Piața Romană

„În prima clipă după plecarea lui Dincă Scutaru în oraş, doamna Sultana şi‑a trimis confidenta tuturor amorurilor ei variate, servitoarea, la Costel Văetuş, un lînar sclivisit, plutonier de Roşiori. Şi Costel Văetuş, citind scrisul schilod al doamnei Sultana, răspunse verbal: „Spune‑i că voi fi la datorie la ora prevăzută”.
În oraş, Dincă Scutaru se întîlni cu ceilalţi patru colegi, în tovărăşia cărora avea să petreacă prima noapte studenţească. S‑au adunat în Piaţa Romană şi s‑au îndreptat apoi spre un local ştiut de unul din ei, în prelungirea Dorobanţilor.”

Dată: 18 septembrie 1976

„În seara aia, mult mai târziu, stăteam în balconul apartamentului mătușii ei, într-un bloc din Romană, și ne uitam la luminile orașului. Soarele se pregătea să apună, iar noi eram aproape goi acolo, în răcoarea serii de septembrie.
— Știi? mi-a spus. Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi ne putem mișca. Nimeni să nu ne știe și nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă și să mergem printre oamenii înțepeniți asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la viețile noastre.”

„«Atunci, la trei, în Piața Romană, la covrigi?» Secundo i-ar spune că poate s-ajungă și la 2:30, iar Baca se gândește c-ar putea să vină ea la el, să-l aștepte la ieșirea din Facultate, ocazie cu care... Dar, niciunul n-a zis nimic, a rămas la ora trei, la covrigărie, în Piața Romană. [...] L-am ușuit pe Secundo după ce ne-am întâlnit la covrigi, în Piața Romană. De fapt, i-am zis să nu mă mai caute.”

„Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer. În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adîncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi. La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă pînă la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit.
[...]
Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pînză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrîn rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hîrtiile mele, parte sub sofa.”

„A stat deci opt ore la Romană, la coloane, era unul dintre locurile predilecte de întâlnire când era el tânăr. În fața florăriei. Acum nu mai e florărie acolo. Chiar, ce e în locul florăriei de la coloane? Nu știe, deși sunt rare zilele când nu trece prin Romană. Pe-atunci nu se schimbau firmele așa de des, aveai repere.”
 (Opt ore)

„— Cine nu mai are bilete, vă rog?! Taxa, domnilor! strigă bietul taxator toată ziulica de câteva mii de ori, de parcă ar avea textul imprimat pe o placă de gramofon și așezată în gât de onor. Direcția S.T.B.
Strigă de câteva mii de ori astfel că revine de câte trei ori la fiecare pasager, fiindcă unul e fudul de o ureche, altul se face niznai și câte un negustoraș are impresia că e la o licitație unde poate aștepta a treia strigare: când nu-l mai costă nimic, fiindcă a ajuns la destinație.
Să nu-l taxați pe bietul taxator ca pe un simplu aparat fiindcă e și mucalit câteodată, are spirit:
— Avansați înainte, domnilor! Cine se dă jos la „Viața Normală”, pardon! „Piața Romană”?”

În tramvai, Scene Bucureștene 1919

Unde ni-i furia? Unde-i elanul
cu care călăream superbi și goi
o lume care tropotea sub noi?
Cînd dracu-a-mbătrînit Bisericanu?
Unde-s trasoarele din 22?
Unde-s casetele de la Romană?
Făgăduiala marilor chiolhanuri
cum s-a ivit? și cum a dat ʼnapoi?
Unde e domnișoara din Lizeanu,
spre ce azur s-a îndreptat? Și-apoi,
ce dozator al sorții-a scurs șuvoi
Divertișii, tranziția, Artanu...?
De ce zâmbești, Mihai Bisericanu?