Gara de Nord

„A coborât din tren zâmbitor, m­-a sărutat rapid și ne-­am așezat la o cafenea. I-­am întins Cotidianul, cu care l­-am așteptat în brațe. „Ce proastă ești!“, mi-­a fulgerat prin minte, oferindu-­i un cadou, când urma să-­mi dea papucii.
A început un discurs șerpuitor și mi-­a mărturisit, încurcat, cu mândrie abia mascată, că s­-a despărțit de prietena lui. Pentru prima oară, mi­-am ridicat privirea din poală. A făcut­-o. Ar fi făcut­o oricum, mi­-a spus, n­-a făcut­-o doar pentru că am plâns eu, dar pur și simplu a mers acasă, și era seară, și s­-au certat într-­un bar, și el n­-a mai putut.„Sunt un bărbat liber...“, a declarat sarcastic, cu emfază, bâțâind din picior de parcă se ambala pentru decolare, «...pentru tine»”.

Totul se așază, baby

„Poate că unii dintre voi au idee cum e să fii sora mai mică, iar eu sunt sora mai mică! Păi e ca și cum ai avea mereu întârziere, ca trenurile din Gara de Nord. Sau ca și cum, pe stradă, ai alerga mereu în urma celorlalți.”

„— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe spre Făgăraș sau Bihor.
E mai bine să nu hotărîm dinainte. Vom vedea pe drum.
[...]
Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de skiori să grăbeau spre peronul trenului de Brașov.
Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, skiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.”

„Tremurasem, pînă cînd pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un fel de înţepenire. În vagon cu mine erau tot oameni îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate.
Ca nişte manechine ne coborîsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gîndul cald că am ajuns în port, că am atins pămîntul făgăduinţei şi că vin de departe, după atîţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.
N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Pînă acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară.”

„Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cîrciumi din dosul Gării de Nord, unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. Se urcară într-un taxi, şi porniră. Maşina se opri în faţa cîrciumii. Alexandru scoase punga să plătească. Ningea tot atît de frumos, de dens.
[...]
— ...Germenele lor tragic, tendinţa lor către sfărîmarea limitelor, către anihilarea insului... Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru, foarte serios, foarte sincer. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cîrciumii. Era mai puţin mizeră decît se aşteptase. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. La stînga, se zărea o uşă de lemn verde; intrarea în grădina de vară, probabil. Un şir de butoaie cu pămînt, purtînd fiecare un oleandru pipernicit, surprinşi afară de zăpadă. Alexandru luă braţul prietenului, şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice, mesele aproape toate ocupate, cu lume mijlocie; misiţi, jucători de biliard, funcţionari săraci, un grup de plutonieri.
Mirosea puternic a vin nou şi a pastramă. Ochii lui Petru se aprinseră deodată.
— Am o poftă nebună să mă îmbăt!, spuse el.
Îşi scoaseră paltoanele, şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. îi servea foarte politicos. Cîteva priviri îi urmăriră curioase cînd traversară cîrciuma. Alexandru comandă repede ţuică fiartă, aperitive, pastramă şi vin nou.”

„Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor magherniţe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere şi nume noi. Forfota crescuse. Aici se înţeleniseră câţiva comercianţi puternici, care învârteau banii pe degete.
[...]
Dorobanţul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ţinea asortiment de dame, aranjat mirese, voaluri şi centuri, jartiere de elastic. „Prima” si mosorele; lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici şi bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării. Împrejurul pieţei de piatră erau hotelurile răpănoase cu ferestrele mâncate de ploi: „Hotel Nord”, „Hotel Tranzit”, „Modern” şi câteva magazine de mercerie. În faţa ieşirii te îmbiau uşile câtorva birturi: „La dorul vinului” şi „La dreptate”, magazin de coloniale şi delicatese, serviciu prompt şi conştiincios, vinuri, pelin de mai, bere la orice oră. 
Între bodegi, parcă despărţindu-le, ca să nu fie prea aproape una de alta, erau alte prăvălii: „La balon” a unuia Marin Bălună, pălărier care călcacravate, manşete artistice şi gulere de domni, „La briciul vesel” sau „La minut”, cum scria pe a doua firmă, frizerie de lux, tuns, ras şi frezat, „Laşicul elegant”, croitorie, pardesie, paltoane, fracuri, nunți, botezuri, „Tricolorul”, ceaprăzărie, şepci, uniforme pentru C.F.R., Poştă, vin şi acasă, „La italianul”, tocilărie, ascuţim brice, foarfeci şi lame de ras şi „La vapor” cafea, zahăr, simigerie. Înspre peroanele gării, pe aceeaşi parte aieşirii, se înălţa o casă cu trei etaje, ale căror balcoane atârnau deasupra şinelor de fier.
[...]
Ei, în locul ăsta să-şi fi făcut Stere cu timpul o prăvălie! Câţiva ani buni să fi avut şi bani mai mulţi.”

Dănuț, sfâșiat între gelozie și speranță, află că Mircea o iubește pe Olguța și nu pe Monica:

„Dan! Îl apucă de mâini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
O iubeşti, Mircea?
Pe cine?
Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
Dar ea pe tine?
Monica?! Dan, eşti orb?
Da.
Tu nu vezi cât te iubeşte?
Pe mine?
Vai, Dan!
Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
Eu o iubesc pe Olguţa.
Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: Te iubesc!
Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.
Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.”

„La sfârşitul iernii, se ţinea lângă Gara de Nord, la „Locomotiva”, într-un salon cu becuri electrice şi cu parchet pe jos, balul meseriaşilor. Aici veneau meşterii din tot Bucureştiul cu nevestele să petreacă şi să se veselească. La urmă, spre ziuă, se trăgea tombola şi se alegea regina balului, pe care o dansa într-un vals de onoare preşedintele federaţiei meseriaşilor, secretarul sindicatului cooperativelor şi câte unul mai îndrăzneţ. La uşă se punea pază, nu intra oricine, să strice petrecerea. În fiecare an, aici se întâlneau meşterii blănari, meşterii fierari, tâmplari, cu ibovnicelesau cu nevestele lor, de-şi lăsau banii. Tocmeau din timp un taraf de lăutari buni, îşi puneau ce aveau mai de preţ pe ei şi pe la nouă coborau din trăsuri, plini de parale, guralivi, puşi pe petrecere şi pe risipit.”

„Necunoscuta
Din confesiunile lui Dinu Gherghel
După cum spuneam, ajung în Gara de Nord. Vagonul de clasa întâi e aproape gol. Hamalul se opreşte în dreptul celui de al doilea compartiment. Un semn familiar cu coada ochiului. Vrea, pesemne, să-mi atragă atenţia că mi-a găsit un loc bun. Probabil că la el un loc bun e în prezenţa unei domnişoare. Şi de astă dată îi remarc ochii mari cât cepele.
Intru în compartiment, o salut cu o uşoară înclinare a capului pe necunoscuta tovarăşă de drum cu care aveam să călătoresc şi mă aşez comod pe canapeaua opusă. Îmi răspunde tot aşa, din cap, puţin contrariată de prezenţa mea, probabil, neconvenabilă. Apoi, îşi reia lectura întreruptă o clipă.”