Lunatecii

„Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se oprește locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subțire siluetă de brună, într-o fluturare de linuri galbene, usoare. La picioarele ei, o țigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coș cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-l cu pumnul întins spre soare. Se îndreptă grăbit într-acolo. De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori, o amintire care-l pîndea ca dintr-un ungher neștiut venea să-i întunece ispitire clipei. [...]
Ajunse pînă în mijlocul Pieței Palatului. Ca niște cărăbuși uriași, mașini negre, mașini albe și albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel și cristal, treceau tușind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-l cu răcnete răgușite de claxon. Agentul de circulație îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la țintă, cu mersul întețit, Lucu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra: "E pentru ultima oară, își zicea; la urma urmei nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une peccadille." (un fleac). Străbătînd piața, se trezi pe trotuarul vecin , chiar în preajma necunoscutei. Pe colțul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieți și o fată, studenți desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. 
[...]  Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseții ieșite în calea lui. „E genul meu!”, observă el cu satisfacție. „E genul meu!” În asemenea cazuri, Silion știe că nu-i rămâne decît să meargă drept înainte "wie ein Held zur Siege" (ca un erou spre victorie), și lucrurile vor veni de la sine.”

Încercând să atragă atenția necunoscutei brunete care îi picase cu tronc și pentru că ratase o posibilă conversație cu ea, aceasta îndepărtându-se deja cu trăsura, Lucu recurge la un gest epatant pentru a-i atrage atenția. 

„Stătu o clipă înfipt pe loc, ca în fața unui prăpăd neașteptat. Trăsura se depărta încet de tumultul pieței de-a lungul străzii Wilson, tăcută, aproape pustie. Numai studenții opriți lîngă afișele multicolore ale Oficiului de Turism își cu însuflețire zgomotoasa lor pălăvrăgeală. Ghemuită pe vine, lîngă zid, în fața coșului ei cu flori, țiganca îi urmărea cu privirea, fumînd și scuipînd meditativ printre dinți.  N-a fost un gînd: ca un erete Lucu Silion se năpusti spre ea, îi smulse coșul, apucîndu-l de mîner, îi strigă ceva la repezeală și porni în goană după birjă. În cîteva salturi o ajunse și, trecînd în stînga atelajului, sări pe scară și apăru ca un pirat la abordaj. Necunoscuta dădu un țipăt abia scîncit; birjarul simțind o greutate nouă care îi apleca trăsura într-o parte, întoarse capul, dar, văzînd ce se petrece, nu găsi cu cale să oprească, pe cînd Lucu, zăpăcit și stîngaci, revărsă troianul ruginiu al crizantemelor la picioarele călătoarei. Fără zăbavă, fără un cuvînt, sări apoi pe asfalt. Birja, caii și birjarul își văzură de drum, și Lucu, oprit în mijlocul străzii, cu coșul gol în mînă, rămase locului, plin de speranță, pînă ce totul dispăru după colț. Necunoscuta nu întorsese capul.”