmpa, prin librării, biblioteci sau la vreunul dintre ei acasă și nu erau deloc preocupați de obiectivele clasice ale orașului. 

„Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului.”

„În 1963 aveam aproape cinci ani, „vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii”, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi‑l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m‑a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten era tot pe Strada Lungă, într‑o clădire veche, săsească – cum altfel? –, având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite.Spărturile acelea semănau cu cremenea; dacă le loveai între ele, ţâşneau scântei, iar dacă alergai și luai o trântă…,vai de genunchii tăi! Cum nici înainte nu dusesem lipsă de
căzături, știam la ce să mă aștept. Bunica le numea „semne de bună purtare”, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată.”

„M‑am născut pe Strada Lungă, chiar într‑o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m‑ar fi dus valurile vieţii. Când m‑am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre „oraşul de la poalele Tâmpei” şi despre oamenii pe care i‑am iubit în anii copilăriei.
[...]
Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s‑a petrecut într‑un apartament de două camere, plus dependinţe, de la etajul unei case de pe Strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într‑o seară de 6 noiembrie, când căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s‑a dovedit grea şi, după ore de travaliu, mama şi‑a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce mergea cu patruzeci pe oră, în sunete de sirenă. M‑am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică, ținându‑i locul chirurgului obstetrician, şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m‑a eliberat din strânsoarea ce mă sufocase aproape, apoi m‑a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni.”

„Într‑una din zile, Fräulein Klara ne‑a încolonat şi ne‑a dus la Foişor, pentru o lecţie în mijlocul naturii. Grupa noastră s‑a oprit lângă troiţa umbrită de cei trei pini crescuţi din acelaşi trunchi. Astăzi, nu ştiu de ce, au rămas doar doi, în rest totul e la fel ca în vremea copilăriei mele, chiar şi pădurea de lângă Cimitirul Eroilor, care a scăpat netăiată, până şi nucii de cealaltă parte a drumului ce ocolește Palatul Pionierilor. Am cules conuri de pin, copiii ceilalţi s‑au alergat pe pajişte, au jucat „hoţii şi vardiştii”, apoi „ţările”, „flori, fete sau băieţi”, eu am mai cules nişte conuri, ca să‑mi fac de lucru, apoi educatoarea a decis să scoatem cutiuţele cu mâncare. 
Băieţei şi fetiţe s‑au adunat laolaltă, şi‑au pus hăinuţele pe iarbă, după care s‑au aşezat şi ei, aşa cum li se spusese. Am făcut la fel, mi‑am dat jos vesta şi am împăturit‑o cu partea dinspre căptuşeală în afară, ca să nu se murdărească, cum învăţasem de la mama. Doar că mi‑am ales un loc ceva mai încolo de restul grupei.”

„Când n‑o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe Strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi. După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr‑a bunicii, mă strecuram pe lângă trecătorii ajunși în dreptul nostru şi mă ascundeam într‑o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându‑se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind‑o cu milă, alţii cu indiferenţă.
Pe câţiva îi oprea, întrebându‑i „n‑aţi văzut o băiată, aşa şi aşa?”, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu Strada de Mijloc. Bunica n‑avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi, mai ales, în viaţă. Până la urmă se resemna să ajungă acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de‑a lungul balconului sprijinindu‑se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să‑şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându‑se peste apele sufletului.
— Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.
Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într‑un picior şi băteam din palme, încântată. O păcălisem!”

„Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s‑a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, unde Selim mătura frunzele uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea „frate” şi i‑a găsit un serviciu de portar la intreprinderea unde lucra. Câteva zile mai târziu, Turcu’ bătea la uşa noastră şi îmi aducea prima portocală.”

„Toate procesiunile importante treceau pe Strada Lungă, însă preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe aprigii lor bidivii, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Caii erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez – poate nu chiar atât de pur… Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de‑ajuns atât ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare dintre cele trei sute șaizeci și patru de zile rămase.”

„După‑amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama –, îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe Strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghindu‑i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos, încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii, un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile a trei cai, cu bustul şi picioarele din faţă într‑un salt încremenit, ce nu izbutea să‑i smulgă din piatră. Deasupra lor erau trei sirene ţinându‑se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi bloc de granit. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.”

„După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască în insula verde din inima oraşului – înconjurată de Palatul Telefoanelor, de hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, de Rectorat şi, pe cealaltă parte, de Sfatul Popular, de Palatul Poștei, de vilele de pe strada Nicolae Iorga şi de biserica Buna Vestire.”

„Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului, unde maşinile n‑aveau ce să caute. Strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ unde vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine, fără să te întrebe ce dorești. Unii se opreau în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la „cumpăratul cu privirea” –, însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă. Mama n‑avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi.”

„După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – pe atunci 7 Noiembrie –, apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele, era umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin deceniul opt, bătrânii arbori aveau să fie tăiaţi, aşa cum fuseseră alungaţi porumbeii fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele renovate.”

„N‑am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiau ce‑mi place – îngheţată cu ciocolată, vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră, iarna – şi îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modaromul.”

„Privită de pe Tâmpa, strada însăși arăta ca o gară cu sute de peroane. Și lângă fiecare erau trase trenuri care nu plecau nicăieri. Exista însă o diferenţă între gările din anii ʼ60 – cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară, cu mucuri de ţigară aruncate pe jos – și curţile săseşti. Ultimele erau pline de flori. Iar dacă s‑ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr‑o parte şi din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de‑a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina‑nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându‑se pe ziduri ca o iederă sălbăticită.”

„Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul‑magazin ce fusese odinioară al tatălui său.[...]Bijuteria îşi păstrase vechea firmă, Siracuza, însă din proprietar, Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, şase zile pe săptămână, iar câteodată şi duminica, lucra verighete late, inele‑ghiuluri, brăţări şi lanţuri împletite în opturi ca modelele croşetate pe puloverele muncitoreşti. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să îşi folosească imaginaţia, aşa cum n‑avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone… Un aurar care în loc de Inelul Nibelungilor meştereşte verighete de prost gust nu îşi poate vedea viitorul decât în culori sumbre.”

„Lehmann‑fiul ne‑a povestit cum, la parterul clădirii în stil baroc şi Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea. În 1923, în jurul ceștilor cu caimacul de‑un deget și al ibricelor de aramă, sub vălătucii fumului de țigară, acolo s‑a ţinut prima adunare literară a scriitorilor din urbe. În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine şi bomboane de la Dezrobirea, cândva faimoasa fabrică de ciocolată Hess.”

„Tata şi‑a luat patru zile de concediu ca să‑mi pregătească pachețelul cu mâncare, să mă trimită la şcoală și să mă aştepte când veneam acasă, dar într‑a cincea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis‑de‑dimineaţă, am pornit împreună spre serviciul lui. Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă.De la ultima staţie am luat‑o pe jos pe Şoseaua Feldioarei.
Nu ştiu de ce se numea aşa; era o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul aflat dincolo de calea ferată, răspunzând chemării sirenelor. Tata îşi potrivise paşii după ai mei, mai mărunți, și așa ne‑am topit în coloana scurgându‑se spre una dintre porți, apoi către clădirile administrației. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj, până la care am suit pe scări. Lift nu era – păcat, încă nu intrasem într‑unul şi aș fi fost curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri.”

„Selim Kaan locuia pe strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau în umbra Tâmpei. Maşina a oprit în fața uneia cu parter înalt și etaj, iar tata şi consilierul s‑au dat jos, lăsându‑se înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie sau aşa mi s‑a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră.”

„În centrul vechi erau destui câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dolca. Printre strămoşii ei se număraseră un lup, un dog danez şi un doberman, fiindcă avea câte ceva din fiecare. Dolca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rasediferite, iar ce ieşise sfida orice pedigri. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu sânge diluat de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M‑am oferit să‑i adopt, apoi i‑am pus într‑o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr‑odată, şi spre nepăsarea căţelei, care rămăsese cu alți şapte. Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine chibzuit, pas cu pas. Am dus căţeii într‑o casă în construcţie, lăsată abandonată din cine ştie ce motive.
Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le‑am făcut culcuş căţeilor fraţi într‑una din camere, i‑am hrănit şi i‑am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi‑aşa a început totul. De două ori pe zi, suiam la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă jucam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându‑mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama a intrat la bănuieli: iarăși se întâmpla ceva! Prea eram plecată mult timp de‑acasă și mă întorceam plină de pământ şi frunze, de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica.”

„Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!”

„Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam.”

„Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”

„Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardaripuneau deoparte cent peste cent, până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria „necâştigător” sau „mai trage o dată”, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Clubul Filatelic, ce se ţinea duminicile în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi‑i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…”

„Când s-a mutat, pentru câţiva ani, la Braşov, în vremea ireală în care noi nu existam nici măcar în gândul cuiva, Gyuri (domnul György E.) a făcut, de asemenea, un mers al trenurilor, Hermes, cu trenurile spre şi dinspre Braşov şi a scos un ziar democrat. A iniţiat şi un soi de colecţie de cărţi ieftine, distribuite la comunele din jur şi, cea mai mare bucurie pentru mamele noastre, ţinuse, cum ţi-am spus, pe Strada Vămii, Klostergasse, mai târziu Carol, iar în copilăria mea 7 Noiembrie, o papetărie care fusese pentru ele două cel mai frumos loc din lume, pentru că aveau voie să se joace cu tot ce exista în ea şi chiar să vândă nişte lucruşoare clienţilor, ca oamenii mari. Şi lor le plăcuse deci să se joace de-a oamenii mari. Desigur, le invidiam, ne-ar fi plăcut şi nouă să avem pe mână o papetărie.”