Florin Iaru

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”

„Radu G. Țeposu lucra la Complexul sportiv Tei. Și ce-i trece lui prin minte? A inventat un cenaclu nou: „Pupăza din Tei”. L-a făcut cu dezastrul Rapidului în minte: multidisciplinar. Adică și poezie, dar și arhitectură, și teatru, și alte arte. Ne-am mutat acolo cu cățel și purcel. Se pare că era mai puțin supravegheat. Prima parte cred că îi plictisea de moarte pe turnători. Chestii tehnice, statistici, istoria artei. Așa că ajungeau extenuați la partea a doua și li se încețoșa mintea. Acolo a citit Mariana Marin (Madi) poeziile ei de forță.”

„Însă uite că Mircea Martin înființase alt cenaclu, cu o nouă generație, puși și puștoaice, Simona Popescu, Cristi Popescu, Horia Gârbea, Hanibal Stănciulescu și mulți alții. Ședințele se țineau la etajul trei al Facultății de sociologie, la clubuul Universitas, pe Schitu Măgureanu. Poposeam din când în când pe acolo, mult mai rar. Îmbătrâneam, sărisem de 30 de ani și… Și tot acolo au avut loc două întâmplări pe care le pot povesti. Era prin anii ’87-’88, când se oprea lumina. La „Universitas”, citea poetul Sergiu Radu Ruba. Sergiu era orb și urmărea cu degetele coala acoperită cu scriere Braille. La un moment dat, să fi fost 9 seara, se stinge lumina. Noi, liniștiți, în întuneric, Sergiu, urmărind liniile – cu vocea lui domoală. Și numai ce se deschide ușa sălii și intră un tip cu lanternă. Era paznicul. Încerc și acum să îmi imaginez ce a fost în mintea lui când a văzut, la lumina chioară, mulți năuci tăcuți și pe unul citind fără să se chiombească.”

„[...] Cred că merită să menționez locurile prin care am gâlgâit, și în studenție, și după aia, ca să ajungem la destinația finală. Noi, filologii, ne făceam veacul prin barul Arhitecturii, Club A, cârciumioara Trocadero, Berlin, Capșa, barurile Muntenia și Negoiu. Acolo găseam pace, prietenie și țigări. În ultima perioadă, am atacat Havana, de unde plecam cu celebrele și inegalabilele țigări „Popular”. Ne știau toți barmanii, toți chelnerii. Însă, așa cum am tot trăncănit mai sus, toate lucrurile bunicele au și un sfârșit. Marfa se scumpe și dispărea de azi pe mâine. Ultima redută a fost crâșma Uniuni Scriitorilor, de pe Calea Victoriei 115, unde, printr-o solidaritate greu de înțeles azi, scriitorii cu patalama ne-au primit și pe noi, ne-scriitorii cu patalama. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, când partidul s-a prins că nici scriitorii nu mai vor să asculte indicațiile prețioase. Pentru că nu-i puteau mazili pe seniori, s-a decis ca juniorii să se lingă pe bot.”