Realism
Vezi un traseu literar
Biserica unde se ruga Madeleine și unde a avut loc slujba de înmormântare
Ciuleandra, 1927
Curent/Gen literar: Realism
„Încă de ieri de la prânz a fost transportată la Biserica Albă, lăcașul de rugăciune favorit al răposatei. Cincizeci de mii de lei s-au împărțit între săraci. Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Belu unde acuma se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu...”
Biserica Albă Vezi loc
Casa cucoanei Catinca, din București
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Aici locuiește Mircea Balmuș, cel mai bun prieten al lui Dănuț. Părinții lui se mutaseră din Iași în Capitală iar mama lui, căreia toți îi spuneau Cucoana Catinca, transformase casa într-o gospodărie cu tipic moldovenesc.
„Căsuță cu patru odăi, mobilă bătrânească, miros de podele ceruite și de fructe.”
„În casa din Popa Nan 24 cucoana Catinca decretase moldovenismul, se vorbea moldovonește, se mânca moldovenește, se trăia moldovenește.”
„În ogradă, nu curte, era o poiată, nu cușcă de păsări, o hulubărie, nu porumbar, un felinar cu gaz și cu câne adus de la Iași, care nici pe solul Munteniei nu se simțea solidar cu motanul moldovan, prin lene și locul nașterii. În fața scării de intrare, la dreapta și la stânga, două ciubere cu leandri aprindeau flori roze. În această casă modestă dar vie, Dănuț regăsise parfumul patriarhal al copilăriei și moalea inflexiune a vorbei moldovenești.”
Ospitalitatea moldovenească la București:
„Cucoana Catinca vărsă bulionul. Şi bulionul fierbinte dovedi lui Dănuţ cât era de înfometat.
Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă-i făcut cu drotul! se indignă glasul cucoanei Catinca, în timp ce degetele culegeau admirativ o buclă în spirală cu fulger arămiu.
Îi ridică farfuria de supă.
Mă rog, să faci bine să nu te saturi cu pârjoale, că mai este şi pui fript… şi nişte ştrudel de care-ţi place.
Una din cele patru odăi ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.
Mai bine să am eu un pat pentru moldovenii mei decât salon pentru munteni.
Alături era odaia lui Mircea.
Aproape toate versurile lui Dănuţ fuseseră scrise în odaia musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica îşi încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.
Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moşu, dar versurile numai la biroul de nuc cu scaun sculptat.
E drept că din casa cucoanei Catinca Bucureştiul avea alt sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor groşi.
Un cuc cânta în faţa celui ce scria la birou, anunţând optimist orele.”
Strada Popa Nan, nr. 24 Vezi loc
Radu Comșa și amicii lui frecventează o Capșa aglomerată și efervescentă în timpul războiului
Întunecare, 1928
Curent/Gen literar: Realism , Modernism
„Radu Comșa [...] își aruncă ochii la Capșa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu Ioc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna și se întoarse să continue discuția, cu un necunoscut cu barbă neagră și foarte creață, de oriental.
[...]
- Privește Ia masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiulu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Arăta fără îndoială o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: — Nemții erau pierduți.
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a țuicei, a șfarțului, a băuturilor răcoritoare.”
Cafeneaua Capșa Vezi loc
Nory și Mini se adăpostesc de ploaie între o sesiune de cumpărături și o vizită la Elena Drăgănescu
Fecioarele despletite, 1925
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic , Modernism
„— La Capșa! strigă Nory...
Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească. Cînd sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime.
Abia pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a-şi ascunde şi apăra în ele timiditatea.
[...]
De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligentă şi putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, şi bun şi rău. Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria. Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor.”
Cafeneaua Capșa Vezi loc
Sosirea lui Mini în Capitală
Fecioarele despletite, 1925
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic , Modernism
„Tremurasem, pînă cînd pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un fel de înţepenire. În vagon cu mine erau tot oameni îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate.
Ca nişte manechine ne coborîsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gîndul cald că am ajuns în port, că am atins pămîntul făgăduinţei şi că vin de departe, după atîţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.
N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Pînă acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară.”
Gara de Nord Vezi loc
Liceul unde învață Dănuț din La Medeleni
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Deși plin de elevi, Liceul Lazăr pare amuțit, lăsând să se audă doar zgomotele orașului:
„Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decât zvonurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.”
Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Vezi loc
Evocarea cheiului Dâmboviței unde Radu Comșa rătăcește apăsat de depresie
Întunecare, 1928
Curent/Gen literar: Realism , Realism/Dramatic
"Căuta locurile unde lumina n-ajunge. Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu‑se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi. Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, toate aduceau îndată aminte că dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare.“
"Poate cea mai necruțătoare și morbidă [descriere a Dâmboviței] din literatura română." (Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)
Cheiul Dâmboviței Vezi loc
Sanatoriul de lux al doctorului Marcel Walter
Drumul ascuns, 1932
Curent/Gen literar: Psihologic , Realism
Șoseaua Kiseleff (La Șosea) Vezi loc
Mini se refugiază la Ateneu ca într-o „stație de odihnă”
Fecioarele despletite, 1925
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic , Modernism
„Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş.
Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie. Ce căutau acolo? se întrebară reciproc. Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună.”
Ateneul Român Vezi loc
Casa lui Costache Giurgiuveanu, unde locuiesc Felix și Otilia
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
Fosta Strada Antim, demolată în totalitate la începutul anilor 80, alături de strada Emigrantului sau Orfeu, pentru construcția bulevardului Victoria Socialismului care ducea spre Casa Poporului. Pe strada Antim se află locuința lui Costache Giurgiuveanu, casa în care se desfășoară o bună parte din acțiunea romanului Enigma Otiliei, al lui George Călinescu.
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie și întunecată și, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă și foșnitoare ca o pădure.
Într-adevăr, toate curțile și mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobște curțile marelui sat ce era atunci Capitala.”
Fosta stradă Antim Vezi loc
Descrierea înmormântării lui Madeleine ascultată de Puiu Faranga
Ciuleandra, 1927
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Puiu Faranga ascultă în sanatoriul în care este internat descrierea în amănunt a înmormântării soției sale, Madeleine, pe care tot el o sugrumase.
„Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select… Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Bellu unde acum se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu…”
(Scena 9, În căutarea Bucureștiului Literar pierdut, Raul Ștef)
Cimitirul Bellu Vezi loc
Scena festinului în cavou
Bietul Ioanide, 1953
Curent/Gen literar: Realism
Hagienuș îl convinge pe Ioanide să construiască un cavou pentru soția lui răposată și în timpul lucrărilor face o vizită la cimitir „cu două sticle de vin negru vechi, de pe vremea când avea moșia nevestei, să le bea în amintirea răposatei, pe pragul locașului ei veșnic.”
De aici lucrurile continuă cu un „festin într-un care avea o masă de tablă pentru pus flori și candelă și două bănci pentru eventualii vizitatori. Începură să mănânce, iar Hagienuș, turnându-le din vinul lui, făcu prezentările răposaților din cavou, pe care de asemeni îi cunoscuse. Erau acolo soț, nevasta, copii, nepoți de copii ai unei familii Carlanopol și un Făurescu, despre care Hagienuș informa că era amantul nevestei, devenit soț după spânzurarea celui dintăi. Madam Carlanopol îi înmormântase pe amândoi bărbații amical, în același cavou, rezervându-și un loc între ei, în care se și afla. Hagienuș debita toate aceste lucruri cu sarcasmul bonom cu care se spun anecdote despre cei vii. N-avea, sau nu părea să aibă, deloc oroare de imaginile mortuare. Scena festinului în cavou era dintre cele mai inedite și cei trei bărbați vorbiră numai despre iubire, fără a depăși marginile stricte ale decenței.”
Cimitirul Bellu Vezi loc
Locuința lui Dănuț din La Medeleni când studiază la București
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Vila din Pitar‑Moșu, scăldată în lumină:
„[...] o casă sprintenă, cu terasă la etaj, ogradă pavată și grădină cu chioșc de verdeață. Casa albă părea pudrată în scânteierea soarelui de vară; trandafirii agățători izvorâți parcă din adâncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind fațada cu cochetul lor torent. Semăna atât de mult cu o vilă casa din Pitar-Moșu, încât ochii se mirau întâlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.”
Vila, între protocol și mirosul de cireș ars:
„Herr Direktor zâmbise, aprinzând o ţigară, la întrebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricând acuma sintetiza autonomia unei case cu două rânduri se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.
În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune confort de piele şi covoare şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie 4711 al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adânc ducea la…
Garsoniera tinărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit şi prefăcut oarecum în terasă dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pânză, mobilă.
Când ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.”
Dănuț, Adina și intrusul cu monoclu:
„Adina, nu mă mai iubeşti! se tângui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat… Jură-te, Adina! Te rog ju…
O sărutare se adânci ascuţit în buzele lui. Două minute îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adânc. Gâfâiau.
Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătându-şi suflarea, începu să o sărute la întâmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întâia ploaie, animalele tinere.
Sunt un prost! Sunt un prost! cânta bucuria lui cu ochi turburi.
Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.
Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.
Stai aici, dragă Dănuţ… Cuminte, Dănuţ… Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimântata, în pragul uşii, zvârcolindu-se.
La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului se deschise teatral.
Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?
Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dând drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.
Dar dumneata?
Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.
Domnul zâmbea ironic, trăgându-şi maşinal manşetele. Revăzându-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.
Ieşi afară!
Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti! … Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zâmbet strâmb.
Ieşi afară!
Tinere!
Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.
Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!
Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurând. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.
Bravo, cavalere! Dar după câte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!
Laşule!
Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!
Ramolitule!
Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintând spre Dănuţ cu braţ răzbunător.
Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.
Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!
Casa dumitale? Aha!
O îmbrânci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întâia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.
Dănuţ îl măsură adânc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vinat pe amândoi obrajii domnul se uita la Dănuţ ca la mina dentistului după ce ţi-a scos măseaua.
Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflând astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pământ.
Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor când se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe când domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, când îşi iau din nou în primire demnitatea.”
Somnul neliniștit al lui Dănuț și bilețelul ștrengăresc al Olguței:
„În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trântit cu urechea la pământ, ascultând zvonuri depărtate. Dormea cum alţii îşi aduc aminte. Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă decât cealaltă, în care amintirile aveau relieful zilelor de arşiţă şi mister de umbră opacă.
Uneori zâmbea cu fugare tresăriri de buze cui? …
Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul anunţ: Pentru Gheorghiţă, Gheorghiţă, să mergi binişor mine dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoate botinele din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe afară, tu fii deştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul Nae are să creadă că plouă. El nu-i deştept ca tine!”
Strada Pitar Moș, nr. 20 Vezi loc
Priveghiul și slujba de înmormântare a lui Toma Pahonțu
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Ceremonia de înmormântare a lui Toma Pahonțu are loc cu mare pompă și adună oameni din toate categoriile sociale, familie, cunoscuți și necunoscuți, oameni politici, gazetari care se perindă cu miile pentru a lăsa un ultim omagiu celui „ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice.”
„În numele ziarului România, care a apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate măsurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început să sosească atîtea coroane şi buchete că pînă a treia zi abia mai încăpeau.[...]Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni să vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte.
[...]
În după-amiaza înmormîntării a trebuit să se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. In jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins să onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. [...] Pe urmă, în vreme ce corul cânta „veşnica pomenire” şi lumea începea să iasă, coșciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afară şi aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp până ce coroanele fură aranjate pe carul anume, până ce se formă convoiul şi până ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare.”
Biserica Albă Vezi loc
Virginia soția lui Pahonțu primește o casă de la tatăl ei
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
„Virginia era femeia ideală, soţie perfectă şi amantă ispititoare. Fără pretenţii, fără capricii, respectâdu-şi soţul pe cât îl iubea, avea încredere oarbă în inima şi în viitorul lui. Voia să-i fie tovarăşă adevărată şi sprijin în lupta vieţii. Tatăl ei îi trimitea lunar o sumă, ca să nu aibă nevoie să ceară nimic bărbatului, să nu-i fie o povară ci numai bucurie cum a fost şi părinţilor ei de când a deschis ochii şi până s-a înstrăinat. După un an, când Virginia a fost înstrăinată întâia oară şi când chiriile ajunseseră la cifre astronomice, bătrânul i-a cumpărat, în strada Pietăţii, o casă gospodărească, arătoasă şi la preţ convenabil Primul copil a fost băiat, Virginiu, al doilea, peste doi ani, o fetiţă, Ioana. Bătrânul Stoica venea greu la Bucureşti chiar la fata lui cea mai iubită. Îi era frică de Capitală ca de o Sodomă. De când au apărut însă nepoţii, găsea dese pretexte să se repeadă să-i vază.”
Fosta Strada Pietății Vezi loc
Teofil Drugeanu îi reproșează lui Toma Pahonțu discursul public și simpatiile politice
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
„Erau în Piaţa Palatului Regal. Câteva minute grupul întreg rămase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar să scape de câţiva prieteni noctambuli care credeau că e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşă din nou că s-a înstrăinat fără motiv şi fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prieteni buni.”
Discuția între cei doi se tensionează atunci când Teofil îl acuză pe Toma că face o crimă prin susținerea și „apologia violenței” și că nu știe cu adevărat ce înseamnă să trăiești în tiranie, iar Toma, susținător al frățiilor de cruce legionare îi ține un discurs fanatic înflăcărat despre „autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturînd pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici.”
Piața Revoluției (Piața Palatului) Vezi loc
Ionescu o urmărește pe Cristiana Belcineanu seara târziu și descoperă infidelitatea acesteia
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Bănuielile lui Ion Ionescu se confirmă atunci când pornește în urmărirea doamnei Belcineanu că „dacă d-na Belcineanu iese de acasă pe jos, la nouă seara şi ia o maşină de piaţă, în loc să-şi utilizeze limuzina particulară, înseamnă că merge la o vizită pe care nu trebuie s-o ştie nici servitorii ei cei mai devotați.” Pornind cu un alt taxi în urma ei, Ionescu parcurge o bucată amplă din București.
„Cu ochii mereu înainte Ionescu şopti şoferului „la dreapta” când ajunseră în Bulevardul Carol, pe urmă nu mai trebui să spuie nimic căci goana continuă drept pe bulevard, prin Piaţa Brătianu, tăind Calea Victoriei, pe Bulevardul Elisabeta, prin Piaţa Kogălniceanu... Abia înainte de Facultatea de drept mai trebui să spuie iar „la dreapta” ... La biserica Sf. Constantin maşina cenuşie opri brusc şi d-na Belcineanu coborî. Ionescu însă şopti iar „la dreapta” şi trecu înainte pe str. Elena. Lângă biserică văzu foarte bine că d-na Belcineanu, după o mică şovăire, continuă calea pe jos, pe strada Elena, în vreme ce maşina cenuşie pornea înapoi pe Calea Plevnei...
- La stânga ! strigă Ionescu ajungând la încrucişarea cu strada Progresului şi adăogînd apoi la prima casă: Opreşte!
Plăti. Aşteptă pe loc până ce maşina porni goală pe strada Progresului spre Cişmigiu, pe urmă el se întoarse pe strada Elena. În a treia casă pe stânga stătea Pahonţu.
Cele două ferestre ale apartamentului erau luminate discret şi cu perdelele lăsate.
Strada era tăcută. Cîteva felinare de gaz aerian făceau ici-colo pete anemice de lumină. Din loc în loc, pe ambele părţi, castanii bătrâni cu trunchiurile groase și crăcile încă despuiate păreau nişte paznici de noapte bătrâni şi adormiţi. Ionescu se strecoră subt un castan, lipindu-se de trunchiul scorburos. Peste drum ferestrele lui Pahonţu clipoceau gălbejite. Pe trotoar zări silueta d-nei Belcineanu apropiindu-se şi apoi oprindu-se la uşa unde a vorbit el înainte de amiază cu femeia. O văzu apăsând pe butonul soneriei, iar peste o clipă, dispăru înlăuntru de parcă cineva ar fi pândit chiar lângă uşă să-i deschidă imediat.”
Menționăm că Strada Elenei pare din descriere să corespundă actualei străzi Sfântul Constantin.
Strada Sfântul Constantin Vezi loc
Toma Pahonțu se mută la un apartament după despărțirea de Virginia
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
„Pahonţu rămase singur şi puţin înduioşat ca și când l-ar fi năpădit amintirile vieţii burgheze cu fericirea ei blândă şi caldă pe care nici o zguduire n-o poate tulbura. Farmecul trecutului îi apărea cu atât mai dulce cu cât viaţa lui prezentă era mai singuratecă şi mai zbuciumată...
N-a putut rezista mai mult de două săptămîni la hotel unde zgomotul şi gălăgia îl ţineau într-o încordare nervoasă insuportabilă. Şi-a găsit în strada Elena un mic apartament pe care şi l-a împodobit cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă (mare parte o lăsase la Virginia), camera de baie şi un foarte mic hall-vestibul, cu intrarea direct din stradă. O femeie angajată anume venea de două ori pe zi, la ore fixe să îngrijească de curăţenie. Aici îşi petrecea Toma timpul liber. [...] De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiul care, în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni.”
Strada Sfântul Constantin Vezi loc
Locuința Cristianei Belcineanu unde spionează Ion Ionescu
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Încercarea lui Ionescu de a demasca infidelitatea Cristianei Belcineanu îl transfornă pe Ion Ionescu în detectiv. Acesta mai întâi se interesează de locuința lui Pahonțu apoi își dă seama că e mai simplu să o urmărească pe Cristiana Belcineanu, motiv pentru care se și înființează în zona unde locuiește spionând ore întregi și așteptând să poată porni pe urmele ei.
„Pe la cinci după-amiazi, când începea să amurgească, Ionescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe Bulevardul Brătianu se abătu Ia o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România, interesându-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... Îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai când se îngâna bine ziua cu noaptea, cum a dorit, socotind că o întâlnire între cei doi nu poate fi decât foarte secretă şi deci nocturnă.
În faţa casei staţiona o limuzină luxoasă. Ionescu, fără nici o şovăire se adresă şoferului care dormita la volan:
- Asta e casa Belcineanu, domnule ?
- Da, da, asta ! tresări şoferul.
- D-ta eşti şoferul dumnealor?
- Nu, eu sunt la domnul general Teleman şi aştept pe cucoana care e în vizită aici, răspunse şoferul bucuros de conversaţie ca să-şi mai alunge plictiseala.
[...]
Se plimbă de câteva ori dintr-un capăt al străzii până-n celălalt pentru orientare. Atât spre Piaţa Polonă, cât şi la colţul cu strada Vlaicu erau staţii de automobile. Schimba mereu trotoarul ca să nu atragă atenţia, deşi strada era foarte puţin frecventată, încât în prima jumătate de oră abia încrucişă câţiva trecători şi două-trei trăsuri. La casa Belcineanu însă nici o mişcare. Numai câteva ferestre luminate priveau întunericul ca nişte ochi cercetători.
Ionescu se uită la ceas subt un felinar. Opt şi jumătate. Era hotărât să aştepte până la zece. Peste vreun sfert de oră, pe când se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întorcându-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotuar spre strada Vlaicu. Îşi inchipui că o fi vreo servitoare, dar se luă după ea întinzând paşii. O ajunse, recunoscu pe d-na Belcineanu și o întrecu, fără însă a se mai depărta încât îi auzea bine din urmă paşii mici şi grăbiţi. La colţul străzii, la staţia de maşini, Ionescu se opri ca şi când ar fi şovăit dacă să ia sau nu o maşină. În acest timp sosi şi d-na Belcineanu şi se urcă in primul automobil. Atunci se sui şi el în maşina următoare, dar aşteptă ca cealaltă să se depărteze puţin şi apoi spuse şoferului s-o ia înainte.”
Strada Dumbrava Roșie Vezi loc
Titu Herdelea îi dă sfaturi lui Toma Pahonțu pentru lansarea unui ziar
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
„Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar se răspândi înainte ca el să se fi hotărât definitiv. [...]
În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atîtea întemeieri de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii şi morţii lor... Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doua și după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă:
- Câți bani ai?
- N-am deloc.
- Poți să găseşti ?
- Cred că da... Depinde de sumă.;
- Ascultă, copile, urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există.”
Fosta Cafenea Corso Vezi loc
Casa familiei Rotaru unde Toma Pahonțu participă la o ceremonie de logodnă
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Toma vine la logodna prietenului său Teofil mai mult din interes. Așa cum el însuși recunoaște că „ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenismul... Am venit numai cu iluzia că voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă!
- Dacă e politică, mai bine lasă pe mîine, domnule Pahonţu... Te rog! făcu d-na Rotaru drăguţ.”
Pentru că momentul de a discuta cu domnul Rotaru chiar se dovedește a fi nepotrivit, Toma stabilește că va reveni la Rotaru acasă a doua zi, apoi părăsește ceremonia.
„Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile așteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... În minutul cât îşi ridică gulerul pardesiului, se mai uită spre geamurile salonului, ca şi când gândurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, pe jos, cu gâtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate că nici nu ştia unde se duce. Era vreme urâtă de sfîrşit de novembre. [...] Sufla vânt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor.”
Parcelarea Filipescu (zona Parcului Filipescu) Vezi loc
Toma Pahonțu cunoaște un director de revistă și își începe cariera de gazetar
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Proaspăt ajuns la București, tânăr, motivat și plin de entuziasm, Toma Pahonțu reușește să își găsească un loc în lumea gazetăriei în timp ce studiază „Dreptul pentru carieră şi Litere pentru plăcerea lui.”
„La Terasa Oteteleşeanu, într-o seară, a întâlnit pe directorul revistei, aproape la fel de tînăr dar cu ifose de celebritate. În câteva săptămâni a făcut cunoştinţă cu diverşi scriitori, ziarişti, pictori, actori, şi toţi îl găseau simpatic şi interesant fiindcă scria critică şi avea curaj... În preajma vacanţei, prin sprijinul profesorului de estetică pe care-l frecventa, a intrat la o gazetă obscură de partid, cu o leafă de mizerie şi cu obligaţia de-a scrie zilnic o pagină întreagă fie direct, fie cu foarfecele. Era fericit. Făurea planuri, toate în jurul literaturii. Îşi dădu cuminte examenele. Se visa urmaşul lui Maiorescu.”
Fosta Terasa Oteteleșanu (azi Palatul Telefoanelor) Vezi loc
Înmormântarea cu mare fast a Carcalechioaiei
Scrinul negru, 1960
Curent/Gen literar: Realism
„-Să lăsăm asta, știi că a murit Carcalechioaia. A avut un atac de dambla. Norocul ei și al lui Prejbeanu e că nu s-a chinuit, a murit îndată, fără paralizii și alte orori de acest fel. Au îngropat-o ieri la Bellu. De mult n-am mai avut în București o înmormântare ca asta. Toată societatea bună a fost.
Smărăndache, care participase, povesti într-adevăr la toți evenimentul, pe care îl definea drept o mare ridicare de mase mondene. Carcalechioaia poseda la Bellu un cavou cu înfățișare de mic Pantheon cu cupolă și uși duble de bronz, construit de arhitectul Ion Mincu. Fu adusă, deci, într-un camion-automobil de Matei Basarab, și depusă în capela cimitirului, în fața căreia se adunară, venind cu diferite mijloace de locomoțiune, în general cu tramvaie, cu excepția lui Gaittany, sosit în somptuosul lui automobil, în care nu admitea alături pe nimeni, toți cei care se considerau din lumea bună.”
Cimitirul Bellu Vezi loc
Bobby urmărește cursele de ciclism și alte evenimente sportive
Cartea nunții, 1933
Curent/Gen literar: Roman de dragoste , Realism
„Bobby contempla gloria altora. Se posta în zorii zilei în piața cimitirului Bellu, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București și nu lipsea de la nici un match de foot-ball pe arenele Ciocanul sau Obor. Întrucât privește stelele de cinematograf, neputându-le poseda în original, Ie cultiva sub forma cărților poștale ilustrate.”
Cimitirul Bellu Vezi loc
Zona unde avea Gună Licureanu casa moștenită de la părinți
Sfârșit de veac în București, 1944
Curent/Gen literar: Realism , Clasic
Moștenitori ai unor averi pe care ajung să le risipească, cei doi prieteni Gună Licureanu și tânărul Barbu zis Bubi petrec fără griji și fără măsură în casa aflată în buricul târgului, pe una din „străzile liniştite din jurul Bisericii Albe“ [...] „Bubi avea ochi lacomi şi‑i plăcea să cumpere. Pentru mesele pe care le dădeau în casa lui Gună Licureanu, de lângă Bise rica Albă, tânărul baron trecea cu birja prin piaţă şi pe la băcănii şi venea încărcat cu de toate.“
Biserica Albă Vezi loc
Casa familiei Rosmarin
Jar, 1934
Curent/Gen literar: Clasic , Realism
„Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltată cu poartă de fier împletit spre stradă și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase dela un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din Strada Transilvaniei prin faţada încărcată abondent cu ornamente de gips. Ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele dela parter dar numai pe jumătate de înalte aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n'-r fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hîrtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amîndouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea și Liana o porecliseră în deridere „living room”, fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vre-o duzină de scaune ieftene vopsite roșu sânge.
[...]
Parterul era împărţit ca și subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pînze originale, cumpărate dela Alcalay mai ieftin decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechiu, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secrelă la odaia de baie.”
Strada Transilvaniei Vezi loc
Aici își fac veacul toți amicii intelectuali ai lui Pavel Anicet
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”
„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”
Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso:
„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”
Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:
„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă...
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”
Fosta Cafenea Corso Vezi loc
Pavel Anicet duce o viață dublă pendulând între cele două idile ale sale
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).
„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”
Strada Salcâmilor și Strada Christian Tell Vezi loc
Pavel inventează cum și-a petrecut ziua când se întâlnește cu Ghighi
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.
„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut?
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”
Strada Grigore Alexandrescu Vezi loc
Și bărbații se plimbă și bârfesc la bulevard (noaptea)
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora.
„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei.
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”
Calea Victoriei Vezi loc
Pavel și prietenii aghezmuiți se duc la tipografie unde lucrează Dragu
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu.
„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”
Calea Victoriei Vezi loc
Greva lucrătorilor CFR
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
În 1933, în plină criză economică (Marea Depresiune care afectase puternic și România) izbucnește unul dintre cele mai tensionate episoade din perioada interbelică - greva muncitorilor de la Căile Ferate. Nemulțumiți nu doar de condițiile suboptime de lucru dar și de măsurile draconice impuse de guvern care le afectau veniturile și așa meschine, lucrătorii de la CFR au intrat în grevă. Protestele au degenat rapid în ciocniri violente cu jandarmii și au dus la moartea a 7 persoane. Evenimentul a fost exploatat intens de către regimul comunist care începuse să se contureze, aceștia folosindu-se pentru propagandă de imaginea tânărului Vasile Roaită, ucis în timpul revoltelor.
O conversație încordată dintre David Dragu și Lazarovici anunță izbucnirea revoltelor precum și impactul pe care îl au asupra vieților tinerilor din roman.
„— Nu cred că are să-ți dea voie noaptea asta, vorbi celălalt. Ai aflat că s-au arestat sute de comuniști, în toată țara, iar la atelierele C.F.R. lucrătorii sunt în grevă?....
Vorbind, Lazarovici descoperea iarăși febra lui comunistă, tensiunea care ar fi trebuit să-l străbată necontenit în ultimele zile și pe care publicarea cărții o neutralizase. Acum, că avea pe cineva lângă el, căruia îi vorbea și pe care încerca să-l emoționeze, insurecția lucrătorilor devenea din nou o realitate vie, o întâmplare care îl interesa direct.
— Ce-mi pasă mie de comuniști? răspunse Dragu. Am eu destule mizerii pe capul meu. De fapt, sunt un tip asocial. Înțeleg comunitatea altfel decât D-stră, socialiștii și comuniștii. Deaceia și spun că sunt asocial, căci judec societatea prin experiența mea, strict personală. Și acum, când experiența asta mă sufocă în limitele ei, mai pot oare să mă gândesc la alții, chiar la oameni împușcați?”
Mai târziu, în episodul violului, Emilian, susținător al lucrătorilor greviști, este întrerupt și speriat chiar de sunetul sirenei care anunța revoltele de la Atelierele CFR.
„[...] Se auzea un sunet depărtat și totuși foarte viu, prezent pretutindeni; un semnal de uzină, un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dârz, ca un țipăt de moarte, ca o chemare în ajutor. Începu să tremure; semnalul de la Atelierele C. F. R. Sunt închiși acolo, probabil se luptă, și eu... O scârbă cumplită de sine; nici nu îndrăzni să întoarcă ochii spre pat. [...] Găsi revolverul, îi încercă piedeca și îl ascunse bine în buzunar, acoperindu-l cu batista. Făcu toate acestea grăbit, ca și cum s-ar fi simțit urmărit, spionat de cineva. [...] În curte, signalul neîntrerupt, de fabrică în incendiu, de la Ateliere, se auzea mai puternic, mai iritant. Asta îl încurajă și îl emoționă. Acum să vedem, acum... Au să fie acolo jandarmi, armată, poliție. Probabil o șarjă în stradă, asupra trecătorilor. Dar și noi suntem mulți...”
Atelierele CFR Grivița Vezi loc
Manifestațiile studențești înăbușite violent de armată și jandarmerie
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.
„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”
Piața Universității Vezi loc
Rememorarea violențelor din timpul manifestațiilor studențești
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor.
„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907.
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”
Calea Victoriei Vezi loc
Anxietatea declanșată de mișcările sociale începe să îl mistuie pe Pavel
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”
Strada Christian Tell Vezi loc
Locul preferat al Auricăi pentru plimbări zilnice în speranța de a găsi un pretendent
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă.
[...]
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui să ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lângă ei, şi o mână le făcu un mic semn.”
Calea Victoriei Vezi loc
În apropiere de Biserica Albă, se află apartamentul de lux al lui Pascalopol, unde Felix și Otilia merg în vizită
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară.”
Biserica Albă Vezi loc
Felix află că moș Costache este proprietarul unei case de raport moderne în această zonă
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.”
Bulevardul Regina Elisabeta Vezi loc
Casa cu două caturi înalte unde locuiește Georgeta
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:
— Aici stau!”
Bulevardul Regina Elisabeta Vezi loc
Recreerea lui Titi
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure „notele”, spre a le copia în albumul său.”
Parcul Cișmigiu Vezi loc
Drumul Otiliei prin centrul orașului, în timp ce Felix o urmărește bănuitor
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol.”
Biserica Albă Vezi loc
Educația muzicală a Otiliei
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„— Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! oftă Otilia. Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de dramă. Dramă! Să fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor. Tu ce zici?
[...]
Otilia se ţinu de cuvânt şi, copleşind pe moş Costache cu mângâieri, începu să-l roage:
— Papa, să ne mutăm de aici, te rog, ai unde. Felix e prea departe de Universitate, şi ar avea nevoie de o cameră mai bună, să-şi primească colegii. Şi eu mă duc greu la Conservator. Ai casa din strada Ştirbey Vodă. Doar Felix plăteşte.”
Universitatea Națională de Muzică din București (Conservatorul „Ciprian Porumbescu”) Vezi loc
Titi Tulea vizitează locuința colegului său Sohaţchi
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Sohaţchi încercă totuşi mai întâi să pătrundă în casa lui Tulea, să-i cunoască familia, însă Titi nu-l invită deloc, obişnuit cum era de Aglae să nu primească pe nimeni acasă. Atunci colegul se mulţumi să-l cheme el acasă la el, şi astfel, a doua zi de Crăciun, Titi se înfunda într-o stradă din dosul Gării de Nord. Casa la care se opri, după număr, era scundă şi părea să fi fost înainte o prăvălie, ale cărei vitrine fuseseră astupate. Titi n-avea nicio idee de stiluri arhitectonice şi valori sociale şi intră în curte fără bănuieli, lătrat de doi mari dulăi.”
Gara de Nord Vezi loc
Titi insistă să asculte un concert militar în parcul Carol, deși afară este un ger năprasnic
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„— Titi, nu vrei să mergem? făcea Ana numaidecât.
Titi se întuneca şi refuza cu o incăpăţânare în care se ghicea o supărare ascunsă.
— Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, dacă tu nu mergi, mă duc eu cu domnul Raţiu.
Stănică primea cu jovialitate şi plecau amândoi de braţ. Titi refuza să meargă la cinematograf, la teatru, la berărie, având pentru toate aceste petreceri şi o teorie. Ieşi o singură dată, pe ger, şi se obstină să asculte afară un concert militar gratuit, oferit întâmplător în parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârşit, deşi era vânăt la faţă de frig. Ana îl lăsă şi plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el.”
Parcul Carol Vezi loc
Felix merge pe jos până la Hipodrom pentru a se liniști
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Felix simţi nevoia de a rămâne singur, îşi luă rămas bun de la cei doi, care-l părăsiră cu cele mai atente gingăşii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor.”
Fostul Hipodrom Băneasa Vezi loc
Felix se plimbă pe jos până la Băneasa, în zăpadă, deprimat de tăcerea Otiliei
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulaţia scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranţă păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur şi merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se aşeză pe o bancă încărcată de zăpadă, şi n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârţâitul unor paşi. Îl deşteptă din toropeală o mână subţire care-i ridica bărbia în sus.”
Pădurea Băneasa Vezi loc
Felix colindă anticariatele așezate pe cheiul Dâmboviței
Enigma Otiliei, 1938 (reeditare 2001)
Curent/Gen literar: Realism
„— Să lăsăm pe altă dată.
Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească şi ziua, şi noaptea… chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine.”
Cheiul Dâmboviței Vezi loc
Circarii ajung în Târgul Moșilor
Diluvium, 2019
Curent/Gen literar: Realism magic , Ficțiune istorică , Realism
Drumul circarilor ocolește Dealul Filaretului și Mitropolia, pe drumurile desfundate ale mahalelor și înnoptează pe timp de furtună în Câmpul Dudeștilor.
Obor Vezi loc
Joszef își dorește să vadă bilbioteca Mănăstirii Văcărești
Diluvium, 2019
Curent/Gen literar: Ficțiune istorică , Realism
Fosta Închisoare și Mănăstire Văcărești Vezi loc
Atmosfera negustorească a bulevardului, într-un tren
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Olguța, o copilă impulsivă, băiețoasă și tandră în același timp, capabilă să transforme o scenă banală de gară într-un spectacol de porecle, replici tăioase și gesturi explozive, în timp ce familia Deleanu se mișcă într‑un Iași viu, pestriț și familiar:
„Mamă, unde mi-i pălăria? gâfâi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului, apăru la fereastra vagonului.
Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa… Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurând-o din cap până-n picioare, doamna Deleanu.
Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
Pfuuu! pufniră amândouă.
Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămâni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mânile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungând de pe obrajii ei paloarea examenelor.
Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.
Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
Vus tis di land?… A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare… şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.”
Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt Vezi loc
Centrul juridic al Iașului
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Iașul devine un amestec tulburător de istorie și cotidian, iar strada Ștefan cel Mare e văzută ca un bulevard în care ecoul voievodal al trecutului se lovește de prozaic, de firmele negustorești și de mirosul orașului viu, creând contrastul melancolic dintre măreția numelui și banalitatea prezentului:
„Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dughenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în ici, feld şi sohn', care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar până la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în ici, feld şi sohn.”
Palatul Roset-Roznovanu Vezi loc
Eleganța de sâmbătă seară
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Strada Lăpușneanu prinde viață sâmbăta, într‑un amestec de mirosuri tari, culori stridente și personaje pitorești, iar baronul de Vax devine figura carnavalescă a orașului, un negustor‑actor care transformă trotuarul într-o scenă și trecătorii într-un public amuzat și ușor sedus:
„Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…”
Strada Alexandru Lăpușneanu Vezi loc
Casa cucoanei Catinca, din Iași
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Un portret tandru și duios al lumii din care vin părinții lui Mircea, iar fragmentul surprinde, cu o nostalgie caldă, felul în care Catinca și conu Mihăiță poartă în ei Iașul ca pe o pierdere dureros de vie: un oraș‑grădină, domestic, blajin, unde aerul, prietenia și ritmul vieții aveau o simplitate fericită pe care prezentul nu o mai poate întoarce:
„Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrânească singura ei zestre cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui…”
Strada Theodor Pallady Vezi loc
Urcușul spre Copou
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Lumea Iașului se strânge în jurul familiei Deleanu ca într-un mic ritual sâmbătal, iar Olguța, între tatăl ei și domnul Prahu, rămâne centrul viu și afectuos al grupului, în timp ce orașul pulsează în jurul lor cu aglomerația lui caldă, domestică, de weekend:
„Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncând o privire iute domnului Deleanu, care zâmbi.
Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănându-şi barba, pieptănată cu mânile numai în astfel de ocazii.
Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”
Bulevardul Carol I Vezi loc
Dănuț la cumpărături de fructe
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Iașul pare să se topească în gestul unui singur om, Dănuț, cel care transformă onorariul unui proces într-o explozie de primăvară, cutreierând orașul ca un îndrăgostit de frumusețea lui și umplând aerul cu miros de liliac, ca și cum ar vrea să răscumpere, prin flori, toată cenușa și greutatea vieții de avocat:
„De la Curtea cu juri plecase spre casă. Dar tot văzduhul Iaşului era plin de vorbele primăverii: numai parfum de liliac. Se întoarse din drum. Cutreierase toate florăriile Iaşului, din magazin în magazin, din barieră în barieră, umplându-şi automobilul cu toate florile găsite. Onorarul achitării lui Ion Hahău devenea liliac alb, roşcat, violet, vânăt, liliachiu, albăstriu trandafiri, garoafe. Când se oprise în Piaţa Sfântului Spiridon, în faţa dughenei cu fructe, negustorii şi trecătorii înconjuraseră automobilul, care părea că vine de la o bătaie cu flori. De la Daviduţă Selţer, client de-al lui domnu Deleanu şi vechi furnizor al familiei, cumpărase toate merele ionathan, care au obraji de ţărăncuţă tânără în ger, şi aromă de migdală amară, şi toate merişoarele ananas, mici, palide, ovale, ca nişte mari boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casă, lăsând în urma lui parfum de flori, ca o ciudată grădină plutitoare cu intermitent iz de benzină.”
Piața Independenței (Zona Pieței Sfântului Spiridon) Vezi loc
Clopotul solemn al Mitropoliei
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
O clipă suspendată, în care iubirea dintre Monica și Dănuț respiră odată cu orașul, iar noaptea Iașului devine martorul lor tăcut — cu liliacul, cu clopotul Mitropoliei, cu liniștea care intră pe fereastră ca o binecuvântare:
„Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.
Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!
Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
Noapte bună, Dănuţ!”
Catedrala Mitropolitană din Iași Vezi loc
Refugiul lui Dănuț
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Iașul văzut prin ochii unui om obosit de tribunale, dar încă vulnerabil la frumusețea lumii:
„Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.”
Catedrala Mitropolitană din Iași Vezi loc
Monument istoric și reper
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Olguța, în acest fragment, e contrapunctul perfect al Monicăi, o voce tăioasă, dar protectoare, care sparge aura de monument feminin a prietenei ei și o readuce în lumea vie, cu umor și necruțare afectuoasă:
„Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei.
Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga kilovatorul istoriei, cum îl poreclise Olguţa, să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.
Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!”
Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” Vezi loc
Olguța, forță și feminitate într-o inimă de fată
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Olguța este prezentată ca o fată care sfidează convențiile feminine ale epocii și intră în spațiul masculin al scrimei cu o energie aproape militară:
„Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, făcând cu vârful umbreluţelor desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive…
În răstimpuri mai mari sau mai mici variind după însemnătatea pungii şi a procesului un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă, decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a trata cu clienţii, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor părinţii, Stratulativ strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată.
[...]
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.”
Olguța apare aici ca o prezență explozivă, o fată care se mișcă prin lumea Iașului interbelic cu o energie băiețească, perfect adaptată unui mediu masculin:
„Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…
Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la Respect general, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.”
Fostul Jockey-club și Cofetăria Tuffli Vezi loc
Lumea academică în care trăiesc Mircea și Dănuț
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Mircea este intelectualul autentic, vertical și dedicat ideii, iar Dănuț e talentatul indecis care practică o profesie din obligație, nu din vocație:
„Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate epitetele de ramolisment, senilitate, fineţă rurală, apologiştii mămăligei, Olimpul cu miros de cojoc, crâşmarii tradiţionalismului, bisericuţa bărbilor de mujic, trustul Mioriţei şi feudalii de la Iaşi.
[...]
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tânăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspântie de nehotărâri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de ani, vârstă la care orişice om valid care nu câştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filosofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămânea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.”
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Vezi loc
Amintiri școlare
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Herr Direktor le cere părinților să-l vadă pe Dănuț ca pe un băiat, nu ca pe un copil:
„Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergându-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării…
Deja?
Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna… Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?
Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.
Şi?
Punct.
Grăbită mai eşti la puncte!
Nu văd unde vrei s-ajungi?
Îndată… La ce liceu vreţi să-l daţi?
La Liceul Internat.
Intern?
Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?… Extern, fireşte.
Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
De loc!… Ce vrâstă are Dănuţ?
Unsprezece ani; nu ştii?
Perfect. Vra să zică e băiat.
Copil.
Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
E natural. Sunt mama lui.”
Colegiul Naţional „Costache Negruzzi” (Liceul Internat) Vezi loc
Humpel: profesori, eleve și încurcături comice
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Mircea primește o telegramă semnată de fetele de la Humpel, iar gluma copilăroasă a Olguței îl exasperează:
„Şi, în sfârşit într-o dimineaţă era în preajma vacanţei de Crăciun intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.
Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului Humpel din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.
M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!
Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…
Etc.…
Ura! Ura! Ura!
Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.
Şi-n recreaţie după o oră de surdă enervare Mircea luase la o parte pe Dănuţ.
Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.”
Rodica vine la Medeleni pentru băi de soare, iar Olguța organizează totul astfel încât prietena ei, educată la Humpel și foarte pudică, să nu se simtă stingherită:
„Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.
Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la Humpel!
Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la Humpel!”
Pridvorul se umple de profesori și eleve de la Humpel, iar Olguța îi prezintă pe fiecare într-o suită de portrete comice:
„Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la Humpel şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.
Profesorul de geografie, care spunea Olguţa n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.
Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul lu domnu Jelea era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, globul pământesc nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista lu domnu Jelea tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.
Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front! Musca! În front nu-i muscă, Deleanu! E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe. Vorba Deleanu! N-ai limbaj de Humpel! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!…
Şi Dacia Robu, vergină din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are sentiment. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul nuntă, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era nunta? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea fiorul, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora auditorul se compunea mai ales din mame scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: Nu ştii? Se mărită Zamfira! Eeei! … Se mărită Zamfira! Hei! Se mărită Zamfira! He-hei! Se mărită Zamfira! Elelei! Se mărită Zamfira!”
Pensionatul Humpel Vezi loc
Sediul improvizat al Curții cu Juri
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Dănuț traversează o zi sufocată de mizeria tribunalelor ieșene, în timp ce primăvara răspândește liliac peste oraș:
„Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.
Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.
Dar buzele buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci cu ce le speli, cu ce le arzi?
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.
La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare Gheorghe Asachi.
Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.”
Școala Primară „Gheorghe Asachi“ Vezi loc
Sosiri și plecări, trenuri și inimile rămase în urmă
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Dănuț ajunge în Iași sub ploaia de toamnă și recunoaște orașul după glasurile și trăsurile lui vechi:
„…Ciurea… Nicolina…
Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.
Iaşi.
Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul pe care nu-l văzuse din copilărie după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:
Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!
Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi un om gras n-ar fi încăput cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.”
Monica își reîntâlnește în suflet iubirea pierdută, Vania Dumșa, în timp ce ea, doamna Deleanu și Olguța se implică în efortul de război la gara din Iași:
„Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.”
Vania pleacă la front, iar Olguța, copleșită de durere, îl urmărește în secret până la gară pentru a‑i ura să se întoarcă sănătos:
„După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea biblioteca şi garderoba civilă. Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. Răspândeau un miros tare de săpun în calup.
Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.
Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.
O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…
În urma trenului…
Şi nu-i mai văzuse faţa.”
Gara Mare Vezi loc
Un supraviețuitor al Junimii, crescut printre ruinele ei
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Elegia unui oraș care își uită propriile genii, iar în mijlocul lui rămâne un singur om — ultimul martor, ultimul care mai ține aprinsă flacăra unei tradiții intelectuale pe cale de a se stinge. El nu e doar un profesor, este o instituție singulară, o relicvă vie, un ultim depozitar al unei tradiții dispărute.
„Acum, într-un oraş bătrân şi înăcrit de vanitate care vede în Bucureşti Calea Victoriei şi Capşa, cum vede ţaţa de la perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urât şi aparent în viaţa vecinilor, neglijând restul existau două mari ferestre luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată.
Acolo, ca acele buhne solitare, stăpânind palatele pustii cu măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rândul veghea un om sur. Tinereţa lui crescuse pe ruinele Junimii. Mai răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe uliţele Iaşului, atunci când tânărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întâia dragoste în ochii melancolizaţi amar de Schopenhauer.
Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingându-l toţi cu pulpana umbrei lor istorice, lăsându-l singur în oraşul lor să le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece ţara lui, nu s-o bârfească.
Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în afară de proprietarul său, care-i intentase proces de evacuare.
*
Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. Devenise profesor universitar la o vrâstă când socotea că fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a dascălului tânăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămâni mult mai rezistenţi decât ai discipolilor. Se văzuse în situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi poştale edificatoare cromolitografic.”
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Vezi loc
Plimbarea și kermezele; ușița spre lumina care vindecă orașul
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Copoul nu este frumos doar pentru că are flori și copaci, ci pentru că o grădină publică trebuie să atingă o armonie artistică, asemenea muzicii, poeziei sau picturii. Teodoreanu transformă parcul într‑un criteriu estetic, natura devine artă doar când mâna omului îi dă un sens, altfel rămâne un „sunet fals”, lipsit de stil și de intenție:
„Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrâni e frumoasă… Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa când nu mai răsare din pământ împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mâna omului într-un pământ îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decât natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mâna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzându-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sunt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.”
O satiră urbană în care Teodoreanu ridiculizează felul în care ieșenii se înghesuie pe alee la kermeze, într‑o mișcare mecanică și lipsită de grație:
„Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organizatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrâneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemând perechile în toate părţile cu zâmbete de flori în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gâtul unui copil limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Când se dau serbări kermeze: aşa anunţă afişele grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mânile lustragiului, atunci când îşi iau avântul. Se respiră, nas în nas, ca miopii când se întâlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.”
Urbanul artificial în contrast cu natura autentică, unde frumusețea nu e organizată, ci trăită, și unde versurile „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” par să se nască direct din aer și lumină:
„Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.
La stânga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.
Iată grădina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scânduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atât e de mică şi de ştearsă, se deschide scârţâind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sunt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii uşiţa e scundă, ridici piciorul pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră şi intri deodată, lăsând în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din câte ţi-a fost dat să întâlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atâta, încât îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rândunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor până departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborât pe pământ ca fumul de tămâie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surâzând. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile: Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai…”
Parcul Copou Vezi loc
Teiul care păstrează o umbră ce nu i‑a aparținut
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Teodoreanu ironizează tendința ieșenilor de a transforma un copac într-un altar sentimental, ignorând faptul că Eminescu, pudic și retras, nu și-ar fi expus niciodată visarea în mijlocul unei alei aglomerate:
„Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa de brad în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.”
Teiul lui Eminescu Vezi loc
Noapte și ploaie pe la Râpa Galbenă
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Contrastul dintre antipatia doamnei Deleanu față de domnul Prahu și complicitatea afectuoasă dintre acesta și Olguța. Plecarea lor cu trăsura, încărcați de pachete, se desfășoară într‑un Iași viu, aglomerat, în care strada Carol pulsează de mulțimea sâmbetei, ca un funicular uman urcând spre Copou:
„Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”
În timp ce Olguța și domnul Deleanu se instalează în trăsură, Dănuț și Monica pornesc cu automobilul lui, care înaintează prin noapte ca o barcă luminată, depășind trăsurile greoaie și muscalii cu doi cai. Drumul lor, șerpuitor pe la Râpa Galbenă și apoi spre Copou, se transformă într-o mică aventură nocturnă, unde orașul, ploaia și luminile din vale creează o priveliște marină, aproape fantastică:
„Olguţa râdea.
Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.
Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.
Cu Monica de mână, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strânşi alături subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncând şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.
Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinând picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Râpei Galbene; suiră, având în dreapta până-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătându-se din drumul casei.”
Esplanada Elisabeta (Râpa Galbenă) Vezi loc
Sub soarele Galatei, unde începe dorul
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Soarele coborât peste dealul Galatei inundă încăperea și întreg Iașul într-o aură aurie, aproape sacră:
„Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un călău; sergentul, o fatalitate.
Intră, Neculai.
Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia serviabil.
Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi cea dreaptă cu pachetul la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi.
Monica primi pachetul.
Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă (gazelă).
Domnişoarei Monica…
Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări telescopice.
Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace.
Îţi mulţumesc… Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog opreşte-ţi tot.
Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi…
Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o minei de altminteri benevole a lui Neculai.
Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil.
Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească bacşişuri având aerul că ei le-au dat.
Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe cea dinspre balcon.
Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi.
Samain!
Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile.”
Dealul Galata Vezi loc
Luna peste Iași și depărtarea Tătărașiului
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Monica rămâne singură în balcon, cufundată într-o noapte ieșeană care pare să respire odată cu ea:
„Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.
Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.
Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în depărtarea Tătăraşului, hămăiau câinii, ca la ţară.
Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.
Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avânt neted ca în somn.
Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?
Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.
Luna se înălţa inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor…
Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gândului ş-a piscului înalt.
Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii…
Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămâie albe şi albastre plutiri în tăria nopţii…”
Cartierul Tătărași Vezi loc
Crâșma „La musca văduvă”
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Umorul Olguței, fantezia ei neobosită și atmosfera verii la Medeleni:
„Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor de soare obligatorii ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.
Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.
Coliba soarelui, cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere „La musca văduvă”, în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri.”
Cartierul Tătărași Vezi loc
Sărăria zgomotoasă și Iașul visător: trei momente dintr-un oraș etern
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Monica și Dănuț, rămași în Iașiul golit de vacanță, se plimbă pe străzi lăturalnice pentru a scăpa de ochii autorității militare. Rătăcesc împreună prin Sărărie, într-un peisaj de stele, scări, ogrăzi și ulițe care coboară spre vale ca niște vâsle uitate:
„Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri.
În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât la Iaşi.
Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită… Se plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.
Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă subt iconare.”
Dimineața ieșeană, obișnuită cu tăceri catifelate, este brusc sfâșiată de huruitul harabalelor primăriei, coborând în goană de pe dealul Sărăriei:
„Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate ar dormi înainte, fără să-i pese de bâzâitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă submarină saltă cu bătăi de inimă indignat. Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învârte la ureche această uriaşă huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de harabale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dârdâită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sunt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfârc impertinent al buzei de jos, ţinând loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mânjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.”
Dealul Sărăriei rămâne inima tulburării matinale a Iașului, dar tot Sărăria este și locul unde zgomotul se stinge:
„Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surâsuri de liliac şi stânjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pânea în cuptor, aşteptând noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.
Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor rămânea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrâneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vârful picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.”
Strada Sărărie Vezi loc
Tuffli, acadelele copilăriei și ploaia Iașului vechi
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Tuffli este locul copilăriei dulci, cofetăria‑simbol a Iașului interbelic, unde prăjiturile și acadelele par să păstreze o lume întreagă de amintiri:
„Tuffli
Tuffli!
Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în clipa când privesc prăpastia.
Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile asupra somnului.
La deal Copoul; la dreapta strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii…
În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al pânii alături de sulul Universului.”
Fostul Jockey-club și Cofetăria Tuffli Vezi loc
Smirnov, trăsuri și sâmbăta orașului vechi
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Băcănia Smirnov, un punct de trecere între două lumi, lumea afacerilor dubioase ale lui Gerș Herman și lumea domestică și caldă, a familiei Deleanu:
„Gerş Herman misit era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de coani Iorgî, îl aştepta la club unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou unde găsea secretarii.
Gerş!
Cum ar fi spus: Marş!
Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pântecele, şi fălcile.
Coani Iorgî!
Aşteaptă-mă acasă, Gerş.
V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.
Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.”
Băcănia Smirnov, un mic teatru al interbelicului, unde miroase a murături usturoiate, pastramă de gâscă, vin acrișor și a conversații care se aprind ca un chibrit:
„Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la „Respect general”, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.
Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală care era luciditate şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat diagnostician miraculos în medicină ferfeniţos ca o carte veche.”
Fosta Băcănie Smirnov Vezi loc
Visul foamei lui Dănuț
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
În imaginația lui Dănuț, luna devine stăpâna unei băcănii uriașe, mai mare decât cea a lui Ermacov:
„Monica! Unde eşti, Monica?
Aici-s, Dănuţ.
Kami-Mura!
Buftea, hoo!
Uf!
Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
Uite luna!
Luna-i?
Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
Da cu cine seamănă? Cu tine?
C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
Lasă-mă-n pace.
Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…”
Fosta Băcănie Ermacov Vezi loc
„Alea jacta est!”
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Olguța îi scrie Monicăi o scrisoare plină de umor și teatralitate, anunțând-o că pleacă la București:
„Dragă Monica,
Aceste rânduri palpitante sunt compuse în odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales tăierea apetitului.
Plec la Bucureşti.
Asta înseamnă, scumpă Melizandă… Ce să-ţi mai spun! Culcă-te şi dormi ca somnoroasele păsărele. Nu neglija să te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun cordial: Cordial-Monica, recomandat de mine.
Acuma să trecem la afacerile mele. Mâine dimineaţă, adică nu, mâine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit de o sticlă de vin fain din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical trimite-i şi o coală în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare, durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai un caracter nobil.
Nu uita: mâine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze… cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui.
De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat, Olguţa.
P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa. Iubite doctore, Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat meritoriu. Do ut des, cum spun distinşii secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do.
Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată, Volga.
P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu cel puţin aşa pretinde catalogul şi directoarea noastră nu pricepe decât glumele premiate de Academia Română.”
Fosta Taverna „Respect general” Vezi loc
Restaurantul Lentei Bodron din incinta Palatului
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Locul de „odihnă” al avocaților ieșeni, descris cu o ironie tandră și cu un realism aproape cinematografic:
„Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare ierte-l Domnul, că Lenta l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
Ţico, un şpriţ ca la Capşa!”
Palatul Roset-Roznovanu Vezi loc
Forfota judiciară, baletul negru al baroului
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Teodoreanu satirizează justiția, știința juridică are însemnătate, dar adevărata putere stă în instinctul de a găsi clienți:
„Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc de mult intrat în melancolia epilogului boierimii e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă căci au făcut drum lung scot merindele din desagi, mănâncă şi rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată.
La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant sau cvarţ focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc câte doi sau trei deodată fiindcă toată dimineaţa au pândit şi s-au pândit pe străzi dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani clienţi în perioada de incubaţie e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva şi, ridicându-se în grupuri, îi salută adânc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat.
Au dispărut.
Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.
Unde-s?
La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă sau se zice că-ţi dă ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e natură moartă, ca şi Facultatea de Drept.”
Palatul Roset-Roznovanu Vezi loc
Calea Victoriei în doliu și graba celor doi prieteni; fuga de privirea lui Herr Direktor
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Mircea și Dănuț străbat Calea Victoriei plină de lume, printre femei îmbrăcate în tonuri de toamnă și parfum de benzină, grăbindu-se spre o explicație amânată, în timp ce orașul îi înghite în ritmul lui grăbit și solemn:
„Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ.
Calea Victoriei era neagră de lume ca un tedeum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult aşteptată.”
Portretul lui Mircea, cu delicatețea unui desen renascentist și sfiala unui suflet care roșește ușor:
„Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit zâmbet? care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…
Fiindcă roşesc uşor!
Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.
La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.
Nu, mulţumesc… M-aşteaptă acasă.
Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”
Calea Victoriei Vezi loc
Plimbările de duminică ale elitei
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Herr Direktor îi zugrăvește lui Dănuț mirajul Bucureștiului — licee „ca-n povești”, duminici la Șosea și călătorii în străinătate:
„Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întâlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.
De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?
Dănuţ începu să asculte.
Ce se-ntâmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales… Şi fiindcă la Iaşi nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un… o masă grozavă la Enescu unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ne trântim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea… Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră… Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!… Şi la anul după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de râs pe moşu Puiu facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!… Şi când ţi-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămâi la Iaşi într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urâte ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, când vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte… Acuma tu gândeşte-te şi alege… Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.
Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.
Uşa pocni… Herr Direktor aprinse o havană… Dănuţ îşi roti privirea prin odaie… Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.”
Șoseaua Kiseleff (La Șosea) Vezi loc
Întoarcerea tinerilor de la distracție
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Tulburat și neputincios în trăsura somnoroasă, Dănuț sare în stradă, mistuit de întrebarea „de ce nu l‑a așteptat?”, în timp ce amintirea Adinei — luminoasă, copilăroasă, venind într-un muscal sub roșul amurgului — îi aprinde și mai tare neliniștea:
„În trăsura care-l ducea agale somnoroasă din bici până-n copite Dănuţ strângea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea! … Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, nesigură, trecătoare…
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?
O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cânta cu patos o romanţă italienească Una furtiva lagrima pentru c-c-cucerirea Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.
Adina venea într-un muscal mică în trăsura amplă puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în doamnă; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele…”
Cartierul Băneasa Vezi loc
Locul de întâlnire al servitorilor moldoveni
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Gheorghiță și Măndița, ajutoarele rurale ale cucoanei Catinca, duc cu ei în Cişmigiu nostalgia satului:
„Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti cu mânicile suflecate şi legat la cap frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.
După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.”
Parcul Cișmigiu Vezi loc
Toamna școlarilor de lângă Cișmigiu
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Elevii de la Lazăr aleargă după castane sălbatice între Cişmigiu și Calea Victoriei, într‑un peisaj de toamnă cu vrăbii gălăgioase:
„Cursul inferior al Liceului Lazăr masă de umbre piuitoare se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului crâng prizonier în cuşcă mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.”
Parcul Cișmigiu Vezi loc
Atmosfera de la vernisaj; șic de Ateneu
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Dănuț și Tonel pătrund în sălile Ateneului, printre studenți, școlărițe și parfumuri elegante:
„Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.
Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în lumea mare.
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte era şi greu cu atâta forfotă de lume dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.”
Adia, ca un copil în fața unui ou uriaș de ciocolată:
„Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau râsul…
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.
Ruda ei o instalase la hotel Danieli, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel Danieli la Veneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă e singurul fard pe care şi-l pune când e soare cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.”
Ateneul Român Vezi loc
Disciplină germană pentru un suflet românesc
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Herr Direktor propune ca Dănuț să fie internat provizoriu la Școala Luterană din București, lăudând disciplina germană, sporturile obligatorii și mediul care, paradoxal, l-ar face pe băiat și mai român printre „nemțișori”:
„Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.
.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.
Precis, nu aşa.
Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?”
Biserica Luterană și fosta Școală Luterană Vezi loc
Scrisoarea de 10 minute
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Dănuț, sfâșiat între gelozie și speranță, află că Mircea o iubește pe Olguța și nu pe Monica:
„Dan! Îl apucă de mâini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
O iubeşti, Mircea?
Pe cine?
Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
Dar ea pe tine?
Monica?! Dan, eşti orb?
Da.
Tu nu vezi cât te iubeşte?
Pe mine?
Vai, Dan!
Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
Eu o iubesc pe Olguţa.
Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: Te iubesc!
Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.
Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.”
Gara de Nord Vezi loc
Bucureștii care cheamă și copiii care pleacă
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
Domnul Deleanu, îndrăgostit de profesia lui până la aroganță:
„Domnul Deleanu îşi iubea profesia ca pe-o amantă aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvântul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit şi dorea ca şi Dănuţ să gândească şi să poată spune la fel… Dacă Olguţa ar fi fost băiat…!
Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
Lasă-l te rog să mănânce mai întâi!… Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Şi-i mai mică decât tine!”
Un ministru grăbit îi oferă domnului Deleanu un post la Curtea de Apel din București:
„Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.
Cum vrei mata, Catinca…
Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii… Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât rudele ieşene ale justiţiei supreme… Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi…”
Domnul Deleanu sosește în fugă la Constanța, încărcat de daruri copilărești, doar ca s‑o mai vadă o clipă pe Olguța înainte de plecare:
„Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.
Fetiţa mea…”
Palatul de Justiție și Curtea de Apel București Vezi loc
Nestor, furnizorul oficial de cataifuri
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
În iureșul vesel adus de Olguța — tenis, florete, glume și alergături — Gheorghiță e trimis după cataifuri la Nestor, celebrul cofetar al casei, iar absența lui îl lasă pe Dănuț să pregătească singur baia Olguței, în timp ce sforăitul grav al lui Herr Direktor acompaniază haosul dulce al dimineții:
„Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.
Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise peste balustrada terasei proclamată filet alungind definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la Nestor după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţând prosoape din dulapul gospodărit de mânile, medelenizate, cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.”
Fosta cofetărie Nestor Vezi loc
Anastasia ajunge în București pentru a lucra la fabrica „Zamfirescu & Fiii”
Când macii leagană povești, 2025
Curent/Gen literar: Realism , Saga de familie
„Era martie 1924, iar Bucureștiul, cu tramvaiele lui scârțâind și vânzătorii de ziare strigând știrile dimineții, părea că respiră cu mai multă poftă decât în anii grei de după Marele Război. Fabrica „Zamfirescu & Fiii” nu era cea mai mare din oraș, acel titlu îl deținea „Regina Maria”, vestita ciocolaterie de pe Calea Victoriei, dar era iubită pentru ceea ce producea: ciocolată densă, parfumată, ambalată cu gust și respect. Rețeta fusese adusă de bătrânul Zamfirescu din Elveția [...]”
Fosta Fabrică „Zamfirescu & Fiii” Vezi loc
Anastasia și Mihai se întâlnesc în Cișmigiu și încep să își imagineze un viitor împreună
Când macii leagană povești, 2025
Curent/Gen literar: Realism , Saga de familie
„Duminica următoare, se lăsase deja frigul, însă oamenii se plimbau în parc. Mihai o aștepta la intrarea de pe bulevard, unde se afla chioșcul de ziare, care era închis. Anastasia fusese în Cișmigiu o singură dată cu Silvia și Antoneta, și rămăsese încântată de frumusețea grădinii și de eleganța femeilor. A ajuns destul de ușor cu tramvaiul pe Știrbei Vodă, de unde a continuat să meargă pe jos.”
Parcul Cișmigiu Vezi loc
Mihai lucrează ca jandarm în Cazarma Brigăzii de Jandarmi Pedeștri
Când macii leagană povești, 2025
Curent/Gen literar: Realism , Saga de familie
„Cazarma Brigăzii de Jandarmi Pedeștri se întindea impunătoare în zona Dealului Uranus. Pentru bucureșteni, reprezenta un loc al siguranței și al liniștii. Zidurile groase adăposteau mai multe unități de jandarmi, dormitoare comune, cantina și curți interioare pentru instrucție. În acea dimineață de octombrie, la ora cinci, a răsunat ca de obicei sunetul strident al trâmbiței care anunța trezirea.”
Fosta Cazarmă a Brigăzii de Jandarmi Pedeștri Vezi loc
Drumul pe care Anastasia îl parcurge cu Silvia către cafeneaua Capșa
Când macii leagană povești, 2025
Curent/Gen literar: Realism , Saga de familie
„Au coborât încet până în apropierea unei intersecții, aproape de gară, unde se afla o stație de tramvai, linia 4, care făcea legătura cu centrul orașului. La scurt timp a venit tramvaiul, vopsit în verde-închis, din lemn lăcuit, cu geamuri mari. Au urcat și s-au așezat pe bănci de lemn, reci. Geamurile erau ușor aburit. Nu era aglomerat, la ora aceea oamenii se aflau la muncă [...] Trecerea se făcea prin Dealul Spirii, iar Anastasi a tresărit când a văzut inscripția pe cazarmă: Regimentul de Jandarmi Pedeștri. Mihai se afla oare acolo sau în altă parte unde fusese trimis să păzească vreun loc? [...] Abia acum avea să descopere orașul. Tramvaiul a coborât spre Podul Izvor, a străbătut bulevardul, a trecut pe lângă Palatul CEC, Hotelul Continental, pe Calea Victoriei [...] La stația de la Universitate au coborât și au luat-o pe jos, pe Calea Victoriei, către Capșa, un drum scurt, dar presărat cu lume elegantă [...] Cafeneaua Capșsa era deja animată; ospătarii în jiltecă albă purtau platouri cu prăjituri, doamenele sorbeau cafea turcească și bărbații îmbrăcați impecabil răsfoiau gazetele.”
Cafeneaua Capșa Vezi loc
Edmond stă în camera vecină a Ilonei și soțului ei
Rezervația, 2022
Curent/Gen literar: Distopie , Ficțiune contemporană , Realism , Postmodernism
„Închiriasem, eu și câțiva prieteni, o cabană pe Valea Prahovei și întâmplarea a făcut ca eu să am camera învecinată cu cea a Ilonei și a soțului ei de atunci. Cel mai mult mă temeam că aveam să-i aud făcând dragoste toată lumea, însă, am înțeles apoi, lucrurile se răciseră deja între ei, din fericire pentru mintea mea fragilă. Nu cred că s-au atins unul de altul tot sejurul. Ceea ce nu puteam să înțeleg era cum putea un bărbat să nu vrea să facă dragoste cu ea, să o aibă lângă el în pat și să poată să doarmă lângă trupul ei făcut pentru amor.”
Valea Prahovei Vezi loc
Camil merge în excursie cu școala
Rezervația, 2022
Curent/Gen literar: Distopie , Ficțiune contemporană , Realism , Postmodernism
„Camil era prin clasa a șasea când părinții l-au lăsat în următoarea excursie. [...] La Pârâul Rece.
O cabană care stătea să cadă, între șosea și mocirlele Râșnoavei și un mal împădurit. O cameră pentru fete, una pentru băieți, o toaletă mizerabilă între ele. Treptele scârțâiau, ușile și ferestrele se trânteau de perete la fiecare rafală de vânt. Trebuie că fusese calculat greșit numărul paturilor, căci au trebuit să îi pună câte doi în fiecare pat. În cazul lui Camil, au fost nevoiți să găsească cel mai slab coleg, pe Ducu, un băiat subțire ca o riglă, pe care de-abia-l vedeai din profil.
S-au zbenguit ce s-au zbenguit pe afară, după care Lucaci a propus să meargă să exploreze pădurea. Când profesorii însoțitori priveau contemplativ în zare, elevii au fugit. Glume proaste cu urși. Apoi Camil le-a zis, luându-și un aer doct, că n-aveau de ce să se îngrijoreze câtă vreme nu vedeau urme sau oase, apoi au dat peste urme și oase și au luat-o la goană, îngroziți. Într-o cotitură, Lucaci l-a îmbrâncit pe Camil și acesta s-a rostogolit în josul povârnișului, ca o minge spartă, luând în dinți rădăcinile stejarilor. S-a oprit la marginea șoselei.
Când l-a trezit claxonul unui tir cu lemne, Camil habar n-avea cât timp zăcuse acolo, așa cum nu știa cum de nu murise. Se înserase deja când a reușit să-și găsească drumul până la cabană, unde profesorii l-au făcut cu ou și cu oțet și i-au zis că n-aveau să-l mai ia niciodată în vreo excursie.
Murdar și zdrelit, s-a băgat în pat lângă Ducu, străduindu-se să nu plângă. Atât i-ar mai fi lipsit.”
Pârâul Rece Vezi loc
Ciuleandra, 1927
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
Ciuleandra este un roman psihologic din 1927 scris de Liviu Rebreanu. Firul narativ urmărește evoluția personajului principal, Puiu Faranga, printr-un amplu proces de autoanaliză psihologică.
Vezi carte
La Medeleni, 1925
Curent/Gen literar: Realism
La Medeleni, binecunoscuta trilogie a lui Ionel Teodoreanu urmărește viața a trei personaje, Dănuț, Olguța și Monica, pe parcursul copilăriei, adolescenței și până în pragul maturității. Acțiunea se petrece în satul Medeleni din județul Iași, în Iași...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Realism
„Enigma Otiliei”, romanul în stil realist balzacian al lui George Călinescu, este una din scrierile de referință ale literaturii române. Acțiunea se învârte în jurul lui Felix Sima, un tânăr studios care ajunge în casa unchiului său, Costache Giurgi...
Vezi carte
Întunecare, 1928
Curent/Gen literar: Realism , Modernism
Roman de război și amplă radiografie a societății românești din perioada Primului Război Mondial și a anilor care l-au succedat. Publicat în 1928, romanul evocă profunda dramă existențială a protagonistului Radu Comșa, tânăr avocat care pleacă volun...
Vezi carte
Fecioarele despletite, 1925
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic , Modernism
Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, publicat în 1925 face parte din Ciclul Hallipilor, alături de Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini.
Vezi carte
Drumul ascuns, 1932
Curent/Gen literar: Realism , Modernism
Al treilea roman din Ciclul Hallipilor, Drumul ascuns urmărește în continuare destinul principalelor personaje din cărțile anterioare, Fecioarele despletite și Concert din muzică de Bach.
Vezi carte
Curent/Gen literar: Realism
Bietul Ioanide este portretul minuțios și realist al unei societăți complexe de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Cartea a fost scrisă după încheierea acestuia si analizează comportamentul uman, aducând împreună personaje din toate categor...
Vezi carte
Gorila, 1938
Curent/Gen literar: Realism
Romanul „Gorila” al lui Liviu Rebreanu este un complex comentariu politic și social al perioadei interbelice. Romanul radiografiază societatea și clasa politică a anilor dintre cele două războaie mondiale, anticipându-l prin tensiune pe cel de-al doi...
Vezi carte
Scrinul negru, 1960
Curent/Gen literar: Realism
„Scrinul negru", roman scris de George Călinescu, prezinta destinul aristocrației de sânge romanești și al marilor burghezi, de-a lungul epocii proletare. Ioanide este favoritul noului regim, într-o eră în care e bucuros să pună în aplicare monumenta...
Vezi carte
Cartea nunții, 1933
Curent/Gen literar: Realism
Roman de dragoste, în stil realist balzacian, publicat în perioada interbelică, Cartea nunții urmărește povestea de dragoste dintre Jim și Vera, un cuplu prin excelență interbelic dar modern pentru vremurile lui. Este romanul de debut al lui George C...
Vezi carte
Sfârșit de veac în București, 1944
Curent/Gen literar: Realism
Romanul reia tema arivismului din Ciocoii vechi și noi (1862) al lui Nicolae Filimon, relatând istoria îmbogățirii fără scrupule a lui Iancu Urmatecu, un arhivar obscur de la tribunal, prin spolierea averii bătrânului și decrepitului baron Barbu. Scr...
Vezi carte
Jar, 1934
Curent/Gen literar: Realism
Jar a fost publicat în 1934, acțiunea romanului se petrece într-o familie bucureșteană în perioada interbelică și urmărește povestea tragică de dragsote a Lianei, fiica familiei Rosmarin. „În favoarea lui Liviu Rebreanu, mai ales în Jar, pledează de...
Vezi carte
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930
Curent/Gen literar: Modernism , Realism
Publicat în 1930, romanul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui războ...
Vezi carte
Întoarcerea din Rai, 1934
Curent/Gen literar: Realism , Psihologic
„Într-un anume sens, Întoarcerea din Rai este translarea ficțională a articolului Mitul generației tinere, ilustrând un fel de itinerariu nespiritual și marcând momentul căderii, al părăsirii învestiturii mitologice, al abdicării în fața istoriei. În...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Distopie , Ficțiune contemporană , Realism , Postmodernism
O a doua Grădină a Edenului descoperită pe Pământ doar pentru ca aceasta să se prăbușească în mundan, copilăria de-a lungul anilor ’90 într-un orășel din sudul Moldovei și o insulă pustie, unde tot ce poate fi găsit este propriul sine, toate legate p...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Ficțiune istorică , Realism
La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiu...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Psihologic , Realism
Romanul de debut al lui George Cornilă, publicat prima dată în 2007, este unul al tenebrelor, o descindere în abisurile minții individului năucit de maelstromul societății contemporane și în hăurile beznoase ale ființei, acolo unde se depun resturile...
Vezi carte
Curent/Gen literar: Realism , Saga de familie
Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se i...
Vezi carte