Biografie literară

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”

Pe Câmpineanu locuia Camil Petrescu în perioada în care Cella Serghi a avut o relație afectiv intelectuală cu scriitorul, între 1927-1936 și, în aceeași clădire, locul unde se țineau întîlnirile cenaclului Sburătorul. „De câte ori urcam scările care duceau la mansarda lui Camil, pe Câmpineanu, mă opream o clipă în fața ușii care, de zece ani, așteptam să se deschidă.”

Pe strada Sfântul Constantin, lângă Cișmigiu au locuit și creat mai mulți dintre scriitorii ai perioadei interbelice și membri ai cenaclului Sburătorul. La numărul 13A au locuit Theodor Mănescu, scriitoarea Ticu Archip și criticul de artă Petre Oprea. 
Despre casa scriitoarei Ticu Archip Cella Serghi scrie: „Casa ei era ea. Adunase  icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze, Galle-uri enorme, cărți bine alese și frumos legate. Am întâlnit acolo scriitori, critici, oameni de cultură și de artă.”
Mai sus pe stradă la numarul 31A este casa lui Felix Aderca și a Sandei Movilă și chiar peste drum se mută însăși Cella Serghi, la nr 24, după cum avea să noteze în memorii: „Am urcat două etaje ale unei case vechi, pe strada Sf Constantin , in apropierea Cișmigiului, fără să știu că peste cinci ani mă voi muta peste drum.”

„S-ar fi dus la cârciuma lui Lupu Fleică din Lozonschi, dar era cam departe. Nici birtul Finkelstein sau «Pavilionul» din Păcurari nu erau mai la îndemână. Încotro? O luă pe ulița Atanasie, prin dosul caselor, spre «Bolta rece». Dintr-o curte, un câine se porni pe lătrat, stârnind și alții. Nu-i luă în seamă și grăbi pasul. Ajunse în câteva minute, la fel de agitat cum pornise. Aperitive delicioase și proaspete. Vinurile cele mai bune din renumitele podgorii Odobești și Cotnar. Grătar cușer. Orchestră clasică în fiecare seară. Două căruțe erau oprite în lateral, iar dinăuntru se auzeau zgomote. Pe fundal, o melodie indescifrabilă. Barbar cânta femeia-aceea...”

„...Câteva săptămâni, cel mult o lună... Va fi ca un concediu... La sanatoriul doctorului Marinescu. Am fost colegi de școală și nu mă va refuza. Condiții bune, de pension. Costă, dar nu cred că se pune problema... Ce zici, Dumitre? [...] Pășiră pe aleea pietruită până la clădirea cu etaj care le fusese indicată. Pe băncile scorojite stăteau, în soarele blând de iunie, alți pacienți, cu privirile pierdute pe peluza corect îngrijită, de un verde sănătos, îmbietor. S-ar fi lungit ei de-a dreptul în iarbă, dar erau strict supravegheați. Cine nu asculta, rămânea în cameră, asta era regula, fiindcă profesorul ținea la disciplină și la curățenie, conștient că doar așa renumele clinicii sale avea să crească. Și mai avea un motiv: convingerea că există o legătură între manifestările agresive ale unora dintre pacienți și mediul în care trăiesc.”

„Cică Muzeului din Iași i s-a trimis, dintr-o comună a județului Dorohoi, un monstru, un copil cu două capete, patru picioare și patru mâini. „Monstrul, zicea corespondentul ziarului, a fost născut mort.” Cum adică un monstru? Ce arătare o mai fi și asta și cum se poate așa ceva? Și-apoi cum l-or fi trimis oare? Cu căruța poștii? Asta întrecea orice închipuire...”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”

„Înființată în 1872, prin decret regal, Școala Fiilor de Militari era condusă de colonelul Tăutu, care-i primi în biroul său elegant, situat la primul nivel al clădirii. Îi explicară ce doresc, prezentându-i și o recomandare din partea colonelului Timofte, șeful regimentului de infanterie din Bacău. Dimitrie nu se dezminți și ținu să sublinieze cât de mult își dorește băiatul lui să urmeze o carieră militară și să se pună în slujba țării sale. Tăutu nu-l lăsă să se întindă la vorbă și chemă un cadet căruia îi porunci scurt:
_Fii bun și condu-l pe tânărul Vasiliu la cazarmă, unde să îl încredințezi sergentului Măcriș. Spune-i că e transferat la noi, și știe el ce are de făcut mai departe. Domnule Vasiliu, băiatul e pe mâini bune și ne vom ocupa să devină un ostaș de nădejde. Fii fără griji! Și îi întinse mâna, semn că întrevederea se încheiase.”