Marfă cu diamante

Vertij în Parcul Circului
pe unde se plimba micuțul Mirc cu ai lui
Nu știu anume cum se petrecu
oare ce mă trase-n jos bolgie cu
bolgie de alunecai în baltă
și nimerit de partea cealaltă
a pojghiței neputincios și prea neghiob ca
să găsesc pentru înapoiere copca
mă înecai
sau poate hai
o fi fost hipotermie
(asta numai Mirc poate să știe)
Cert e c-am revenit la viață
captiv într-un alt fel de gheață
oarecum mai fină
Eram reflexia într-o vitrină
(pe undeva prin viitoarea piață Gemeni)
complet așijderea și asemeni
a unui băiat palid și slab ca un fir
cu matricolă pe braț de Cantemir
care și-a apropiat ochii de geam
și atunci am
întrezărit în pupilele-i adânci
corăbii între valuri ostroave și stânci
părelnice și totuși aievea
vedeam mitocondrii cum escaladează seva
sutelor de arbuști din mii de plantații
am văzut atomi expandându-se în constelații
după care puștiuʼ
a clipit și zău mai multe nu știu
Am avut doar conștiința că i-aș fi
lucirea de far în vitrină a unei fotografii
Ne vom regăsi peste ani și ne
vom recunoaște în sediul din Quinet
el palid și aureolat în chip de Virgiliu
eu italienist ochelarist așteptându-și sigiliul
de preparator
L-am urmat în bezna unui coridor
spre cea mai inaccesibilă clasă
unde avea să
ne predea seminarul despre Dimov
prin cearcănele adânci îi priveam ochii mov
iar glasul spart încă-mi răsună întru totul
Nu am notat nimic țin minte totul

Pe care mal al Dâmboviței, drept sau stâng,
simți cum arterele mai abitir se strâng?
Pentru ca, apoi, prin care vene
tramvaiele să ți se încovoaie alene
pe drumul îndărăt către depouri,
în cușca pieptului redeșteptând ecouri?
Pe unde încă scapără potcoave
despre Oboruri deosebit de grave,
palpită încă tiribombe, zidul-morții, călușei,
a căror osie, fie că vrei,
fie că nu,
o învârți la rându-ți însuți tu.
Te oprești în deal la Mărțișor și-n văi de saturnalii,
să-ți scuipi în palme și să-ngâni în gând telalii
amestecând pământ de flori, smântână, salep și fiare vechi...
Tu nu-i auzi de-a dreptul în urechi,
ci undeva între ventricule și atrii,
acolo unde se alocă și dislocă patrii,
atunci când tot ce se sfârește a luat început:
înspre Gara de Nord? înspre Piața de Sud?

Desfă-te memorie ca un ghemotoc de hârtie
Eram într-un cămin de fete din Regie
la parter pe culoar alergam complet gol
Mă urmărea logodnicul mongol
al unei colege de-ale mele de grupă
Ne prinsese în pat la țigara de după
pe care-o împărțeam fără filtru alene
dintr-un cartuș de egiptene
pe care i-l dăruise el cândva
(cred că tocmai asta-l enerva)
așa că tipu-și chemase un întreg hanat
de arcași călare
care m-au vânat
prin băi și vestiare
Mă pitisem în cabină la portar
care sforăia fără habar
și surâdea libidinos în vis
când poarta căminului s-a deschis
și au dat furioși iama
tatăl fetei frații și mama
plus preotul paroh de la ei din sat
Unde se ascunde golanul au strigat
Portarul s-a trezit și cu un impetuos
reflex m-a placat în slină pe jos
printre chiștoace și scuipați
din fericire uscați
vălătuci de praf și talaș
(un loc uitat de târn și făraș)
Cum eram transpirat și alunecos
m-am smuls din strânsoare
și-am țâșnit de pe jos
spre etajele superioare
Abia mă ajungeau din urmă-njurături
dintr-o sută de limbi într-o mie de guri
Și zbang pe un glasvand zăresc un A4
care anunța nușʼce trupă de teatru
studențesc sau brigadă
Până s-apuce potera să vadă
m-am strecurat pe furiș
în poza din afiș
așa nud și prăfuit
am rămas împietrit
în chip de statuie
cu privirea-n zare un pic șuie
Nimeni nu m-a observat decât Roxa și Lesli
despre care tot anul zicea că sunt lesbi
Mi-au aplaudat întregul spectacol
m-au decupat și m-au lipit în oracol

cum de s-a șters
prima zăpadă
ce-a dat să cadă
umbra să-ți pierzi
prin București
vremea în care
printr-o eroare
te regăsești
la nesfârșit
cauți în van să
capeți o șansă
și-ai rătăcit
calea prin fardul
întins pe ziduri
de lasă riduri
așa cum gardul
zările-nchide-le
către un cer
sub care pier
cariatidele

Unde ni-i furia? Unde-i elanul
cu care călăream superbi și goi
o lume care tropotea sub noi?
Cînd dracu-a-mbătrînit Bisericanu?
Unde-s trasoarele din 22?
Unde-s casetele de la Romană?
Făgăduiala marilor chiolhanuri
cum s-a ivit? și cum a dat ʼnapoi?
Unde e domnișoara din Lizeanu,
spre ce azur s-a îndreptat? Și-apoi,
ce dozator al sorții-a scurs șuvoi
Divertișii, tranziția, Artanu...?
De ce zâmbești, Mihai Bisericanu?

Ahoe argonauților ahoe surferilor
Vom ancora pe strada Nuferilor
Acolo are să ne fie rada
pe unde se lărgește strada
după ce trecem de biserică
în acea grădină feerică
unde pe unde
neliniștea se-ascunde
și florile albe zici că plutesc
într-un havuz nelumesc
de parcă n-am ști că totuși
nici nuferi nu-s nici lotuși
ci flori de cimitir gen tufănele
ne-om agăța odgoanele de ele
și spune-vom din nou ahoe
însă șoptit că n-avem voie
să facem gălăgie
aici lângă căpitănie
(o librărie de fapt cică e)
Mai iese când și când să pufăie
din mărășeștile-i făcute iască
un mus de la Cartea Românească
Sub salopeta de librar i-ascuns corsaruʼ
Ahoe comandante Florin Iaru
ahoe ochelari glauci și barbă mov
pentru tine am trecut în fugă strada Pavlov
lătrând că-ți visăm cântecele
cum dau să ne gâtuie resemnările și spintece-le
Pune-i timpului timonă și trage de ea
până spre ziua unde vom avea
în fine curajul să-ți vorbim
nostrom al naufragiului magnanim
și să-ți binecuvântăm nebunia
Ghidați de ea am rezistat în România
Până să acostăm însă iacă-te
cum poarta portului o prinzi în lacăte
și-o iei în jos pe strada fără nuferi
și râzi și te îndepărtezi și suferi

(În perioada comunistă, strada General H. M. Berthelot a purtat numele de strada Nuferilor, la numărul 41 fiind fostul sediu al editurii Cartea Românească, unde lucrau Florin Iaru și Mircea Nedelciu, iar Florin Dumitrescu mergea să‑i vadă, nutrind o reală admirație pentru ei.)