Cartea Mironei

„— Crezi că o aduce? o întreba tanti Marie pe Neneea.
— Coliva?
— Nu, soro… Pe fata lui Drăgan, crezi c-o aduce la parastas?
— Nu cred să îndrăznească.
— E în stare s-o ia şi de nevastă.
— Să ne facă neamu de râs?
Pe mine m-a cuprins o nelinişte, mai întâi fără nume, difuză.
— Când e parastasul? am întrebat timidă. Azi?
— Dar pe ce lume trăieşti, fetiţo? De-o săptămână ne pregătim. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea în Tei pentru colivă. Noi nu ştim unde ne e capu, şi tu întrebi dacă-i azi.
— La ce oră?
— Ca de obicei. La douăsprezece fix, la Biserica Albă.
[...]
— Nu putea s-o sufere pe bătrână…
— I-a făcut destule mizerii…
Dacă Sultan şchioapătă mereu, poate am noroc să întârzii. Poate Ştefan se plictiseşte şi pleacă. Aşteptam o minune.
— Am pus la socoteală tot, o să ajungem exact, o liniştea tanti Marie pe Neneea.
În faţa bisericii – un taxi negru, lustruit, arătos. Tanti Marie îşi potrivi panglicuţa de catifea din jurul gâtului. Neneea, cutele rochiei. Amândouă holbau ochii.
— Cine o fi?
Ştefan ne privea atent, vrând parcă să se încredinţeze că eu sunt una din cele trei ciori.”

„— Şi unde s-a întâmplat asta?
— Veneam din Piaţa Amzei…
— N-ai luat tramvaiul?
— Nu! Era atât de plin sufletul meu, că n-ar fi încăput în tramvai…
— Lasă literatura, Mirona, te rog… Pe urmă?
— Atât.
— Cum îţi explici întâmplarea? De ce ai primit schimbul?
— Am bănuit că-i urmărită. Obrazul ei era alb ca varul. M-am gândit, poate sunt scrisori de dragoste de care vrea să scape, că le duce unei prietene fiindcă bărbatul ei o bănuieşte, că un agent plătit de soţul ei o urmăreşte…
— Ce explicaţii trase de păr şi ce lipsă de fantezie, Mirona! Mă mir. Fantezia c'est ton fort… Dar cu mine n-o să-ţi meargă. Hai, spune cum au ajuns manifestele astea la tine! Pretinzi că nu ştiai ce e înăuntru…”

„Şi iată-mă în Gara de Nord.
Nimic nu-i mai trist decât o gară, o gară în timp de război.
Aşteptam trenul. De câte ore aşteptam? Nerăbdarea se transmitea din om în om. Ploua mărunt, ploua într-una de câteva zile. Simţeam frigul, umezeala în oase. Lumea, exasperată, înspăimântată, aştepta trenul. Treceau oameni cu boccele, cu saci. Pliscuri lătăreţe de raţe, buchete de ciocuri de pui ieşeau dintr-un coş. Ochii rotunzi de cumătră curioasă ai unei curci mă priveau, mă întrebau: „Unde pleci?”
Soldaţi mulţi. Soldaţi… Soldaţi… Toţi abătuţi. Dacă aş fi văzut o singură licărire veselă în ochii lor, ar fi fost mai puţin trist. Dar oamenii aceia cu puşca pe umăr păreau mai dezarmaţi decât păsările în coşul ţăranului.”

„Mă înapoiam de la o lecţie din cartierul Cotroceni, când dintr-o camionetă a Crucii Roşii cobora o doamnă cu văl fumuriu. Voalul, fluturând, răspândea miros de Arpčge. Doamna strângea ochii, ca să fie mai sigură că ne cunoaştem, că nu se înşală.
— Mirona!
— Mamă!
Strigătul meu ne surprinse deopotrivă. Venea de departe, din primii ani ai copilăriei, şi era poate încărcat de aceeaşi instinctivă emoţie.
— Mirona! a repetat, stăpânindu-şi cu greu mirarea, sau poate îngrijorarea.
N-am ştiut ce să mai spun. La fel ca în copilărie, când regăseam o jucărie pierdută, încercam – după prima mişcare de bucurie – o dezamăgire; mi se părea mai puţin frumoasă, mai puţin arătoasă decât o păstrase închipuirea mea. Frumoasa Tanţi parcă se mai micşorase, se mai uscase. Se împiedica în tocurile prea înalte şi gâfâia de parcă ar fi urcat o scară. Cochetă, simţi nevoia să se scuze:
— Am avut o gripă urâtă şi o gastrită… Şi ca să n-o mai privesc atât de atentă – sau ca să se laude – îmi arăta clădirea din faţă: Lucrez, aici, la 303. Au început să sosească marii mutilaţi. Vrei să vizitezi spitalul? Fostul manej regal… Hai, vino cu mine! Să vezi ce frumos e! O minune!”

„Şcoala primară din cartierul Griviţa, unde trebuia să duc învăţătoarei un cuvânt din partea Lisandrei, are două clase: una lipită de o cârciumă – când beţivii greşesc uşa, trec pe acolo şi întrerup lecţia cu înjurăturile cele mai triviale – alta peste drum, pe maidan. Şobolanii fură în recreaţie mâncarea copiilor.
În acelaşi cartier era casa spălătoresei.
Când am bătut în uşă, n-a deschis nimeni. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. În faţa mea, o perdea groasă de aburi, dincolo de care se mişcau umbre omeneşti; parcă erau schelete de copii într-o baie de aburi. Dindărătul unui cazan de rufe a apărut o femeie.
— Intraţi mai repede! s-a răstit la mine. Răcesc copiii. Răcesc numaidecât. Sunt jilavi de aburii ăştia. Numaidecât răcesc.
Femeia spăla, fierbea rufe şi le usca acolo, în odaia aceea, în care mâncau, dormeau, trăiau patru suflete.”

„— Fiul nostru a trecut adineauri pe aici să ne liniştească. Nu e singur, ne asigură ziaristul, e cu tot tineretul de la Vulcan, de la Atelierele Griviţa. Două mii de patrioţi susţin armata noastră.
Tomiţă sare ca un ied:
— L-am văzut pe Barbu cu bicicleta. Se dau lupte la Băneasa. Poartă brasardă cu litera P. Dacă aş avea şi eu o bicicletă!
— Am să-ţi dau bicicleta mea, Tomiţă.
Tare mi-e drag acest băieţel, cu urechi clăpăuge, inimos, inteligent, curajos.
— Ai tu o bicicletă? Unde e?
— Undeva într-un pod. Îţi promit că dacă se liniştesc lucrurile…
[...]
— Şi acum?
— Făcea parte din divizia aşa-zisă de gardă. A luat parte la luptele de la Băneasa, după care a trecut Carpaţii în Transilvania.”

„— Era gata să mă curăţ, acum, la spartul târgului. Chiar aici, la podul Mihai Vodă. Aveau hitleriştii un sediu acolo. S-a zis cu ei! Şi ridicând privirea spre cer: Ăsta-i Heickel, îl recunosc după motor. Cu „Ştiucile” s-a terminat. Mai au la Breaza câteva Heickel… E aici un adăpost, spuse ascultând atent zgomotul motoarelor. Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba… Era mort… Azi am scăpat de două ori. Dar văd că se îngroaşă gluma. E colea un şanţ acoperit…”

„«Mirona e un nume prea căutat, nu există», îmi spunea E. Lovinescu, găsind de-altminteri numai cuvinte de laudă pentru fragmentul publicat.
Dar într-o zi, când la ora prânzului ne-am întâlnit la Librăria Alcalay, a intrat pe uşă Mirona, o fată frumoasă, pe care o cunoscusem în vara aceea la mare.
— Mirona! am exclamat şi i l-am prezentat pe maestru.
— Ei, cum, chiar aşa te cheamă? a întrebat-o uimit.
Nu am luat de la această frumoasă fată decât numele. Nu m-am folosit de vreun dosar de existenţă. N-am avut niciodată un astfel de dosar şi mă fac să zâmbesc cei care – în tren, mai ales – îţi spun: „Viaţa mea e un roman”, gata să ţi-l încredinţeze. N-am avut niciodată un jurnal sau caiete cu mici încercări literare. „Creaţia artistică este o lume fără nici o legătură cu exerciţiile şcolare – spune Henry Perruchot – o lume în care reacţionează nenumăraţi fermenţi şi uneori cei mai surprinzători, mai neaşteptaţi, o lume ţâşnită din întâlnirea a nenumărate elemente disparate, talente şi împrejurări, calităţi şi virtuţi, uneori defecte şi chiar vicii ale căror îmbinări, imprevizibile în sine, realizează opere desăvârşite.”

„Acest roman „al unui roman” (sau jurnal al unui roman) cum îl numea Perpessicius, am început să-l scriu în 1938, stimulată în aceeaşi măsură de încrederea unora şi îndoielile altora. Simţeam pe umăr mâna lui Liviu Rebreanu, aveam girul lui… Mihai Ralea şi D. I. Suchianu, îmi deschideau cu generozitate porţile Vieţii Româneşti. Profesorul Al. Rosetti mă invita să public la Revista Fundaţiilor, E. Lovinescu mă aştepta la „Cenaclu”. Şi iată-mă păşind pentru prima dată pragul „Sburătorului”. Mă aflam în încăperea tapisată de cărţi, unde de atâţia ani se ţineau celebrele şedinţe, în faţa biroului masiv.”

„Treceam cu Lisandra prin Cişmigiu şi ne îndreptam spre Universitatea liberă, care atunci se înjgheba. Lisandra era exuberantă.
— Rectorul universităţii a primit să ţină cursul de deschidere. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost încântat că avem până acum opt sute de studenţi. Ne va da o sală de cursuri, la Facultatea de Litere. I-am arătat lista profesorilor. Fiecare intelectual care vine alături de noi ne întăreşte rândurile.
O boare de lumină albă învăluia lacul pe care patinau câţiva copii şi adolescenţi. Dar cei mai mulţi stăteau pe margine şi priveau cu jind.
[...]
Amfiteatrul era plin ochi. Neîndrăznind să trec mai în faţă, am rămas aproape de uşă. Lisandra trebuia să ia cuvântul din partea secretariatului Universităţii libere.”