Cella Serghi

„La „Capşa”, în faţa chelnerului, m-a întrebat dacă vreau ciocolată cu brioşe sau ceai cu fursecuri. Eram obişnuită să mă uit pe listă, să comand ce e mai ieftin. Până la urmă, văzând că şovăi, domnul Cobadin a cerut şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri.
[...]
- Vreau să fiu prietenul tău, protectorul tău. Cred că înţelegi.
Am simţit atunci în mine întreaga violenţă a tatălui meu şi am înţeles plăcerea cu care înjura şi trăgea palme. Am ridicat mâna, dar nu prea mult, deasupra mesei. Când mi-am dat seama unde mă aflu, m-am stăpânit. Dinţii mi-au scrâşnit. Mi s-a părut că aud oprindu-se în loc roţile unei maşini care derapează, sau care vrea să evite un accident.
[...]
- Ca să înţelegeţi nu ce gândesc, dar ce simt [...] imaginaţi-vă că vă aflaţi la masa de alături. Şi aici, la masa asta, un bărbat în vârstă îndrăzneşte să facă astfel de propuneri fiicei dumneavoastră [...] Închipuiţi-vă că aţi auzi cum îşi permite, în baza chimirului doldora, să vă insulte fata, să încerce s-o cumpere ca pe-o marfă!”

Diana are dificultăți să își găsească loc de muncă, în ciuda diplomei de juristă, deoarece nevestele avocaților sunt geloase și nu le permit soților avocați să aibă secretare femei. 

„După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria „Nestor”. Salariu nu plătea secretarilor, dar îi lăsa să câştige fiecare după abilitatea lui. „În tot cazul, pe fete nu le plătesc.” A zâmbit, lăsând loc echivocului.”

În același bloc, câteva etaje mai sus, Diana descoperă că locuia chiar crush-ul ei, Alex Dobrescu, într-o locuință aparent de rezervă, iar cei doi au o aventură extraconjugală pentru o vreme. 

Familia lui Michi, bogată deși în pragul falimentului, este circumspectă în privința căsătoriei Dianei cu fiul lor, Michi. Diana nefiind de familie bună și neavând zestre știe că va fi întâmpinată cu ostilitate. 

„Şi am urcat treptele casei acoperite cu iederă, pe strada General Berthelot, oprindu-mă, după fiecare treaptă, să respir şi să întârzii clipa când aveam să dau ochii cu familia lui Michi. Îmi tremurau picioarele, ca pe vremea când traversam Piaţa Ovidiu, spre şcoala de lângă geamie, în prima zi de şcoală.
[...]
O jupâneasă, cu şorţul alb plisat şi cu un fel de scufie scrobită pe cap, gătită ca în anume filme şi piese de teatru, a venit să‑mi ajute să scot şoşonii. Mă aşteptam ca tatăl lui Michi să apară în uniformă, cu decoraţii.”

„Prin faţa cafenelei „Corso” mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui „Corso”, salutam şi surâdeam, probabil „fermecător”, ca de obicei. Ei vedeau numai atât: că trec prin fața cafenelei.”

„Pe vremuri, mătușile mele mă duceau la Maison des Francais, unde se țineau conferințe.
- Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferința este la Institutul Francez, pe Bulevardul Dacia.
M-am înapoiat, hotărâtă să dezleg enigma. Și, într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată, era acum luminație a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferința începuse.
- Curaj, făcu portarul văzând că șovăi, intrați!
Conferențiarul era El. Am încremenit lângă ușă.”

Pe Câmpineanu locuia Camil Petrescu în perioada în care Cella Serghi a avut o relație afectiv intelectuală cu scriitorul, între 1927-1936 și, în aceeași clădire, locul unde se țineau întîlnirile cenaclului Sburătorul. „De câte ori urcam scările care duceau la mansarda lui Camil, pe Câmpineanu, mă opream o clipă în fața ușii care, de zece ani, așteptam să se deschidă.”

Pe strada Sfântul Constantin, lângă Cișmigiu au locuit și creat mai mulți dintre scriitorii ai perioadei interbelice și membri ai cenaclului Sburătorul. La numărul 13A au locuit Theodor Mănescu, scriitoarea Ticu Archip și criticul de artă Petre Oprea. 
Despre casa scriitoarei Ticu Archip Cella Serghi scrie: „Casa ei era ea. Adunase  icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze, Galle-uri enorme, cărți bine alese și frumos legate. Am întâlnit acolo scriitori, critici, oameni de cultură și de artă.”
Mai sus pe stradă la numarul 31A este casa lui Felix Aderca și a Sandei Movilă și chiar peste drum se mută însăși Cella Serghi, la nr 24, după cum avea să noteze în memorii: „Am urcat două etaje ale unei case vechi, pe strada Sf Constantin , in apropierea Cișmigiului, fără să știu că peste cinci ani mă voi muta peste drum.”

„Nu îndrăzneam s-o întreb când s-a măritat cu Lena şi de ce s-au despărţit…
— Spune, Marta, cum a ajuns aici portretul bătrânei?
— L-am găsit la un anticar, într-una din prăvăliile de pe Sfânta Vineri, într-un gang, între gramofoane vechi şi discuri sparte. Căutam nişte sfeşnice şi am găsit comoda asta, dulapul ăsta fără sertare şi fără uşi, dar care e cam ceea ce-mi trebuie mie. Portretul l-am recunoscut după trandafirul mai sus de umăr, de care-mi vorbise Lena. Am găsit semnul făcut cu creion chimic de bătrâna Caţian, ca nu cumva Lena să-i pună trandafirul mai sus sau mai jos. Dar pictorul avea umor: trandafirul a rămas în aer, cu riscul să-i dea în cap, cu riscul să nu-i plătească.”

„Marta şedea pe un scăunel şi făcea cafeaua pe o maşină de spirt. Lip-Lip şedea pe saltea ca un mic Buda şi asculta.
— Într-o seară, începu Marta, nişte prieteni cheflii l-au dus pe pictorul Lena la o cârciumă cu fripturi renumite, undeva pe lângă Obor. Acolo l-a cunoscut pe tata… Îl ţii minte pe Drăgan? Avea un chip de mongol, cu căciula de astrahan trasă pe ochi – ochi mici, vioi, prea mici şi prea vioi pentru faţa lui mare, pătrată, cu bărbia puternică… Cum îţi place cafeaua? Amară?
— Nu, dulce.”

„Aveam nouă ani, când în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva un copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit:
— Elle est presque laide, la petite! 
Şi s-au depărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.”

„— Şi ce-ai mai găsit în ladă?
— O întreagă viaţă de care nu ştiam nimic. Tot felul de oameni – se pare de vază – îi scriau bunicului, începând cu „Dragă Jorj”. De când a murit, mama şi mătuşile mele au început să-şi umfle nările şi să privească miop printre gene: „Papa a fost cineva”, „Papa dădea dejunuri la Capşa”, „Papa…”
Nu i-am spus lui Ştefan că acasă se numărau cartofii, se cântărea zarzavatul, şi după ce se trăgeau câteva farfurii pentru „sufragerie” se înmulţea restul cu apă, „pentru slugi”. Şi nu i-am vorbit de Lavinia, de Mitzi.”

„— La culcare, Mirona, ai stat afară destul! glasul ascuţit al lui tanti Marie.
— Vara am voie să stau mai târziu.
— Mai e până la vară, două luni cel puţin.
— A fost o zi de vară azi, se auzea vocea bunicului, îndepărtată, blajină.
Mama şi surorile ei parcă se certau. Tanti Marie susţinea că a plouat cu găleata. Mama se mira:
— Cum de poţi să spui că a plouat? La şapte fix mă uitam la ceasul de deasupra hotelului Bulevard. Cerul era senin.
Ca să le fac în ciudă mătuşilor mele, îi ţineam mamei isonul:
— N-a plouat nici un pic… n-a plouat…”

„Ne întâlneam de câte ori venea în Bucureşti. Şi atunci ne plimbam prin cartiere mărginaşe, prin cimitire şi grădini publice. Ultima dată am luat masa la o cârciumă în Piaţa Victoriei. N-am mâncat nimic din câte ni s-au adus. Ştefan a comandat şampanie… Nu-mi venea să cred că suntem împreună, că-l pot atinge, că există altfel decât în închipuirea mea, altfel decât în atâtea foi de caiet scrise la Paris, în camera mea din 13, rue Jules Simon… „Să mergem, Mirona, e prea multă lume aici…” Am mers şi am tot mers. Nu ne înduram să ne despărţim. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa Facultăţii de Drept. Ca doi studenţi. Mă lipeam de el, plină de tinereţe şi elan. Mă mângâia. Şi parcă înţelegea câtă amărăciune şi neputinţă înseamnă această tinereţe, cât de mult ceream vieţii şi cât de puţin voi căpăta, cât de mult aş vrea să rămânem împreună… De ce nu căuta, de ce nu găsea o soluţie?”

„— Crezi că o aduce? o întreba tanti Marie pe Neneea.
— Coliva?
— Nu, soro… Pe fata lui Drăgan, crezi c-o aduce la parastas?
— Nu cred să îndrăznească.
— E în stare s-o ia şi de nevastă.
— Să ne facă neamu de râs?
Pe mine m-a cuprins o nelinişte, mai întâi fără nume, difuză.
— Când e parastasul? am întrebat timidă. Azi?
— Dar pe ce lume trăieşti, fetiţo? De-o săptămână ne pregătim. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea în Tei pentru colivă. Noi nu ştim unde ne e capu, şi tu întrebi dacă-i azi.
— La ce oră?
— Ca de obicei. La douăsprezece fix, la Biserica Albă.
[...]
— Nu putea s-o sufere pe bătrână…
— I-a făcut destule mizerii…
Dacă Sultan şchioapătă mereu, poate am noroc să întârzii. Poate Ştefan se plictiseşte şi pleacă. Aşteptam o minune.
— Am pus la socoteală tot, o să ajungem exact, o liniştea tanti Marie pe Neneea.
În faţa bisericii – un taxi negru, lustruit, arătos. Tanti Marie îşi potrivi panglicuţa de catifea din jurul gâtului. Neneea, cutele rochiei. Amândouă holbau ochii.
— Cine o fi?
Ştefan ne privea atent, vrând parcă să se încredinţeze că eu sunt una din cele trei ciori.”

„— Şi unde s-a întâmplat asta?
— Veneam din Piaţa Amzei…
— N-ai luat tramvaiul?
— Nu! Era atât de plin sufletul meu, că n-ar fi încăput în tramvai…
— Lasă literatura, Mirona, te rog… Pe urmă?
— Atât.
— Cum îţi explici întâmplarea? De ce ai primit schimbul?
— Am bănuit că-i urmărită. Obrazul ei era alb ca varul. M-am gândit, poate sunt scrisori de dragoste de care vrea să scape, că le duce unei prietene fiindcă bărbatul ei o bănuieşte, că un agent plătit de soţul ei o urmăreşte…
— Ce explicaţii trase de păr şi ce lipsă de fantezie, Mirona! Mă mir. Fantezia c'est ton fort… Dar cu mine n-o să-ţi meargă. Hai, spune cum au ajuns manifestele astea la tine! Pretinzi că nu ştiai ce e înăuntru…”

„Şi iată-mă în Gara de Nord.
Nimic nu-i mai trist decât o gară, o gară în timp de război.
Aşteptam trenul. De câte ore aşteptam? Nerăbdarea se transmitea din om în om. Ploua mărunt, ploua într-una de câteva zile. Simţeam frigul, umezeala în oase. Lumea, exasperată, înspăimântată, aştepta trenul. Treceau oameni cu boccele, cu saci. Pliscuri lătăreţe de raţe, buchete de ciocuri de pui ieşeau dintr-un coş. Ochii rotunzi de cumătră curioasă ai unei curci mă priveau, mă întrebau: „Unde pleci?”
Soldaţi mulţi. Soldaţi… Soldaţi… Toţi abătuţi. Dacă aş fi văzut o singură licărire veselă în ochii lor, ar fi fost mai puţin trist. Dar oamenii aceia cu puşca pe umăr păreau mai dezarmaţi decât păsările în coşul ţăranului.”

„Mă înapoiam de la o lecţie din cartierul Cotroceni, când dintr-o camionetă a Crucii Roşii cobora o doamnă cu văl fumuriu. Voalul, fluturând, răspândea miros de Arpčge. Doamna strângea ochii, ca să fie mai sigură că ne cunoaştem, că nu se înşală.
— Mirona!
— Mamă!
Strigătul meu ne surprinse deopotrivă. Venea de departe, din primii ani ai copilăriei, şi era poate încărcat de aceeaşi instinctivă emoţie.
— Mirona! a repetat, stăpânindu-şi cu greu mirarea, sau poate îngrijorarea.
N-am ştiut ce să mai spun. La fel ca în copilărie, când regăseam o jucărie pierdută, încercam – după prima mişcare de bucurie – o dezamăgire; mi se părea mai puţin frumoasă, mai puţin arătoasă decât o păstrase închipuirea mea. Frumoasa Tanţi parcă se mai micşorase, se mai uscase. Se împiedica în tocurile prea înalte şi gâfâia de parcă ar fi urcat o scară. Cochetă, simţi nevoia să se scuze:
— Am avut o gripă urâtă şi o gastrită… Şi ca să n-o mai privesc atât de atentă – sau ca să se laude – îmi arăta clădirea din faţă: Lucrez, aici, la 303. Au început să sosească marii mutilaţi. Vrei să vizitezi spitalul? Fostul manej regal… Hai, vino cu mine! Să vezi ce frumos e! O minune!”

„Şcoala primară din cartierul Griviţa, unde trebuia să duc învăţătoarei un cuvânt din partea Lisandrei, are două clase: una lipită de o cârciumă – când beţivii greşesc uşa, trec pe acolo şi întrerup lecţia cu înjurăturile cele mai triviale – alta peste drum, pe maidan. Şobolanii fură în recreaţie mâncarea copiilor.
În acelaşi cartier era casa spălătoresei.
Când am bătut în uşă, n-a deschis nimeni. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. În faţa mea, o perdea groasă de aburi, dincolo de care se mişcau umbre omeneşti; parcă erau schelete de copii într-o baie de aburi. Dindărătul unui cazan de rufe a apărut o femeie.
— Intraţi mai repede! s-a răstit la mine. Răcesc copiii. Răcesc numaidecât. Sunt jilavi de aburii ăştia. Numaidecât răcesc.
Femeia spăla, fierbea rufe şi le usca acolo, în odaia aceea, în care mâncau, dormeau, trăiau patru suflete.”

„Se întunecase. Din pricina camuflajului, nici o lumină. Erau şase ore de când aşteptam. Băieţii care mi-au adus bagajele nu mai voiau să aştepte. Locuiau foarte departe şi trebuiau să prindă tramvaiul.
— Cu ce se ocupă tatăl tău? îl întreb pe cel mare ca să mai treacă timpul.
— E portar la blocul cu ceas de pe Calea Victoriei.
— Va să zică stai într-un bloc?
— Pe dracu!. Ce, încăpem toţi acolo? În pat doarme tata, mama şi puştii… Unul de doi ani, altul de şapte… Şi arătând spre prietenul lui: dorm cu Mitică la garaj.”

„— Pe Şoseaua Iancului, acolo e garaju, îmi explică Mitică, şi bombănind: e târziu, rămânem fără tramvai…
— Nu stai cu părinţii?
— De când a născut mama, dorm la garaj, tata e şofer… Are un Buick mare, albastru. Noi îl ajutăm să cureţe maşina. Dormim lângă Buick amândoi.”

„În dreapta Cercului militar, doi tineri bine dispuşi fumau ţigări de foi, lungi şi subţiri. Văzând nedumerirea mea, au început să râdă.
— E prima dată că umblăm fără agenţi după noi…
Dar zguduitura care a urmat ne-a obligat să intrăm în adăpostul clădirii. Niciodată pământul nu s-a cutremurat atât de violent. Parcă îi săreau măruntaiele în aer.
A fost ultima lovitură… Şi Teatrul Naţional a primit-o în plin.”

„— Fiul nostru a trecut adineauri pe aici să ne liniştească. Nu e singur, ne asigură ziaristul, e cu tot tineretul de la Vulcan, de la Atelierele Griviţa. Două mii de patrioţi susţin armata noastră.
Tomiţă sare ca un ied:
— L-am văzut pe Barbu cu bicicleta. Se dau lupte la Băneasa. Poartă brasardă cu litera P. Dacă aş avea şi eu o bicicletă!
— Am să-ţi dau bicicleta mea, Tomiţă.
Tare mi-e drag acest băieţel, cu urechi clăpăuge, inimos, inteligent, curajos.
— Ai tu o bicicletă? Unde e?
— Undeva într-un pod. Îţi promit că dacă se liniştesc lucrurile…
[...]
— Şi acum?
— Făcea parte din divizia aşa-zisă de gardă. A luat parte la luptele de la Băneasa, după care a trecut Carpaţii în Transilvania.”

„— Era gata să mă curăţ, acum, la spartul târgului. Chiar aici, la podul Mihai Vodă. Aveau hitleriştii un sediu acolo. S-a zis cu ei! Şi ridicând privirea spre cer: Ăsta-i Heickel, îl recunosc după motor. Cu „Ştiucile” s-a terminat. Mai au la Breaza câteva Heickel… E aici un adăpost, spuse ascultând atent zgomotul motoarelor. Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba… Era mort… Azi am scăpat de două ori. Dar văd că se îngroaşă gluma. E colea un şanţ acoperit…”

„«Mirona e un nume prea căutat, nu există», îmi spunea E. Lovinescu, găsind de-altminteri numai cuvinte de laudă pentru fragmentul publicat.
Dar într-o zi, când la ora prânzului ne-am întâlnit la Librăria Alcalay, a intrat pe uşă Mirona, o fată frumoasă, pe care o cunoscusem în vara aceea la mare.
— Mirona! am exclamat şi i l-am prezentat pe maestru.
— Ei, cum, chiar aşa te cheamă? a întrebat-o uimit.
Nu am luat de la această frumoasă fată decât numele. Nu m-am folosit de vreun dosar de existenţă. N-am avut niciodată un astfel de dosar şi mă fac să zâmbesc cei care – în tren, mai ales – îţi spun: „Viaţa mea e un roman”, gata să ţi-l încredinţeze. N-am avut niciodată un jurnal sau caiete cu mici încercări literare. „Creaţia artistică este o lume fără nici o legătură cu exerciţiile şcolare – spune Henry Perruchot – o lume în care reacţionează nenumăraţi fermenţi şi uneori cei mai surprinzători, mai neaşteptaţi, o lume ţâşnită din întâlnirea a nenumărate elemente disparate, talente şi împrejurări, calităţi şi virtuţi, uneori defecte şi chiar vicii ale căror îmbinări, imprevizibile în sine, realizează opere desăvârşite.”

„Acest roman „al unui roman” (sau jurnal al unui roman) cum îl numea Perpessicius, am început să-l scriu în 1938, stimulată în aceeaşi măsură de încrederea unora şi îndoielile altora. Simţeam pe umăr mâna lui Liviu Rebreanu, aveam girul lui… Mihai Ralea şi D. I. Suchianu, îmi deschideau cu generozitate porţile Vieţii Româneşti. Profesorul Al. Rosetti mă invita să public la Revista Fundaţiilor, E. Lovinescu mă aştepta la „Cenaclu”. Şi iată-mă păşind pentru prima dată pragul „Sburătorului”. Mă aflam în încăperea tapisată de cărţi, unde de atâţia ani se ţineau celebrele şedinţe, în faţa biroului masiv.”

„Treceam cu Lisandra prin Cişmigiu şi ne îndreptam spre Universitatea liberă, care atunci se înjgheba. Lisandra era exuberantă.
— Rectorul universităţii a primit să ţină cursul de deschidere. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost încântat că avem până acum opt sute de studenţi. Ne va da o sală de cursuri, la Facultatea de Litere. I-am arătat lista profesorilor. Fiecare intelectual care vine alături de noi ne întăreşte rândurile.
O boare de lumină albă învăluia lacul pe care patinau câţiva copii şi adolescenţi. Dar cei mai mulţi stăteau pe margine şi priveau cu jind.
[...]
Amfiteatrul era plin ochi. Neîndrăznind să trec mai în faţă, am rămas aproape de uşă. Lisandra trebuia să ia cuvântul din partea secretariatului Universităţii libere.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”