Hortensia Papadat-Bengescu

„… Biserica Amzei părea în sărbătoare. Încă de pe la trei lumea începuse a sosi, și la patru — ora ceremoniei — strada era aglomerată de trăsuri și automobile. Slujea un arhimandrit. Aducându-și aminte că așa se obișnuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară, sosită din vreme, ce se odihnea acum, înapoia bisericii. După consultări cu Elena și Nory, care amândouă opinaseră pentru serviciul însoțit de cor, convenise și cu „Cântarea”, ce se alăturase corului permanent al bisericii. Un zel postum descleștat de cuvântul, probabil energic, al lui Lică, urma îndărătniciei. Era poate și sentimentul compensației după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. Vecinii umpleau curtea verde. Mortul nefiind din cartier nu se știa bine de cine e vorba. Unii spuneau că a murit o actriță de la Operă, alții un deputat. Circula însă stăruitor și versiunea că era o fată mare adusă de la spital, zvon răspândit de cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. Unii adăugau că “era de boală molipsitoare”. Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele și florile se grămădeau treptat, aduse de doamne elegante în rochii negre. Erau acolo și mulți bărbați în ținută corectă de doliu. O zi minunată de aprilie, caldă, poleită. Mulți rămăsese pe scară sau în amvon și, păstrând cuviința locului, vorbeau discret între ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor șoptit era vesel și fețele toate luminoase. De altfel, era o ceremonie indiferentă.”

„Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simțea cu corpul ei mai mereu părăsit pe perine. Subt acea lâncezime ceva se precipita undeva în ea, într-un adânc. Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul distanței. Elena mișcă puțin picioarele încurcate în pledul lunecat. Marcian se aplecă și i-l ridică mașinal. Fără să-și dea seama, mâna îi rămase peste pled, pe genunchiul ei. Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor. Licolnul lansat, fugea peste șosea ca purtat prin aer, pe drumul fără obstacol, drept, interminabil.  În mișcarea ușoară a trăsurii, Elena se lăsă strămutată nesimțit spre Marcian.”

„— La Capșa! strigă Nory...
Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească. Cînd sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime.
Abia pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a-şi ascunde şi apăra în ele timiditatea.
[...]
De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligentă şi putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, şi bun şi rău. Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria. Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor.”

„Tremurasem, pînă cînd pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un fel de înţepenire. În vagon cu mine erau tot oameni îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate.
Ca nişte manechine ne coborîsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gîndul cald că am ajuns în port, că am atins pămîntul făgăduinţei şi că vin de departe, după atîţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.
N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Pînă acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară.”

„Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş.

Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie. Ce căutau acolo? se întrebară reciproc. Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună.”