Bolta Rece

„Într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile. În o Junime numeroasă ce se ţinu la mine, el ne ceti, în aplausele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…

pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste la
inaugurarea statuii, ci în timpul când mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc, şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Borta Rece cu un pahar de Cotnar.”

„Când a văzut că dăscălimea e de partea mea, a întors foaia şi s-a pornit să mă roage: frate Creangă, încoace, frate Creangă, în colo, că tu ai mai fost în Consiliul general: Baiu! I-am răspuns eu. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este. Iară el, nu şi nu: că am fost colaboratori şi o să mai colaborăm, - O să mai colaborăm, de ce nu? Dar tot îs mai aproape dinţii de cât părinţii. Ce mai tura vura, uite, aşa prost şi gros cum mă vezi, m-au ales pe mine, ca să stau de vorbă cu stăpânirea la Bucureşti.
Bucuros că se vor vedea în Capitală, Eminescu îl felicită.
Ce pofteşti, mă rog, încheie Creangă, îs şi eu om plin de noroc ca broasca de păr.
Făcuseră un urs de brânză cu mămăligă şi acum trăgeau din el de li se scurgea untul pe degete.
Şi cine a mai fost pe la întrunire?
Apoi cine să fie? Cică o cocoană s-a dus la biserică cu fiică-sa şi, după ce s-a sfârşit liturghia, când se întorceau acasă, s-a întâlnit pe drum cu altă cocoană.
Cine era mai de seamă pe la biserică, coană Aglaie? a întrebat-o ea.
Apoi cine să fie, coană Ruxandă? Mai de seamă eram eu şi cu fiică-mea - şi încolo numai prostime.
Eminescu râse până la lacrimi; în ţăranul cu aparenţă necioplită, el vedea tipul ideal al românului isteţ şi inimos, aşa cum şi-l închipuia el. Mai stătură punând la cale ţara, politica locală; răscoliră şi amintiri din trecut, când Eminescu îl adusese întâi la Junimea, într-o sâmbătă seară, după un lung popas la Bolta rece, ameţiţi amândoi de vin şi de voe bună; îi priviseră toţi lung, dându-şi cu coatele şi făcându-şi cu ochiul. Ei erau însă fericiţi.
[...]
Ieşiră în hudicioara plină de praf. Se chibzuită unde să se ducă. Eminescu propuse Bolta rece din Sărărie.
Şi tu, bădie! îi întoarse Creangă. D-apoi, grecii iştia s-o boierit şi s-o scumpit de nu te mai poţi apropia de dânşii. Dară eu te-oi duce la unul din ai noştri, la Niculică din Păcurari, pe care nu-l cunoşti, dar ai să-l cunoşti şi ai să rămâi tare mulţămit de dânsul: adevăr spui, că Dumnezeu îi deasupra şi asta mi-i crucea.
Să mergem; numai că aş vrea să apucăm pe uliţi mai dosnice; să nu se audă că am venit pe la Iaşi, ca să-mi iasă vorbe.”

„S-ar fi dus la cârciuma lui Lupu Fleică din Lozonschi, dar era cam departe. Nici birtul Finkelstein sau «Pavilionul» din Păcurari nu erau mai la îndemână. Încotro? O luă pe ulița Atanasie, prin dosul caselor, spre «Bolta rece». Dintr-o curte, un câine se porni pe lătrat, stârnind și alții. Nu-i luă în seamă și grăbi pasul. Ajunse în câteva minute, la fel de agitat cum pornise. Aperitive delicioase și proaspete. Vinurile cele mai bune din renumitele podgorii Odobești și Cotnar. Grătar cușer. Orchestră clasică în fiecare seară. Două căruțe erau oprite în lateral, iar dinăuntru se auzeau zgomote. Pe fundal, o melodie indescifrabilă. Barbar cânta femeia-aceea...”