Anii 60

„Băieţii aveau toţi între cincisprezece şi şaptesprezece ani şi marea lor slăbiciune era să se întoarcă tîrziu, după ce umblaseră ceasuri întregi, să se întoarcă şi să petreacă la cîrciuma lui Tunsu. Veneau uneori atît de tîrziu, pe la două-trei dimineaţa, încît cîrciumarul pleca să se culce de cum îi vedea intrînd şi cîrciuma rămînea pe seama Oanei şi a lăutarilor, dacă n-apucaseră şi ăştia să plece.
[...]
Şi aşa s-a făcut că într-o noapte tîrziu, spre zori, cînd recita el (Lixandru) cu braţul pe umărul Oanei, a intrat în cîrciumă o pereche. El era un tînăr doar cu cîţiva ani mai mare ca Lixandru, [...] Iar femeia rămăsese cu ochii la Oana. „Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!...” Femeia asta, care intrase, era de o neasemuită frumuseţe, dar avea ceva sălbatec în purtarea şi îmbrăcămintea ei, părea, cum se spunea pe vremuri, excentrică, pentru că începu dintr-o dată să bată din palme şi se apropie de Oana ca de o operă de artă, şi imediat îşi scoase brăţara şi i-o întinse: „Umilă ofrandă din partea Zamfirei”, îi spuse.
[...]
V-am spus că fata asta, ce-şi spunea Zamfira, era neasemuit de frumoasă. Darvari a încremenit cu ochii la ea şi s-a îndrăgostit pe loc, parcă l-ar fi vrăjit. Şi cînd Lixandru s-a adresat, politicos, dar foarte rece, tinerilor şi i-a întrebat: „Ce poftiţi?” iar Dragomir a răspuns: „Eu am venit să beau la cîrciumă, dar dumneaei, frumoasa Zamfira, a venit să-şi caute modelul.”

"Dragomir îi luă braţul şi-l sili să se întoarcă. Se aflau pe bulevardul Ferdinand, la cîteva sute de metri de Foişorul de Foc. „Priveşte bine înapoi, îi spuse, pînă la al treilea felinar, în faţa casei cu balcoane albe. Vezi casa?” „O văd”, făcu Lixandru. „Ei bine, acum hai cu mine. Nu e decît miezul nopţii, mai avem timp...” Şi, fără să mai adauge ceva, porni spre Foişor, cu pasul repede, ţinîndu-l de braţ pe Lixandru. Cînd au ajuns la Foişor, l-a oprit şi l-a întors pe mîna dreaptă. „Cît de departe poţi vedea?” l-a întrebat. „Văd pînă aproape de curtea bisericii”, i-a răspuns Lixandru. „Bine...” Şi iar au pornit, au ieşit în bulevardul Pache Protopopescu, au trecut pe Mîntuleasa şi au ajuns în Popa Soare. 
„Să ne oprim aici, îi spuse. Cunosc eu o bancă pe aici, am timp să fumez o ţigară.” Se aşezară pe bancă şi Dragomir îşi scoase tabachera şi-şi alese o ţigară. După ce şi-o aprinse, Lixandru nu se mai putu stăpîni şi-l întrebă: „Ei bine ? Ce-a fost asta ?” „Toate locurile astea, începu Dragomir, au fost cîndva ale noastre, erau toate pămînturile lui Calomfir. Şi acum, în afară de casele pe care le ştii, nu ne-a mai rămas nimic, pentru că un străbun de-al meu, un nepot al lui Calomfir, a voit să afle, ca şi dumneata, unde şi cum stau cei care stau pe sub pămînt.” „Nu prea înţeleg”, făcu Lixandru. «Haide cu mine şi am să-ţi explic» spuse Dragomir.”

Leana este un personaj enigmatic, ce apare și în nuvela În Curte la Dionis, cântăreață în cârciuma de pe Popa-Soare, și despre care aflăm din conversația cu Zaharia Fărâmă că: „mie îmi spun oamenii Leana, dar numele meu e altul. Pentru păcatele mele m-a pedepsit Dumnezeu să cînt prin cîrciumi, dar n-am fost crescută pentru asta. Şi acum cînt la «Floarea Soarelui»-, aici, lîngă şcoala dumitale.”

Deși este în mod evident epicentrul tărâmului fantastic țesut de Zaharia Fărâmă în declarațiile lui, strada Mântuleasa este prea puțin invocată în mod direct de către acesta, poveștile lui se învârt în perimetrul adiacent format din străzile Popa-Soare sau Pache Protopopescu, Moșilor, Obor. 

„— În orice caz, reluă ea după ce-şi umplu iarăşi paharul, eşti un om norocos. Căci nu bănuieşti ce surpriză îţi pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndeşti! adăugă, izbutind din nou să zîmbească. Ne aşteaptă afară o limuzină şi plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa.
Ca să-mi arăţi şi mie şcoala dumitale şi cîrciumile şi casele cu pivniţe adînci...
— S-o vedeţi vara! izbucni deodată Fărîmă, cu o neobişnuită fervoare în glas, s-o vedeţi cu vişnii şi zarzării încărcaţi...”

Mai târziu într-un alt interogatoriu care pare că se petrece într-un alt timp, ofițerul de Securitate îl admonestează pe Fărâmă, punând la îndoială veridicitatea declarațiilor lui:

„— Săriţi de la Calomfir şi Arghira la Dragomir şi vara lui. Marina, fără să pomeniţi decît în treacăt despre Mîntuleasa... Fără să-şi dea seama, Fărîmă începu să-şi frece nervos genunchii. 
— Tot ce-aţi spus, şi aţi repetat-o de mai multe ori, este că Arghira a căsătorit pe Zamfira cu un om de la curte, Mîntuleasa, şi le-a dat locul pe care s-a tăiat mai tîrziu strada cu acelaşi nume. Este posibil să vă amintiţi atît de puţin tocmai despre această familie, mult mai aproape de dumneavoastră decît familia boierului Calomfir şi a lui Dragomir Calomfirescu?
— N-am ştiut niciodată prea mult despre familia Mîntuleasa, se scuză Fărîmă pierind ochii. Vedeţi, pentru mine, numai şcoala conta, şi ce era în jurul şcolii — casele, grădinile, grădinile de vară...
[...]
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, tot în legătură eu Mîntuleasa. Cînd aţi văzut-o pentru ultima oară pe tovarăşa Vogel, v-a vorbit ceva de Mîntuleasa? Sau, poate, de strada Mîntuleasa? adăugă după o scurtă pauză. 
Fărîmă zîmbi visător.
— Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mîndrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mîntuleasa, că să-i descopere şi dînsa farmecele... Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau cînd se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”

La Mănăstirea Pasărea are loc nunta Oanei cu bărbatul din profeție, cel care avea să apară "călare pe doi cai" să o pețească. Tot aici, la petrecerea de după, Oana povestește visul miraculos care îl face pe Lixandru să exclame: „Ţi s-au arătat şi ţie semnele!” Zaharia Fărâmă povestește detaliat în interogatoriul susținut de ofițerii de Securitate bizar de interesați de eveniment. 

„- S-a întîmplat aşa, începu el deodată. în noaptea aceea, adică sîmbătă înainte de nuntă, Oana a avut acest vis, pe care ni l-a povestit la ospăţ, duminică seara. Eram toţi aşezaţi în jurul mesei, la dreapta ei mirele, profesorul estonian, la stînga taică-său, şi deodată Oana a strigat, adresîndu-se lui Lixandru: „Ascultă, Lixandre, ascultă încoace şi dezleagă-mi visul.” Se făcea, a început Oana, că înotam în Dunăre, dar înotam în susul apei, pînă ce, după nu ştiu cîtă vreme, am ajuns la izvor, la izvorul Dunării. Şi acolo m-am pomenit deodată că pătrund sub pămînt şi ajung într-o peşteră fără sfîrşit, sclipitoare, cu pereţii bătuţi cu pietre scumpe şi luminată de mii de lumînări. Şi un preot care era acolo, lîngă mine, a şoptit: „E Paștele, de aceea am aprins atîtea lumînări.” Dar eu am auzit în acea clipă un glas din nevăzut: „Pe-aici nu e Paşte, pentru că pe tărîmul acesta sîntem încă în Vechiul Testament!” Şi am simţit o mare bucurie privind toate lumînările, şi luminile, şi pietrele acelea scump; şi-mi spuneam: m-am învrednicit şi eu să înţeleg cît este de sfînt Vechiul Testament, cît de mult a iubit Dumnezeu oamenii aceia care au trăit în vremea Vechiului Testament.”

Misterul interesului pe care îl are Securitatea pentru poveștile lui Zaharia Fărâmă este elucidat odată cu dezvăluirea făcută de ofițerul de Securitate despre planurile subsecretarului de stat Vasile Economu de a fura rămășițe ale tezaurului polonez ascuns în Pădurea Pasărea. Deconspirat, subsecretarul se sinucide, iar relatările ofițerului aruncă parțial lumină asupra întregii enigme. 

„[...] Economu era unul din puţinii care ştiau că în pădurea de la Paserea fusese îngropată, în toamna lui 1939, o parte din tezaurul polonez, dar, mai ales, era singurul care ştia, de asemenea, că mai rămăseseră acolo, nedescoperite, mari cantităţi de aur şi bijuterii; numai aşa se explică, spun, de ce Economu s-a hotărît să transporte pe ascuns, într-o noapte, această comoară în pivniţa casei lui din strada Calomfirescu, casă pe care a rechiziţionat-o astă primăvară. [...] Cu puţine săptămîni înainte, sub pretextul apei care ar fi început să izvorască în pivniţă, pretext pe care l-a împrumutat din povestirile dumneavoastră, Economu a adus cîţiva lucrători câre-i erau devotaţi şi a săpat o ascunzătoare în fundul pivniţei, în care trebuia să fie depozitate aurul şi bijuteriile de la Paserea. [...]
Nu ştiu în ce măsură tovarăşa Vogel s-a lăsat ademenită de acest plan, dar e totuşi surprinzător că se hotărîse să vă plimbaţi împreună, după ora trei, exact în noaptea în care trebuia transportat tezaurul de la mînăstirea Paserea în strada Calomfirescu, adică la doi paşi de stradă Mîntuleasa. Şi nu e mai puţin surprinzător că, aflînd întîmplător că a fost descoperit, Economu se sinucide în biroul lui la 1.25, iar numai cîteva minute în urmă tovarăşa Vogel este chemată la telefon de o sursă străină şi este informată că o parte din cartierul Mîntuleasa va fi izolat şi cercetat de către serviciile speciale, şi astfel renunţă la plimbarea proiectată.”

„La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)”

„Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se oprește locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subțire siluetă de brună, într-o fluturare de linuri galbene, usoare. La picioarele ei, o țigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coș cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-l cu pumnul întins spre soare. Se îndreptă grăbit într-acolo. De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori, o amintire care-l pîndea ca dintr-un ungher neștiut venea să-i întunece ispitire clipei. [...]
Ajunse pînă în mijlocul Pieței Palatului. Ca niște cărăbuși uriași, mașini negre, mașini albe și albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel și cristal, treceau tușind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-l cu răcnete răgușite de claxon. Agentul de circulație îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la țintă, cu mersul întețit, Lucu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra: "E pentru ultima oară, își zicea; la urma urmei nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une peccadille." (un fleac). Străbătînd piața, se trezi pe trotuarul vecin , chiar în preajma necunoscutei. Pe colțul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieți și o fată, studenți desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. 
[...]  Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseții ieșite în calea lui. „E genul meu!”, observă el cu satisfacție. „E genul meu!” În asemenea cazuri, Silion știe că nu-i rămâne decît să meargă drept înainte "wie ein Held zur Siege" (ca un erou spre victorie), și lucrurile vor veni de la sine.”

Încercând să atragă atenția necunoscutei brunete care îi picase cu tronc și pentru că ratase o posibilă conversație cu ea, aceasta îndepărtându-se deja cu trăsura, Lucu recurge la un gest epatant pentru a-i atrage atenția. 

„Stătu o clipă înfipt pe loc, ca în fața unui prăpăd neașteptat. Trăsura se depărta încet de tumultul pieței de-a lungul străzii Wilson, tăcută, aproape pustie. Numai studenții opriți lîngă afișele multicolore ale Oficiului de Turism își cu însuflețire zgomotoasa lor pălăvrăgeală. Ghemuită pe vine, lîngă zid, în fața coșului ei cu flori, țiganca îi urmărea cu privirea, fumînd și scuipînd meditativ printre dinți.  N-a fost un gînd: ca un erete Lucu Silion se năpusti spre ea, îi smulse coșul, apucîndu-l de mîner, îi strigă ceva la repezeală și porni în goană după birjă. În cîteva salturi o ajunse și, trecînd în stînga atelajului, sări pe scară și apăru ca un pirat la abordaj. Necunoscuta dădu un țipăt abia scîncit; birjarul simțind o greutate nouă care îi apleca trăsura într-o parte, întoarse capul, dar, văzînd ce se petrece, nu găsi cu cale să oprească, pe cînd Lucu, zăpăcit și stîngaci, revărsă troianul ruginiu al crizantemelor la picioarele călătoarei. Fără zăbavă, fără un cuvînt, sări apoi pe asfalt. Birja, caii și birjarul își văzură de drum, și Lucu, oprit în mijlocul străzii, cu coșul gol în mînă, rămase locului, plin de speranță, pînă ce totul dispăru după colț. Necunoscuta nu întorsese capul.”

„Pe vremuri, mătușile mele mă duceau la Maison des Francais, unde se țineau conferințe.
- Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferința este la Institutul Francez, pe Bulevardul Dacia.
M-am înapoiat, hotărâtă să dezleg enigma. Și, într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată, era acum luminație a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferința începuse.
- Curaj, făcu portarul văzând că șovăi, intrați!
Conferențiarul era El. Am încremenit lângă ușă.”

„Nu îndrăzneam s-o întreb când s-a măritat cu Lena şi de ce s-au despărţit…
— Spune, Marta, cum a ajuns aici portretul bătrânei?
— L-am găsit la un anticar, într-una din prăvăliile de pe Sfânta Vineri, într-un gang, între gramofoane vechi şi discuri sparte. Căutam nişte sfeşnice şi am găsit comoda asta, dulapul ăsta fără sertare şi fără uşi, dar care e cam ceea ce-mi trebuie mie. Portretul l-am recunoscut după trandafirul mai sus de umăr, de care-mi vorbise Lena. Am găsit semnul făcut cu creion chimic de bătrâna Caţian, ca nu cumva Lena să-i pună trandafirul mai sus sau mai jos. Dar pictorul avea umor: trandafirul a rămas în aer, cu riscul să-i dea în cap, cu riscul să nu-i plătească.”

„Marta şedea pe un scăunel şi făcea cafeaua pe o maşină de spirt. Lip-Lip şedea pe saltea ca un mic Buda şi asculta.
— Într-o seară, începu Marta, nişte prieteni cheflii l-au dus pe pictorul Lena la o cârciumă cu fripturi renumite, undeva pe lângă Obor. Acolo l-a cunoscut pe tata… Îl ţii minte pe Drăgan? Avea un chip de mongol, cu căciula de astrahan trasă pe ochi – ochi mici, vioi, prea mici şi prea vioi pentru faţa lui mare, pătrată, cu bărbia puternică… Cum îţi place cafeaua? Amară?
— Nu, dulce.”

„Aveam nouă ani, când în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva un copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit:
— Elle est presque laide, la petite! 
Şi s-au depărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.”

„— Şi ce-ai mai găsit în ladă?
— O întreagă viaţă de care nu ştiam nimic. Tot felul de oameni – se pare de vază – îi scriau bunicului, începând cu „Dragă Jorj”. De când a murit, mama şi mătuşile mele au început să-şi umfle nările şi să privească miop printre gene: „Papa a fost cineva”, „Papa dădea dejunuri la Capşa”, „Papa…”
Nu i-am spus lui Ştefan că acasă se numărau cartofii, se cântărea zarzavatul, şi după ce se trăgeau câteva farfurii pentru „sufragerie” se înmulţea restul cu apă, „pentru slugi”. Şi nu i-am vorbit de Lavinia, de Mitzi.”

„— La culcare, Mirona, ai stat afară destul! glasul ascuţit al lui tanti Marie.
— Vara am voie să stau mai târziu.
— Mai e până la vară, două luni cel puţin.
— A fost o zi de vară azi, se auzea vocea bunicului, îndepărtată, blajină.
Mama şi surorile ei parcă se certau. Tanti Marie susţinea că a plouat cu găleata. Mama se mira:
— Cum de poţi să spui că a plouat? La şapte fix mă uitam la ceasul de deasupra hotelului Bulevard. Cerul era senin.
Ca să le fac în ciudă mătuşilor mele, îi ţineam mamei isonul:
— N-a plouat nici un pic… n-a plouat…”

„Ne întâlneam de câte ori venea în Bucureşti. Şi atunci ne plimbam prin cartiere mărginaşe, prin cimitire şi grădini publice. Ultima dată am luat masa la o cârciumă în Piaţa Victoriei. N-am mâncat nimic din câte ni s-au adus. Ştefan a comandat şampanie… Nu-mi venea să cred că suntem împreună, că-l pot atinge, că există altfel decât în închipuirea mea, altfel decât în atâtea foi de caiet scrise la Paris, în camera mea din 13, rue Jules Simon… „Să mergem, Mirona, e prea multă lume aici…” Am mers şi am tot mers. Nu ne înduram să ne despărţim. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa Facultăţii de Drept. Ca doi studenţi. Mă lipeam de el, plină de tinereţe şi elan. Mă mângâia. Şi parcă înţelegea câtă amărăciune şi neputinţă înseamnă această tinereţe, cât de mult ceream vieţii şi cât de puţin voi căpăta, cât de mult aş vrea să rămânem împreună… De ce nu căuta, de ce nu găsea o soluţie?”

„— Crezi că o aduce? o întreba tanti Marie pe Neneea.
— Coliva?
— Nu, soro… Pe fata lui Drăgan, crezi c-o aduce la parastas?
— Nu cred să îndrăznească.
— E în stare s-o ia şi de nevastă.
— Să ne facă neamu de râs?
Pe mine m-a cuprins o nelinişte, mai întâi fără nume, difuză.
— Când e parastasul? am întrebat timidă. Azi?
— Dar pe ce lume trăieşti, fetiţo? De-o săptămână ne pregătim. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea în Tei pentru colivă. Noi nu ştim unde ne e capu, şi tu întrebi dacă-i azi.
— La ce oră?
— Ca de obicei. La douăsprezece fix, la Biserica Albă.
[...]
— Nu putea s-o sufere pe bătrână…
— I-a făcut destule mizerii…
Dacă Sultan şchioapătă mereu, poate am noroc să întârzii. Poate Ştefan se plictiseşte şi pleacă. Aşteptam o minune.
— Am pus la socoteală tot, o să ajungem exact, o liniştea tanti Marie pe Neneea.
În faţa bisericii – un taxi negru, lustruit, arătos. Tanti Marie îşi potrivi panglicuţa de catifea din jurul gâtului. Neneea, cutele rochiei. Amândouă holbau ochii.
— Cine o fi?
Ştefan ne privea atent, vrând parcă să se încredinţeze că eu sunt una din cele trei ciori.”

„— Şi unde s-a întâmplat asta?
— Veneam din Piaţa Amzei…
— N-ai luat tramvaiul?
— Nu! Era atât de plin sufletul meu, că n-ar fi încăput în tramvai…
— Lasă literatura, Mirona, te rog… Pe urmă?
— Atât.
— Cum îţi explici întâmplarea? De ce ai primit schimbul?
— Am bănuit că-i urmărită. Obrazul ei era alb ca varul. M-am gândit, poate sunt scrisori de dragoste de care vrea să scape, că le duce unei prietene fiindcă bărbatul ei o bănuieşte, că un agent plătit de soţul ei o urmăreşte…
— Ce explicaţii trase de păr şi ce lipsă de fantezie, Mirona! Mă mir. Fantezia c'est ton fort… Dar cu mine n-o să-ţi meargă. Hai, spune cum au ajuns manifestele astea la tine! Pretinzi că nu ştiai ce e înăuntru…”

„Şi iată-mă în Gara de Nord.
Nimic nu-i mai trist decât o gară, o gară în timp de război.
Aşteptam trenul. De câte ore aşteptam? Nerăbdarea se transmitea din om în om. Ploua mărunt, ploua într-una de câteva zile. Simţeam frigul, umezeala în oase. Lumea, exasperată, înspăimântată, aştepta trenul. Treceau oameni cu boccele, cu saci. Pliscuri lătăreţe de raţe, buchete de ciocuri de pui ieşeau dintr-un coş. Ochii rotunzi de cumătră curioasă ai unei curci mă priveau, mă întrebau: „Unde pleci?”
Soldaţi mulţi. Soldaţi… Soldaţi… Toţi abătuţi. Dacă aş fi văzut o singură licărire veselă în ochii lor, ar fi fost mai puţin trist. Dar oamenii aceia cu puşca pe umăr păreau mai dezarmaţi decât păsările în coşul ţăranului.”

„Mă înapoiam de la o lecţie din cartierul Cotroceni, când dintr-o camionetă a Crucii Roşii cobora o doamnă cu văl fumuriu. Voalul, fluturând, răspândea miros de Arpčge. Doamna strângea ochii, ca să fie mai sigură că ne cunoaştem, că nu se înşală.
— Mirona!
— Mamă!
Strigătul meu ne surprinse deopotrivă. Venea de departe, din primii ani ai copilăriei, şi era poate încărcat de aceeaşi instinctivă emoţie.
— Mirona! a repetat, stăpânindu-şi cu greu mirarea, sau poate îngrijorarea.
N-am ştiut ce să mai spun. La fel ca în copilărie, când regăseam o jucărie pierdută, încercam – după prima mişcare de bucurie – o dezamăgire; mi se părea mai puţin frumoasă, mai puţin arătoasă decât o păstrase închipuirea mea. Frumoasa Tanţi parcă se mai micşorase, se mai uscase. Se împiedica în tocurile prea înalte şi gâfâia de parcă ar fi urcat o scară. Cochetă, simţi nevoia să se scuze:
— Am avut o gripă urâtă şi o gastrită… Şi ca să n-o mai privesc atât de atentă – sau ca să se laude – îmi arăta clădirea din faţă: Lucrez, aici, la 303. Au început să sosească marii mutilaţi. Vrei să vizitezi spitalul? Fostul manej regal… Hai, vino cu mine! Să vezi ce frumos e! O minune!”

„Şcoala primară din cartierul Griviţa, unde trebuia să duc învăţătoarei un cuvânt din partea Lisandrei, are două clase: una lipită de o cârciumă – când beţivii greşesc uşa, trec pe acolo şi întrerup lecţia cu înjurăturile cele mai triviale – alta peste drum, pe maidan. Şobolanii fură în recreaţie mâncarea copiilor.
În acelaşi cartier era casa spălătoresei.
Când am bătut în uşă, n-a deschis nimeni. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. În faţa mea, o perdea groasă de aburi, dincolo de care se mişcau umbre omeneşti; parcă erau schelete de copii într-o baie de aburi. Dindărătul unui cazan de rufe a apărut o femeie.
— Intraţi mai repede! s-a răstit la mine. Răcesc copiii. Răcesc numaidecât. Sunt jilavi de aburii ăştia. Numaidecât răcesc.
Femeia spăla, fierbea rufe şi le usca acolo, în odaia aceea, în care mâncau, dormeau, trăiau patru suflete.”

„Se întunecase. Din pricina camuflajului, nici o lumină. Erau şase ore de când aşteptam. Băieţii care mi-au adus bagajele nu mai voiau să aştepte. Locuiau foarte departe şi trebuiau să prindă tramvaiul.
— Cu ce se ocupă tatăl tău? îl întreb pe cel mare ca să mai treacă timpul.
— E portar la blocul cu ceas de pe Calea Victoriei.
— Va să zică stai într-un bloc?
— Pe dracu!. Ce, încăpem toţi acolo? În pat doarme tata, mama şi puştii… Unul de doi ani, altul de şapte… Şi arătând spre prietenul lui: dorm cu Mitică la garaj.”

„— Pe Şoseaua Iancului, acolo e garaju, îmi explică Mitică, şi bombănind: e târziu, rămânem fără tramvai…
— Nu stai cu părinţii?
— De când a născut mama, dorm la garaj, tata e şofer… Are un Buick mare, albastru. Noi îl ajutăm să cureţe maşina. Dormim lângă Buick amândoi.”

„În dreapta Cercului militar, doi tineri bine dispuşi fumau ţigări de foi, lungi şi subţiri. Văzând nedumerirea mea, au început să râdă.
— E prima dată că umblăm fără agenţi după noi…
Dar zguduitura care a urmat ne-a obligat să intrăm în adăpostul clădirii. Niciodată pământul nu s-a cutremurat atât de violent. Parcă îi săreau măruntaiele în aer.
A fost ultima lovitură… Şi Teatrul Naţional a primit-o în plin.”

„— Fiul nostru a trecut adineauri pe aici să ne liniştească. Nu e singur, ne asigură ziaristul, e cu tot tineretul de la Vulcan, de la Atelierele Griviţa. Două mii de patrioţi susţin armata noastră.
Tomiţă sare ca un ied:
— L-am văzut pe Barbu cu bicicleta. Se dau lupte la Băneasa. Poartă brasardă cu litera P. Dacă aş avea şi eu o bicicletă!
— Am să-ţi dau bicicleta mea, Tomiţă.
Tare mi-e drag acest băieţel, cu urechi clăpăuge, inimos, inteligent, curajos.
— Ai tu o bicicletă? Unde e?
— Undeva într-un pod. Îţi promit că dacă se liniştesc lucrurile…
[...]
— Şi acum?
— Făcea parte din divizia aşa-zisă de gardă. A luat parte la luptele de la Băneasa, după care a trecut Carpaţii în Transilvania.”

„— Era gata să mă curăţ, acum, la spartul târgului. Chiar aici, la podul Mihai Vodă. Aveau hitleriştii un sediu acolo. S-a zis cu ei! Şi ridicând privirea spre cer: Ăsta-i Heickel, îl recunosc după motor. Cu „Ştiucile” s-a terminat. Mai au la Breaza câteva Heickel… E aici un adăpost, spuse ascultând atent zgomotul motoarelor. Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba… Era mort… Azi am scăpat de două ori. Dar văd că se îngroaşă gluma. E colea un şanţ acoperit…”

„«Mirona e un nume prea căutat, nu există», îmi spunea E. Lovinescu, găsind de-altminteri numai cuvinte de laudă pentru fragmentul publicat.
Dar într-o zi, când la ora prânzului ne-am întâlnit la Librăria Alcalay, a intrat pe uşă Mirona, o fată frumoasă, pe care o cunoscusem în vara aceea la mare.
— Mirona! am exclamat şi i l-am prezentat pe maestru.
— Ei, cum, chiar aşa te cheamă? a întrebat-o uimit.
Nu am luat de la această frumoasă fată decât numele. Nu m-am folosit de vreun dosar de existenţă. N-am avut niciodată un astfel de dosar şi mă fac să zâmbesc cei care – în tren, mai ales – îţi spun: „Viaţa mea e un roman”, gata să ţi-l încredinţeze. N-am avut niciodată un jurnal sau caiete cu mici încercări literare. „Creaţia artistică este o lume fără nici o legătură cu exerciţiile şcolare – spune Henry Perruchot – o lume în care reacţionează nenumăraţi fermenţi şi uneori cei mai surprinzători, mai neaşteptaţi, o lume ţâşnită din întâlnirea a nenumărate elemente disparate, talente şi împrejurări, calităţi şi virtuţi, uneori defecte şi chiar vicii ale căror îmbinări, imprevizibile în sine, realizează opere desăvârşite.”

„Acest roman „al unui roman” (sau jurnal al unui roman) cum îl numea Perpessicius, am început să-l scriu în 1938, stimulată în aceeaşi măsură de încrederea unora şi îndoielile altora. Simţeam pe umăr mâna lui Liviu Rebreanu, aveam girul lui… Mihai Ralea şi D. I. Suchianu, îmi deschideau cu generozitate porţile Vieţii Româneşti. Profesorul Al. Rosetti mă invita să public la Revista Fundaţiilor, E. Lovinescu mă aştepta la „Cenaclu”. Şi iată-mă păşind pentru prima dată pragul „Sburătorului”. Mă aflam în încăperea tapisată de cărţi, unde de atâţia ani se ţineau celebrele şedinţe, în faţa biroului masiv.”

„Treceam cu Lisandra prin Cişmigiu şi ne îndreptam spre Universitatea liberă, care atunci se înjgheba. Lisandra era exuberantă.
— Rectorul universităţii a primit să ţină cursul de deschidere. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost încântat că avem până acum opt sute de studenţi. Ne va da o sală de cursuri, la Facultatea de Litere. I-am arătat lista profesorilor. Fiecare intelectual care vine alături de noi ne întăreşte rândurile.
O boare de lumină albă învăluia lacul pe care patinau câţiva copii şi adolescenţi. Dar cei mai mulţi stăteau pe margine şi priveau cu jind.
[...]
Amfiteatrul era plin ochi. Neîndrăznind să trec mai în faţă, am rămas aproape de uşă. Lisandra trebuia să ia cuvântul din partea secretariatului Universităţii libere.”

„De-atunci, voios și zâmbitor / Stă iar la circ Apolodor / Pe gheața unui răcitor; / Dar nu în Târgul Moșilor. / Pe cât se pare s-a mutat, / Voi însă îl găsiți ușor: / E foarte simplu de aflat / Adresa Circului de Stat. // Acolo cântă. E tenor. // Și vreau să-mi scriți, neapărat, Cum v-a primit Apolodor.”

„Stătea în fața mea, statuar și perfect. Am ridicat nasul și-am adulmecat cât puteam de discret, la acea vreme a stridențelor involuntare, când nimic din ce făceam nu putea trece neobservat. Un parfum de săpun, de cămașă uscată la soare și încă ceva, un iz vechi de cărămizi ude, de lemn putrezit. N-avea cum să locuiască la bloc, n-avea mirosul bucătăriei de apartament comunist.
— Locuiești la casă, nu-i așa?
— Da. În Păcurari. Vrei să vezi unde stau? Poate după ce pui plicul ăsta, a clipit el, arătând spre scrisoarea Albanezului, pe care continuam s-o țin între degete. E aici, în alee, o cutie poștală.”

„Așa împopoțonată, în hainele de examen, m-am așezat pe pat, cu picioarele întinse până în mijlocul camerei. Am rupt plicul la capăt și-am scos paginile, pe care Albanezul îmi scria ce făcute în acea zi, de la care trecute timp lung, o zi pierdută deja. În scrisoarea lui bătea marea și se auzeau bocancii, iar mie îmi ardeau buzele, inflamate fără motiv. Am luat o foaie A4 și-am început să-i scriu despre aleea albită, omițând întâlnirea. Pe o pagină am aberant despre apă și Bachelard. Ne apropiam de anii '80, iar mutrele acre ale structuraliștilor se topeau deja sub seducțiile psihanalizei. Pe străzi vedeai bărbați bachelardieni, cu părul lung, în cantine, ochii psihanalizau feliuța de pâine, glasuri de gânsaci sâsâiau bachelardian, culoarele Facultății de Litere erau pline de bachelardisme. Respiram Bachelard, țâțâiam liric și zburam pe insulele de atunci.”

„Cu mintea la viitor, stricasem o bluză la orele de atelier și eram cam pierită, pentru că trebuia s-o plătesc. Cel mai rău mă stresau orele de croitorie, aș fi făcut orice să scap de ele și înnebunisem multă lume din școală, întrebând dacă nu puteam să fac altceva. Mai ales că erau întotdeauna după programul de școală, iar eu schimbasem locuința și trebuia să străbat orașul din Copou până într-un cartier nou, numit Alexandru cel Bun. Printre altele, treceam pasarella, un pod metalic, unde în februarie te tăia vântul și ți se udau pantofii instant. Ruginit și labil, foarte lung. Podul lui Robin Hood.”

„Pentru citit mă duceam la Fundații. De regulă, ceream un teanc de volume, exasperând bibliotecarele, ce aruncau plictisite fișele într-un minilift, îl auzeam cum cobora la subsol, iar după un timp urca înapoi plin de cărți. Le zideau pe birou și așteptau să le văd. Nu anunțau, ca să nu deranjeze lectura. Îmi plăcea să am în față mai multe cărți, să mă uit repede, să răsfoiesc, dar mai ales să citesc notele. În subsolul paginilor puteai să găsești o a doua bibliotecă, neoficială, pitită acolo, subversivă de multe ori. Așa am dat de Calderón de la Barca și am aflat că Eminescu citise Viața e vis. La scurt timp, am scris pe geanta de școală el delito mayor del hombre es haber nacido. Mi se părea adevărul suprem.”

„La Fundații mergeam să citesc – loco, iar o dată pe săptămână alergam la Palatul Culturii să împrumut. Acolo îmi plăcea că puteam să mă plimb prin mai multe încăperi și să-mi aleg direct cărțile, răsfoindu-le, selectându-le după criterii naive. În afară de rafturi, aveau și coșuri mari, în care se aduceau restituirile cititorilor, iar coșurile astea zăceau pe podele până când cineva așeza cărțile alfabetic în rafturi.”

„Ajunsesem pe la statuia lui Kogălniceanu, când am simțit aripioare de zuli, mici frunze ajunse la mine după sute de ani și, în soarele toamnei, înfofolit și cam beat, am ridicat ochii.
Marțol zâmbea, așa mi-l amintesc cel mai bine, exuberant și senin.
Ha-ha, ești soldat, s-a bucurat el, arăți ca Švejk, nu-mi vine să cred! Îți lipsește doar ranița ca să joci într-un film de război.”

„Educația mea muzicală se reducea pe atunci la perioada liceului, când duminicile alergam pe la prânz să prind lecțiile lui Pascu, la Palatul Culturii. Îmi aduc aminte cum ne legănam toți, așezați pe scaune, în hol, în timp ce Pascu ne spunea – acum ploaia bate razant și fanfara trece spre chioșc. O vedeți, nu? Așa! Ne luăm după ea și ne înclinăm. Pe coridorul imens se revărsa Mica serenadă de pe un disc pus la pick-up, iar eu vedeam până și unghiile muzicanților din fanfară, începeam să le golesc buzunarele.
În afară de asta, aveam abonament săptămânal la Filarmonică, marțea cred.”

„Urcam spre cămin fără chef. Pușkinul, aproape lipit de universitate, dormea pe la prânz, iar peste drum, ceva mai sus, era Conservatorul, spre care evitam să privesc. M-am oprit la cutia poștală să pun scrisoarea Albanezului, deși știam că voi ajunge la el înaintea scrisorii.”

„La Casa Pogor se țineau conferințe și cenacluri cărora încercam săptămânal să le dau o șansă, dar erau atât de plictisitoare că după un sfert de ceas plecam, promițându-mi să nu mai dau pe acolo. În două rânduri am luat trenul spre București, unde lucrurile stăteau tot așa. Se vorbea mult despre un curs de literatură, dar când am ajuns acolo, am constatat că era mai slab decât conferințele de la Pogor.”

„Câteva nopți m-am aruncat pe Dostoievski. Abia atunci am citit Demonii. Era un fel de club de literatură universală unde câteva săptămâni s-a vorbit despre subterane: Dostoievski, Kafka, via Nathalie Sarraute. Întâlnirile de la literatură comparată erau ținute de un profesor care, deși intelectualicește destul de subțire, trecea totuși drept unul dintre cei mai culți din facultate. Îl preocupau operele obscure și voia să șocheze prin titluri mai puțin circulate, dar era la curent și cu temele la modă atunci: demonii ascunși, Doctor Faustus al lui Mann și supapele satirei bulgakoviene. În fine, se discuta mult despre Joyce, cu toate că încă nu apăruse Ulise în română. Gemenii îi țineau isonul profesorului, emițând continuu opinii, și-mi plăcea să-i întrerup, să-i contrazic de multe ori. Unul era latinist și făcea listă cu argumente, iar celălalt arunca versuri din poeții americani. Nici unul nu mergea la cenacluri. În schimb, ne vedeam uneori în Sărărie, acasă la Mihai Ursachi, ceea ce a fost mai mult decât un cenaclu. De acolo veneam în noaptea lungă a celei de-a doua întâmplări negre.”

„Alunecam prin labirintul nostru din Țicău, învârtindu-ne fără rost, pe niște străzi anume, răsucite, ca să ne dea impresia că suntem într-un oraș infinit. Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă comunismul, aș desena un labirint cu o singură poartă, un Țicău cocoloșit ca hârtia, cu o singură stradă, îngustă, pustie, șerpuită amețitor ca firul de fum.
Pe drumul ăsta de întoarcere, după multe opriri, în mijlocul câte unei străzi, sub un bec chior sau pe trotuarul tocit, am pierdut portțigaretul lui Cornel și ultima legătură cu tatăl meu. Iar obiectele pierdute fracturează timpul de multe ori și șterg legăturile. Cum te întorci la clipele fericite, dacă nu printr-un lucru neînsemnat? Pe vremea paltonului mov. După ce îmi cumpărasem o geantă de piele. Pe când am pierdut portțigaretul. Pe vremea stiloului chinezesc. Când ne-am cumpărat casa. Când purtam niște pantofi gri, zburători.”

„Stăteam pe jos, în Sala pașilor pierduți, înainte de-a fi pictată, și povesteam despre Tavică lucruri care existau doar în mintea mea. M-a întrebat într-o zi dacă puteam să-i obțin o întrevedere cu Tavică. Evident, glumea, știa că murise de mult, cândva, prin anii '60. Privindu-l, am avut revelația că era la vârsta pe care ar fi avut-o Tavică. Dacă trăia, puteau să fie colegi.
Acum, i-am spus eu, Tavică e un simplu locuitor al meu, ca toți ceilalți, trupe numeroase de călători. Crezi că a evoluat în timpul ăsta, m-a întrebat el. N-a avut de ales i-am răspuns eu, iar el mi-a mărturisit că îl inspirase: am scris un poem despre el. Vrei să-l citești?”

„Au mai fost și alte cărți unicat ajunse la mine, dactilografiate sau copiate de mână. Eu însămi copiasem Așa grăit-a Zarathustra, pe care o împrumutam prietenilor. Dar astea erau rarități. În iarna schimbării citeam în primul rând critică literară, studii de estetică, eseuri și, bineînțeles, romane. Latina o lăsasem de-o parte, iar la greacă nu mă duceam, pentru că făceam după un manual de liceu, parcurs deja. În schimb, prinsesem gustul tratatelor medievale în latină, în special zoologii și botanici, pe care le dibuiam în diverse biblioteci, la particulari, mai ales la un profesor bătrân din strada Nicolae Gane.”

„Priveam ceasul, așezat lângă tacâmuri, ca să nu treacă ora nașterii mele fără să știu, fără să simt fluturarea averruncului care se trezea o dată pe an. Era cinci după-amiază, iar în clipa aia de petrecere și bucurie interioară, pe când îmi savuram singurătatea și îmi mărunțeam viitorul, m-a prins din urmă o tristețe bătrână, venită din turme de zuli. Nu era o melancolie, un spleen poetic sau altceva, ci o nefericire venită în căutarea mea, un gând străin, pe care-l primești, știi bine că nu e al tău, dar îl lași să intre în tine și să-ți pompeze ceața cernită, melancolia din sufletul altui om. Am ridicat ochii. Ziua se risipise, iar de departe se auzea cucul, mai mult ecoul lui, marele povestitor din Copou.”

„Săptămâna trecută s-a rugat Ana lui Inișconi de mine să ne ducem . împreună la târg, cum am mers în tinerețea noastră; «să mai umblăm prin dughene, cum umblam altădată», zice. M-am dus cu ea mai mult ca să nu se supere, nu pentru că mi-ar fi fost cu adevărat drag să mă duc... Și cât am umblat prin Făget, mă crezi sau nu mă crezi, abia am apucat să mă văd întoarsă acasă. Nu mai simțeam nicio plăcere să mă târguiesc cu unul și cu altul, să mă iau în gură cu - Hollinger și să-l fac să lase la preţ, cum îmi plăcea mie pe vremea când eram mai tânără...”

„Mama n-a rămas pentru mult timp telefonistă, tata a reuşit să-i găsească, în cele din urmă, un alt serviciu, mai uşor, - La Casa de Cultură era mare nevoie de o casieriţă - prin oraș treceau „în turneu“ o mulţime de trupe de teatru şi cineva trebuia să se ocupe atât de plasarea biletelor în întreprinderi, cât şi de, vânzarea lor. Așa că o încadrară în postul respectiv cu o jumătate de normă. Mamei i se oferi prilejul să pătrundă în templul vrăjit al artei, sau mai bine zis să stea la intrarea acestuia. Cunoscu o mulțime de vedete, le văzu de aproape. Cu multă răbdare ascultă, păsurile artistelor, în timp ce numerota biletele.”

„Și între timp poate să mai treacă un an (treisprezece ani, deci, de la cele povstite de noi în paginile anterioare, şi paisprezece ani de la nuntă), şi în acest ultim an mama și-a schimbat şi modul de  viață: a intrat ca funcționară la poştă, e telefonistă — prin urmare. De trei ori pe săptămână e de serviciu noaptea, turele cele mai obositoare pentru ea, care nu prea are obiceiul să se odihnească ziua. Chiar şi în dimineața aceasta o putem vedea ieşind din clădirea poştei, îndreptându-se, gtăbită și cam zgribulită de frig, spre casă. E uşor palidă din pricina oboselii. Da, e într-adevăr ostenită, chiar dacă noaptea nu a fost dintre cele mai grele: telefonul n-a sunat decât o singură dată, și ea -a făcut legătura pe jumătate adormită, fără să fie prea-atentă la vocile care strigau una la alta (îndepărtate şi totuși apropiate), în pâlniile țelefonului. După acest telefon nocturn a adormit cu capul pe masă, mai bine zis pe pernița adusă de ea. de-acasă (în timpul zilei şi-o ţinea ascunsă în dulap) și chiar a sforăit încetișor, cu obrazul îngropat în puful moale al pernii.”

Încercarea de a localiza exact unde se petrec poveștile din universul țesut de Sorin Titel se poate transforma într-un fel de „vânare de vânt” pentru că deși spațiul narațiunii e destul de bine ancorat în zona delimitată de Lugoj - Făget - comuna Margina sau Mănăștiur - uneori spațiul real se amestecă cu cel imaginar sau se reconstituie din diverse frânturi de spații reale diferite; există referințe în romanul „Femeie, iată fiul tău” care conțin toate indiciile că lucrurile se întâmplă în Lugoj dar au în componență locuri sau referințe împrumutate din alte spații vizitate sau locuite de autor; la fel se întâmplă cu potențialul bloc cu 4 etaje de pe Strada Narciselor (strada există, blocul nu) unde se țese un microcosmos de povești ale locatarilor și se dezvoltă relația mamă-fiu, sau cu noul restaurant din orășel numit „Hanul cu Tei” unde surprinzătoarea vecină Minodora își consumă idila cu directorul cinematografului „Modern”. 

„În blocul de pe strada Narciselor, mama era cea dintâi fiinţă trează, încât lumina aceea tulbure ce se strecura prin jaluzelele trase — vara, când zorii erau timpurii — îi era dat numai ei s-o vadă. Trecea un tren de marfă și fluieratul, asemeni un țipăt sfâşietor, al locomotivei, apoi zgomotul de fierărie veche al vagoanelor pătrundeau în atmosfera calmă a încăperii fără s-o tulbure prea mult. Se gândea la copil când mulţumită, când cuprinsă de o uşoară neliniște. „A crescut mult în ultima vreme şi-i tare slăbuţ'“, îşi spunea ea: s-a uitat ieri la el, pe când îl spăla pe cap în lighean. Se obişnuise să-l spele în lighean, cu toate că aveau baie şi duş. Deasupra ligheanului copilul se apleca fie râzând — îl apuca dintr-o dată pofta să se joace cu ea — fie făcând tot felul de mofturi. Cât era de slăbuț, puteai să-i numeri coastele, şi era subțirel ca o nuia. „Sunt mare de-acuma, căutase el s-o convingă, pot să mă spăl singur, nu trebuie să mă speli tu. Mă şi zgârii cu unghiile tale, freci de parcă ai freca parchetul, n-ai pic de milă“, se plângea el. Pe cap doar o mai păsuia să-l spele, căci pe restul trupului, de mai bine de un an de zile, nu mai voia să se lase spălat. [...]
Cineva folosea duşul, la un etaj mai sus, semn că nu mai era singura ființă trează în blocul de pe strada Narciselor: marți era ziua când bătrâna învățătoare, doamna Prodan, pleca la Mănăştiur — făcea naveta — cu primul tren. Doamna Prodan era văduvă de mulți ani. pai „Aproape c-am şi uitat c-am fost vreodată măritată“, îi mărturisise ea mamei... Era o ființă micuță şi aparent ștearsă, în realitate însă deosebit de inteligentă și de cultă. Cu ea mama avea uneori lungi discuţii pe palier; vorbeau despre cărţile citite în ultima vreme, despre filmele văzute la cinematograful din cartier (la „Marile Speranţe“ au fost să vadă filmul împreună), precum şi despre tot felul de treburi gospodărești.”