Anii 40

„Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea) unde venise cu un prieten și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de «creion chimic». Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cum din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. [...]

 - E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri, pe care le-am mai văzut. Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.
Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.
- lartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.
- Cum tablourile dumitale! Pictezi?
- Nu știai?”

„— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe spre Făgăraș sau Bihor.
E mai bine să nu hotărîm dinainte. Vom vedea pe drum.
[...]
Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de skiori să grăbeau spre peronul trenului de Brașov.
Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, skiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.”

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”

„Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: «mă duc la motiv».
«A se duce la motiv» însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat — un pom, o casă, o piatră —, care îi delimita «pe teren» peisajul pe care începuse să-l picteze.
[...]
- M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine să găsim ceva de pictat.
Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de Martie, sau negru-ruginit de Octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.”

”Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemișcaea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi vrut să le stingă înainte de plecare.
Undeva spre poarta din stânga trebuia să mai fie banca pe care într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea banca și poate nici nu ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată.”

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„Urcaseră până la Poiana Brașovului cu «șenila», un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.
— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
[...]
—Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata un skior. Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru soluția găsită. «Să putem face» era intenționat
ceremonios, așa încât «dumneata» devenea oarecum glumeț.
— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe skiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
[...]
Nu era nici o cameră liberă la hotelul săsesc. «Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari».
— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebue să găsim ceva.
[...] La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit nici un loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.
«Geaba vă osteniți, domnișoară», îi zise dintr’o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. « Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj».”

„Cabana S. К. V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci... Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr’o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un sgomot de ferăstrău. Cineva striga de la o fereastră : Gertrude! Gertrude!
Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în ruksac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. «Am să dorm... am să dorm... ».
— Bucuroși de oaspeți?
— Bucuroși, numai că n’avem unde.
Nora se uită lung, fără nici o vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului, cu care vorbea corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă. 
— Sunt toate camerele ocupate. Nu e nici un pat liber. Încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
[...]
— Eu mai departe nu merg. Să intrăm... să ne odihnim...
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta cărți. Dintr-o odaie alăturată, se auzea un joc de pingpong. De sus, delà etaj, cineva striga în răstimpuri, același nume care nu răspundea : Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau skiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli,se auzeau bocanci grei suind sau coborînd o scară. Ușa se deschidea din când în când și la apariția noului venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă neturburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.”

„Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse, era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi, acel prag. Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.
[...]
Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum, pe cine caută.
— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.
— Ba da, dar... 
Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26. Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!
Paul îi întinse plicul lui Hagen și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.
«Mai bine vă găseați de dormit în altă parte» zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.
Mergea înaintea lor, întâi printr’o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr’un lung culoar întunecos. întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăeri nici un zgomot, nici o șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă. Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. «De când nu s’au mai deschis ferestrele aici» gândi Nora.
Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei. « Trebue să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni». Obloanele erau toate închise, intrare, cu drugi de fier.
— Noi lăsăm ruksacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebue să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.
Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.
[...]
La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă. În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor. Nora nici nu privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Intr’un colț un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.”

La Hotelul Coroana Paul și Nora se opresc de mai multe ori în vacanța de iarnă petrecută în Poiană, fie în căutarea unei cazări, fie în așteptarea unui tren care să îi ducă înapoi la București. Însă momentele cele mai tensionate sunt marcate de reîntâlnirea neașteptată a lui Paul cu Ann, mai întâi doar cu automobilul ei inconfundabil, apoi multe zile mai târziu și cu Ann însăși. 

„La Coroana, nu era nici un loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri, aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute. Lăsară skiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.
— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară...
Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de skiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.
[...]
Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.
— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?
El era în stradă, la marginea trotoarului, rezemat de un mic automobil albastru la care se uita cu o ciudată privire fixă.
— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? [...]
Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-а salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.
Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun. 
Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebue să fie pe aproape. A coborît un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.
[...]
Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase skiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de ski, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborîți din pădure. Găsiră cu greu o masă liberă într’un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe, care le turbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi.[...]
Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.
— Tu ești, Ann?”  

„În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi,departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mauve, cu mult albastru. Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte. Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet, câmpia cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr’un ochian care micșorează imaginile, dar nu le turbură. Cele mai depărtate siluete — case, arbori sau stânci — își păstrau conturul în lumina de zi.”

„Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.
— Acum șase ani, când eram la Satu-lung...
— Acum șase ani? ești sigură?
— Da. În 1926. În August.
Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune. Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața din spre Satu-lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocători, cu sentimentul că se află într’un oraș strein, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau delà un trotoar la altul, aruncau cu pietre în copacii delà marginea drumului — acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.”

„Avocatul Altein a rămas prizonier. A rezistat măcelului din curtea Chesturii, când fiecare nou-­intrat era întâmpinat cu lovituri de bâtă în cap. A rezistat şi focurilor de mitraliere. Care au tras în plin, după­-amiază, la ora 15.

În dimineaţa de 30 iunie, a fost suit într­-unul din cele 27 de vagoane cu evrei vii ale trenului Iaşi­-Podu Iloaiei. Încă trei vagoane au fost umplute cu cadavrele celor deja rezolvaţi în cursul nopţii. Garnitura a fost gata de plecare la ora şase, dar a pornit abia la 11,10. Pe podeaua vagoanelor, s-­au uns un strat de bălegar şi altul de var nestins. Ca temperatura caniculei de iunie să crească mai dihai.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”