Parcul Grădina Icoanei

”Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemișcaea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi vrut să le stingă înainte de plecare.
Undeva spre poarta din stânga trebuia să mai fie banca pe care într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea banca și poate nici nu ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată.”

Grădina Icoanei

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei 

Îi spun banca iubirii de sine.

În unele dimineți e umedă de rouă.

Mă așez pe ea, fără să o șterg.

E banca centrală.

De aici văd perfect 

Baletul platanilor pe nisip și

Pieile lor jupuite de timp și de soare.

Văd locurile de joacă și 

Canalul care traversează parcul, 

O arteră care în fiecare primăvară se umple cu apă și mormoloci,

Magnet pentru oameni mici îmbrăcați în haine colorate.

Apa e subiectul principal de conversație. 

Se negociază fiecare picătură de apă și de libertate.

-Draga lui buni, nu băga mâna în apă că e murdară.

-Nu-i nici o problemă că te-ai udat, mami. Hainele se usucă! Uite, dăm rochița jos și-o punem pe o bancă. 

-Spune-i măcar să-și dea pantofii jos să nu se ude și ăia! O să răcească! 

-O să fie bine! Intră liniștită în apă! 

-Nu intra! E murdară! E udă! 

-E apă! 

De pe banca centrală, cu coada ochiului văd țarcul în care se zbenguie câinii

Aici doar câinii latră.

Oameni nu.

Văd porumbeii hrăniți de un puști în tricou colorat - mereu altul și parcă mereu același. 

Ia cu mâna lui mică grâu dintr-o pungă pe care tatăl o ține grijuliu.

Împrăștie neîndemânatic boabele de grâu și, când s-au strâns destui, 

Dă iama în ei. 

Porumbeii se ridică în zbor. 

Eu stau pe banca mea ca o vulpe bătrână cu telefonul în mână și încerc să surprind ploaia de păsări care desenează forme pe nisipul încins.

Pe o bancă retrasă, o femeie frumoasă - cu păr creț și bluză roz - fumează.

În jurul ei ciorile s-au adunat ca la sfat.

Femeia asta știe că ciorile sunt stăpânele parcului.

Ciorile și arborele de mătase cu flori la fel de roz ca bluza ei.

Pe o altă bancă, doi elevi de la Școala Centrală se îmbrățișează timizi.

El o ia de mână, ea își lasă capul pe umărul lui. 

Happiness is a butterfly,

Everyday is a lullaby -

O aud pe Lanei del Ray în căști

Și-mi iau doza zilnică de sirop.

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei, 

Îi spun banca iubirii de sine.

Vin aici când am nevoie să mă prefac că lumea n-a luat-o razna total,

Că se mai poate repara ceva.

Anatomia precisă a acestei grădini reface pentru mine ordinea mondială

Apa din fântână spală zilnic senzația că lumea se răstoarnă -

Un vraf de cutii de conservă care cad cu zgomot de pe raftul unui supermarket.

Planeta e un borcan de castraveți murați spart pe podeaua lucioasă a unui magazin. 

În Grădina Icoanei e încă pace.

Rucsandra Pop

Poem performat în cadrul expoziției „Despre Ploi, Râuri și Șuvoaie”, produsă de Asociația DevelopingArt în 2024

„În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei. Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. [...] În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă.”

„Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâţi burniţau, înecând casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. 
În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi.”

„Stiam de mutarea asta încă de când eram în spital. Mi-era teamă de momentul în care aveam să-mi văd toate lucrurile într-o cameră nouă. Dar impactul n-a fost prea dur. Camera era largă și luminoasă, cu ferestre mari care dădeau spre Parcul Icoanei. Toate lucrurile mele erau aici, Parcă îmi demontase cineva camera din apartamentul ma-mei, bucată cu bucată, și o refăcuse identic într-alt loc. Până și caietele și pixurile erau aşezate fix cum le lăsasem pe birou înainte să plecăm în vacanță. Se vedea că tata își dăduse silința să-mi facă tranziția mai ușoară, și apreciam asta, doar că nu prea îmi venea să i-o arăt.”

„Apoi, într-o altă seară, pe cînd traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un cîine aruncat în şanţ, l-am întîlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decît ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lîngă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gîndeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-  convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.”

„... pe mutră ţi-a rânjit un rid.

Din Ioanid pân’ la Biblioteca Franceză

te-ai pricopsit cu o hemipareză.


De la Franţuji până pe Olga Bancic[1]

abia-abia te-au ambulat bocancii.


Din Olga Bancic până-n Eminescu

privirile-ţi umbresc umbresc umbresc u...


... Un pas, apoi popasul în Broşteanu,

popa să-ţi dea ispasul c-o icoană.


Iar din Icoanei până-n Ioanid...”