Piața Revoluției (Piața Palatului)

„Vineri, 11 februarie [1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisfacţie reflexă, bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o noapte de somn agitat — că lucrurile sunt foarte neclare, că ele pot rămîne la fel de grave, cel puţin pentru noi, că represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se dezumflă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic, de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de agitaţie optimistă, au fost ştirile, sau mai curînd zvonurile despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc. Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare încerca să refuze vestea, dar setea mea de bucurie — fie şi momentană, fie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul, cînd de altul — Carandino, Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd, transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă puteam duce acasă — aş fi rătăcit toată noaptea. Şi într-adevăr, atmosfera străzii era febrilă, stimulatoare, încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
[...]
Sîmbătă, 12 februarie [1938]
Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi făcea plăcere să mă văd volubil în faţa unui Camil „redus la tăcere".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.”

„Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se oprește locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subțire siluetă de brună, într-o fluturare de linuri galbene, usoare. La picioarele ei, o țigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coș cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-l cu pumnul întins spre soare. Se îndreptă grăbit într-acolo. De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori, o amintire care-l pîndea ca dintr-un ungher neștiut venea să-i întunece ispitire clipei. [...]
Ajunse pînă în mijlocul Pieței Palatului. Ca niște cărăbuși uriași, mașini negre, mașini albe și albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel și cristal, treceau tușind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-l cu răcnete răgușite de claxon. Agentul de circulație îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la țintă, cu mersul întețit, Lucu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra: "E pentru ultima oară, își zicea; la urma urmei nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une peccadille." (un fleac). Străbătînd piața, se trezi pe trotuarul vecin , chiar în preajma necunoscutei. Pe colțul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieți și o fată, studenți desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. 
[...]  Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseții ieșite în calea lui. „E genul meu!”, observă el cu satisfacție. „E genul meu!” În asemenea cazuri, Silion știe că nu-i rămâne decît să meargă drept înainte "wie ein Held zur Siege" (ca un erou spre victorie), și lucrurile vor veni de la sine.”

„Erau în Piaţa Palatului Regal. Câteva minute grupul întreg rămase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar să scape de câţiva prieteni noctambuli care credeau că e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşă din nou că s-a înstrăinat fără motiv şi fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prieteni buni.”
Discuția între cei doi se tensionează atunci când Teofil îl acuză pe Toma că face o crimă prin susținerea și „apologia violenței” și că nu știe cu adevărat ce înseamnă să trăiești în tiranie, iar Toma, susținător al frățiilor de cruce legionare îi ține un discurs fanatic înflăcărat despre „autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturînd pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici.”