Pânza de păianjen

„O dată sau de două ori pe săptămână mergeam la bazinul de pe bulevard, la „Lido”. Se deschisese în anul acela. Şi iată, într-o zi, la un pas de mine, Alex. Şedea pe marginea bazinului, cu picioarele atârnând deasupra apei, lungi şi armonioase.”

Ștrandul Kiseleff, proiectat de arhitectul Marcel Iancu, a fost inaugurat în 1929 și reprezenta unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din Capitală. A fost redenumit Ștrandul Tineretului după 1948 și reabilitat pentru o perioadă. După anii 2000 a fost abandonat. La vremea inaugurării era un punct principal de atracție fiind promovat drept cel mai mare bazin urban din Europa cu cea mai mare plajă artificială cu nisip (14.000mp) și 200 de cabine. 

„La Bucureşti, abia se deschisese ştrandul Kiseleff. Apariţia mea atrăgea atenţia. Lumea îşi petrecea vara mai mult la munte. Dar cei care se înapoiau de la mare şi, mai ales, de la Mangalia, se recunoşteau de departe şi trăiau încă multe zile, ca un ecou prelungit, vacanţa.”

„La cofetăria „Nestor”, unde ne-am dus în urmă, după expoziţie, ca să mai stăm de vorbă, şi-a desfăcut haina. Purta, dedesubt, o rochie de catifea de coton, neagră, în jurul gâtului avea un guleraş de dantelă albă. Era parcă mai frumoasă cu mai multă strălucire decât înainte. Avea poate un cap prea de păpuşă, sau mai curând de tânăr paj. Dar cu aceeaşi adâncime în privire, cu aceeaşi nelinişte, care mă făceau altădată s-o compar cu parfumul turburător al tuberozei.”

Istoric, biblioteca Socec era menționată pe strada Enei însă în Pânza de păinajen al Cellei Serghi, descrierea se apropie mai mult de sediul celebrei Librării Socec, cea mai mare din țară la vremea respectivă, aflată pe locul actualului Magazin Victoria (unde se aflaseră și Galeriile Lafayette) 

„- Deci tu erai intelectuala familiei.
- Descoperisem pe Splai, la câţiva paşi de Podul Izvor, biblioteca „Socec”. Aveam unsprezece ani şi citeam Ivette de Maupassant, Adolphe de Benjamin Constant, Elena de Bolintineanu.
- Ţi le recomanda bibliotecarul?
- Era o bibliotecară. Dar eu alegeam singură după fişier titlurile cu nume proprii: Don Carlos, Cidul.” 

(Conversația cu Paul Serghi, fost coleg de școală al fratelui ei și pretendent la mâna ei)

„Katia venea să mă ia în toate dimineţile şi făceam plimbări lungi pe jos, la Şosea, până la lacul Băneasa. Umblam cu acelaşi pas, fără să vorbim, fără să ne cunoaştem gândurile. Când ajungeam la lac, ne aşezam pe mal, Katia scotea ţigările şi îmi oferea şi mie. Fumam numai pentru plăcerea de-a vedea cum se ridică fumul. Era linişte, aer bun, aveam aceeaşi senzaţie agreabilă de echilibru şi mă odihneam cu aceeaşi plăcere ca după oboseala celor cincişase sute de metri pe care-i făceam la Balcic înot.”

„Dar chiar atunci am văzut peste drum, pe trotuar, un bărbat înalt, îmbrăcat cu haine negre, cu pantofi de lac, cu obrazul cadaveric. Semăna cu tata, dar parcă era spectrul lui. Aş fi vrut, cu inima strânsă, să mă duc să-l văd de aproape, să mă încredinţez că nu e tata. [...] Maşina a întors pe Şelari, apoi pe Lipscani. Am strigat să oprească. — Trebuie să cobor, neapărat!
[...]
Am coborât şi m-am întors pe Oituz. În acelaşi loc stătea acelaşi om. Ochii mei, miopi, nu mă ajutau să lămuresc nici daca e tata, nici dacă nu e. Era, totuşi, el. M-au înecat lacrimile.”

Părinții Dianei care locuiseră toată viața în chirie în case meschine sau insalubre.

„Locuiau acum într-o casă din cele vechi, de pe Gabroveni, în care se intră printr-un gang întunecos, murdar. Jos erau prăvălii, depozite de mărfuri, iar sus, birouri. O casă din cele unde există câte un ascensor care de ani de zile nu mai funcţionează, unde scara e putredă şi pereţii juliţi, cu miros de pivniţă, de mucegai. Aveau o cameră la etajul al treilea.”

„[...] Îmi revine cu amănunte casa în care am stat şi nu pot să uit cât am suferit de foame. Era pe strada Anton Pann, o casă în care se intra printr-un gang întunecos, lepros, într-o curte interioară, împrejmuită de case legate între ele, dar fără să semene una cu alta, de părea o mică mahala ascunsă de ochii lumii.”

„Prin faţa cafenelei „Corso” mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui „Corso”, salutam şi surâdeam, probabil „fermecător”, ca de obicei. Ei vedeau numai atât: că trec prin fața cafenelei.”

„-  Să vezi ce frumos e Cişmigiul, mi-a spus Puiu a doua zi.
L-am luat de mână:
- Hai să vedem.
Ne-am plimbat prin toate aleile, apoi ne-am aşezat pe o bancă. I-am spus că sunt hotărâtă să mă sinucid.
"- Ceea ce mă sperie, Diana, nu sunt cuvintele tale nesăbuite, ci aerul liniştit cu care vorbeşti. Ce-i zâmbetul ăsta care vine de departe? Ce s-a întâmplat?
 - Nu ştiu, dar tare-aş vrea să se sfârşească! Viaţa nu e frumoasă, şi atunci...
[...]
- Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi cum apar mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?
Şi, o săptămână mai târziu, s-a sinucis Puiu.”