Brașovul de altădată

„Poarta Șcheilor, numită în documente şi „porta valachica”, avea forma unui mare patruunghi ce ieşea afară din zidurile oraşului. Turnuleţul elegant, din secolul al şaisprezecelea, de la capătul Străzii Mureseniților, ce s-a păstrat ca monument istoric preţios, făcea parte din complexul de clădiri al acestei porţi. Ele ajungeau spre vest până la Şcoala de fete săsească, unde era moara porţii, iar spre sud-est până dincolo de actuala Poartă a Șcheilor. Înainte erau nişte lacuri cu pesti pentru popii catolici – căci saşii încă nu trecuseră la reformatiune – care ţineau posturile. Peste apă se lăsa şi aici un „pont levis”. În zidurile ei erau opt găuri pentru „bombardele” aduse de la Praga. Marele incendiu din 1689 şi altul din 1738, precum şi un inevitabil cutremur de pământ, au făcut mari stricăciuni porţii. Șcheienii cereau posibilitatea unei circulaţii mai uşoare prin oraş, care la sfârşitul secolului al XVIII-lea se deschise şi celor ce nu erau saşi. 

„Cea mai veche biserică din Braşov cunoscută nouă e cea din Brasovechi, de la Bartolomei. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, când stilul gotic nu era încă stăpânitor nici în ţările apusene. Coloniştii saşi încă nu erau deprinşi cu el, dar o particularitate pătrunsese şi în stilul roman, în care-şi clădeau casele sfinte: în locul arcurilor de la ferestre găsim ogivele. Arcul frânt la mijloc în unghi ascuţit plăcea şi la noi, încât îl găsim şi la ferestrele bisericilor lui Stefan cel Mare. Dealtfel tocmai în regiunile Rinului şi Moselei, de unde au venit coloniştii saşi, a coexistat mai mult timp stilul roman cu cel gotic. Ceea ce ne bate la ochi privind această biserică sunt trei particularităţi. Mai întâi, dacă ar fi zidit-o românii, ar fi aşezat-o probabil pe Dealul Sprenghiului, nu la poalele lui, ca să domine toată împrejurimea, cum se cuvine „casei lui Dumnezeu”. Într-o asemenea poziţie înălţată biserica poate fi mică, ca cele mai multe în satele şi oraşele româneşti, căci ceea ce nu fac proporţiile, face aşezarea ei. Despre locul bisercii de la Bartolomeu am vorbit mai înainte şi din el am dedus asupra mutării Brasovului. Biserica ajunse la capătul Brasovului, în loc să fie, precum am fi aşteptat, în poziţie centrală.
N-am pomenit însă de mărimea ei şi de lipsa celui de-al doilea turn. Faptul că e atât de mare – are o lungime de 60 de metri, mai mult ca oricare altă biserică din Tara Bârsei, afară de cea Neagră – trădează importanta Brasovului încă de la întemeierea lui. Ordinele călugărilor catolici din Apus şi chiar papa ţineau seama de lăcaşurile sfinte ridicate de colonişti în ţări îndepărtate şi le subvenţionau. Dacă în Brasovechi ar fi fost de la început numai o aşezare rurală, biserica începută scurt timp după colonizare n-ar fi avut dimensiunile Sf. Bartolomei. Si faptul că al doilea turn nu s-a mai ridicat poate fi un indiciu că oamenii cu stare din Braşov se mutaseră toţi din Brasovechi în Cetate, unde trebuia zidită o biserică nouă. Din punct de vedere strategic, locul noului Braşov era cu mult mai potrivit pentru a fi apărat, decât Brasovechiul, unde cetatea de la Sprenghi se adeverise prea slabă ca să reziste mongolilor. Din punct de vedere edilitar însă, el era mai putin potrivit Tâmpa, acest părete verde şi drept, pierde din majestatea lui când e privit prea de aproape şi taie, cu umbra ei, orice avânt şi perspectivă.”

„Dacă izbutim să domolim patriotismul local şi să privim Biserica Neagră cu ochi ce au văzut şi admirat şi alte monumente gotice, vedem că mărimea ei nu compensează unele lipsuri şi defecte, care nu sunt toate aduse de incendiul cel mare, ci unele se datoresc concepţiei iniţiale sau spiritului de economie al burghezului braşovean. Deasupra intrării principale nu găsim rozeta mare cu vitralii multicolore, care să răspândească o lumină variată în interior. Portalul principal e apăsat şi scund. Ferestrele, care puteau fi mai mari, pentru că zidurile din care s-au tăiat sunt sprijinite pe dinafară de contraforturi puternice, nu au lungimea ce contribuie la impresia de avântat şi zvelt, caracteristică monumentelor gotice înghesuite între case, ca în cazul Bisericii Negre. Sfinţii de piatră şi ornamentele sculpturale exterioare, mâncate de vreme, nu au fost sculptate de cioplitori cu o imaginaţie prea variată. Monştri şi balauri ce scuipă apă de pe acoperiş probabil n-au existat niciodată. Când gresia prea moale a săpat găuri în piatra zidurilor, blocurile de stâncă n-au fost înlocuite cu altele mai tari ci, deschizându-se la Braşov o fabrică de ciment, părinţii oraşului avură năstruşnica dar economicoasa idee să înlocuiască cu ciment piatra mâncata de vreme. Asemenea idei meschine au avut şi strămoşii lor când li s-au isprăvit banii şi li s-a răcit entuziasmul ca să ridice al doilea din turnurile proiectate. Atunci s-au mulţumit cu unul, şi acesta mai mic de jumătate. Acolo unde se termină acoperişul bisericii, se isprăveşte şi zidul turlei.

„Mă gândesc la minunata orgă, cu nu mai putin de 4000 de ţevi, care a fosc clădită în 1839 în locul celei mici, care a căzut jertfă incendiului de la 1689. Româneşte, braşovenii îi zic „organe”, neologism întrebuinţat încă de Coresi. La orga cea nouă cânta, în tinereţea mea, organistul Geifrig, venit din Germania. Mai târziu îl urmă acel muzician subtil şi plin de poezie, Rudolf Lassel, care se refugia singur, cu câte un elev ce mişcă foii uriaşi în liniştea bisericei, ca sa cânte nemuritoarele şi savantele fugi de Bach. Ca neostoitul cantor de la biserica Sfântului Toma din Leipzig, el se lăsa furat de farmecul unor improvizaţii ce făceau pe iubitorii de muzică curată să se adune în curtea Bisericii Negre şi să asculte pe cel ce nu avea idee de prezența lor. Din turnul greoi şi scund, care semăna aşa de putin cu turnurile gotice ale catedralelor din Viena sau Colonia, răsuna la zile mari şi festive, precum şi aunci când un credincios de seamă era dus la cimitir, un glas grav şi sonor, care îţi mângâia urechea şi te făcea să te opreşti să-l asculţi plin de evlavie.

Bunică-mea, care s-a născut în anul morţii lui Napoleon Bonaparte, povestea că urcarea „boancănului”, a acestui clopot uriaş, în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui, de peste o sută de măji. Clopotele Bisericii Negre au fost turnate de mai multe ori din nou în cursul veacurilor; cel mare a păstrat tonul său grav şi frumos de când a fost turnat ultima dată.”