Avangardism

„Apoi, într-o altă seară, pe cînd traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un cîine aruncat în şanţ, l-am întîlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decît ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lîngă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gîndeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-  convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.”

„Rătăcisem multă vreme pe străzi. Târziu, am ajuns, flămând şi obosit, în centrul oraşului, asfaltul frigea, am găsit un creion metalic, fără mină, mă neliniştea ispita conştientă a experimentării. Era cam cinci după amiază. Lîngă bazinul Lido plutea în aer o descrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deşi sunt cam jerpelit. Era un generos... Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stăteau la mese albe, pe scaune albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă. „E fain”, îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului. După un timp portarul mi-a zis: „acum întinde-o, te-am lăsat destul.” I-am mulţumit: „e frumos pe la voi, am să mai vin”, m-am cărat de acolo, «ce oameni cumsecade!».”

„Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer. În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adîncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi. La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă pînă la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit.
[...]
Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pînză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrîn rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hîrtiile mele, parte sub sofa.”

„Pentru cine va mai bate pendulul? In locuinta austera din Stirbei-Voda, unde Geo Bogza se instalase dupa cutremurul din 1977, o singura mobila iesea in evidenta. Un pendul urias, de la podea pina aproape de tavanul garsonierei. S-ar fi zis ca fusese comandat la dimensiunile locatarului. Dar apartinea, evident, altei epoci. Intarsurile din esente diferite de lemn, intr-o asociere rafinata, tradau probabila origine englezeasca. Poate ca provenea, cumva, din vreo sursa vecina cu meridianul Greenwich. Impecabil, secunda cu secunda, somptuosul ornic marca ireversibila scurgere a timpului, supus nobilei servituti de a masura, sacadat, sorocul destinelor.”

Sursa:  Geo Șerban, Observator Cultural