Iacob Negruzzi

„Într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile. În o Junime numeroasă ce se ţinu la mine, el ne ceti, în aplausele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…

pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste la
inaugurarea statuii, ci în timpul când mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc, şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Borta Rece cu un pahar de Cotnar.”

„Cu timpul Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880–’85 Junimea înfăţişa un cu totul alt aspect decât la început. Maiorescu, Th. Rosetti, Eminescu şi Slavici trăiau acum în Bucureşti, Carp, ocupat cu politica şi agricultura, făcea numai scurte apariţiuni în Iaşi, Pogor, îngrijat de sănătatea sa, ieşea rareori din casă seara şi pierdea tot mai mult interesul pentru Societatea noastră; câţiva membri murise, iar unii din cei vechi cari nu părăsiseră oraşul Iaşi, precum profesorii Culian, Melic şi alţii, se simţeau cam străini în mijlocul unei generaţii tinere, crescută în bună parte de ei înşişi, şi se arătau în întrunirile noastre abia de două, trei ori pe an „pentru a întrerupe prescripţia“, cum ziceau ei. Singuri N. Gane, Gr. Buicliu, A. Naum, şi mai ales eu, am rămas statornici până la sfârşit. În casa mea din strada Păcurari eu strângeam regulat o dată pe săptămână întreaga generaţie mai nouă ce se ocupa cu literatura, însă, fiind în toţi anii aceştia deputat, mă duceam şi eu câteva luni pe iarnă la Bucureşti – ceea ce producea o întrerupere supărătoare în mersul Societăţii. Pe lângă Naum, Vârgolici, Al. Xenopol, Creangă, Conta, Pompiliu, veneau acum regulat tineri ca N. Volenti, Abgar Buicliu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu, Xenofon Gheorghiu, Philippide, Missir, Al. Cuza, Meisner. etc.”

„Nu îşi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuşi Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda naţională de curând înfiinţată - toate acestea, împreunate cu meşteşugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societăţii literare din Iaşi.
Într-o unire, toţi au spus că s-a ivit, în sfârşit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la laşi şi în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte.“