Cartierul Păcurari

„Stătea în fața mea, statuar și perfect. Am ridicat nasul și-am adulmecat cât puteam de discret, la acea vreme a stridențelor involuntare, când nimic din ce făceam nu putea trece neobservat. Un parfum de săpun, de cămașă uscată la soare și încă ceva, un iz vechi de cărămizi ude, de lemn putrezit. N-avea cum să locuiască la bloc, n-avea mirosul bucătăriei de apartament comunist.
— Locuiești la casă, nu-i așa?
— Da. În Păcurari. Vrei să vezi unde stau? Poate după ce pui plicul ăsta, a clipit el, arătând spre scrisoarea Albanezului, pe care continuam s-o țin între degete. E aici, în alee, o cutie poștală.”