Multe glasuri și câteva încăperi - despre Bucureștiul generației '80
Multe glasuri și câteva încăperi - despre Bucureștiul generației '80
Autor: Florin Iaru
Generația mea a fost un accident istoric parțial inexplicabil. La sfârșitul anilor ’70, în mai multe orașe din România s-au format și au ieșit în public o serie de poeți cu o nouă sensibilitate, cu alte lecturi și cu o altă conștiință literară. Veneau după o relaxare ideologică în care au putut citi încă din adolescență mai multă literatură occidentală cât de cât modernă și contemporană și mai puțin proletcultistă, au văzut filme ale noului val, au ascultat muzică pop-beat, din Vestul britanic până în îndepărtata Americă. Și, mai ales, au putut discuta nițel mai liber decât generația anterioară ori decât părinții lor. Puțin, pe căi ocolite, prin fisurile conjuncturale ale unui regim ce se dorea popular și bine primit în Occident. Pe scurt, niște adolescenți, niște tineri urbani, cam gălăgioși, netunși, iubitori de experimente, posesori ai unui limbaj modern, nu de puține ori la limita experimentului. Ăsta ar fi portretul de grup. Însă, așa cum se întâmplă mai mereu, a existat și aici un nucleu generativ, mai masiv, mai greu – iar acesta a crescut, s-a dezvoltat și s-a impus în București. Despre Bucureștiul generației ’80 vreau să vă vorbesc azi și despre locurile prin care ne-am lăsat urma.
Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu
Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii. La Filologie funcționa cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, și pe acolo am trecut mai toți, la început. Cu ambiții, cu orgolii uriașe și, de cele mai multe ori, cu niște bășini de poezii. Doar că Junimea era un cenaclu de proză și ne-am aricit repede. Unde mai pui că legasem prietenii cu alți hăbăuci, Călin Vlasie și Viorel Padina (Abălaru), de la Psihologie, Matei Vișniec, de la Filosofie, și cu Magdalena Ghica (Magda Cârneci), de la Istoria Artei. Toți aveam uriașe și tulburi fumuri prin cap și ne trebuia, musai, un cenaclu numai pentru noi, revoluționarii. Dar nu am cum să trec cu vederea Clubul facultății, duminica dimineața, tulburat, din 1974 până în 1976, de dorințe aprige și fierbinți. Mărturisesc, tot acolo am fost disk-jockey, împreună cu Traian, și afacerist, împreună cu marginalul și regretatul Radu Chintilă. Iar jos, la parter, trona revista noastră volantă, în care strălucea mai abitir Stratan, cu bibliografia lui inventată, pentru care ar fi fost gelos însuși Mircea Horia Simionescu. Tot pe atunci, țin minte, am reprezentat Centrul Universitar București la nu’ș ce festival studențesc. Eram însoțiți de prodecanul Hanță. Am performat și ne-am întors refuzați pe toată linia. Nimeni nu a luat nici măcar o mențiune. Cât despre premianți, e drept, nu am mai auzit nimic de ei până în zilele noastre. Întors cu o falcă-n cer și una-n pământ, Hanță a bătut cu pumnu-n masă: „Cine a făcut, domne, selecția asta tâmpită? Cu cine m-ați trimis la Iași? Cu niște bășcălioși și intimiști!” Imediat, am preluat, ca la judo, porecla și am transformat-o în renume. „Bășcălioși și intimiști” ne-a rămas numele, martor mi-e Romulus Bucur.
Florin Iaru cu Ion Mihai Cochinescu, foto: Andrei Pandele, 1986
Dar marele râu își aduna pârâiașele și, la începutul lui ’77, formasem deja un pluton liric care căuta o formulă să ne pună în valoare. Formula era un cenaclu modernist, independent, poetic și care să ilustreze noua sensibilitate născândă. Radu Călin Cristea a propus un nume: „Emil Botta”, dar l-am iertat. El era un ardelean serios, pitit după o mască jovială. A doua propunere a venit tot de la el. Cenaclul să fie condus de Ion Dodu Bălan, care să ne asigure spatele politic. Din fericire Dodu nici n-a catadicsit să se încurce cu o șleahtă de neisprăviți. Am căutat luni de zile un titlu, un slogan, o imagine. N-am găsit. Dar asta nu contează. Povestea are, însă, tâlcul ei. Vorbeam mai sus de accident. Un accident a fost și prima reuniune, de pe 3 martie 1977. Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților „Grigore Preoteasa”, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească.
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. Nu știu cine a lipsit de la întâlnire, poate Liviu Ioan Stoiciu, că era pierdut prin bălțile dogmatice ale provinciei moldovenești, de unde nu te salvează decât alcoolul sau nebunia. Dar s-au perindat pe acolo vreo 200 de lirici, fără să exagerez. Unii s-au lăsat, atât de cruzi am fost, alții s-au revoltat și ne-au dat dracului, dar, dacă privim în urmă, cam toți cei care contează au trecut măcar o dată pe la cenaclu… V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun. Din mulțimea de întâmplări care ar putea ilustra atmosfera locului, am să aleg una cu patru tineri, aduși de Alexandru Mușina de la Brașov. Erau cu zece ani mai mici decât magistrul, dar oțărâți și puși pe fapte mari: Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu. Niște elevi, acolo, niște nimeni. Fiarele de serviciu (Traian, Nino, subsemnatul, Cărtărescu, Cristea) s-au îmblânzit, totuși, nu se cade să zdrobești cununa de minuni a lumii. Și ce să vezi? Tuspatru încep un poem pe patru voci. A fost ca la Vocea României. De la primele acorduri am sărit în picioare, am chiuit, am aplaudat, am vociferat. Ca să înțelegeți un lucru greu de înțeles pentru lumea neliterară: valoarea sare, uneori, în ochi. Și nu e bucurie mai mare decât să descoperi încă un poet. Același lucru s-a întâmplat cu un poem al lui Matei Vișniec, „Corabia”. L-a citit, cum altfel?, într-o seară de luni, pe când, în jur, România scârțâia din toate lagărele. La sfârșit, când Matei a rostit „…asta nu e o corabie, / asta e o… asta e o…”, efectul a fost același. Ne-am ridicat în picioare, am chiuit (cum ne era felul) și am râs. Cam au arătat ședințele, vreme de 200 de ședințe.
Liviu Antonesei și Florin Iaru, la Cartea Românească, 1983
Dar „unde-i soare, e și nor” (vorba lui Apolodor). O astfel de înflorire a unui centru independent de putere poetică nu avea cum să supraviețuiască. Turnători, activiști, partid, Securitate – toți și-au dat mâna și au interzis cenaclul. Vreo motivație? Vreun argument? Cântarea României nu putea fi umbrită de niște tineri bezmetici care se închinau putredului Occident. Așa că, în toamna lui ’83, am rămas pe sec. Ce era de făcut? Parcă eram niște găini bete. „Dar e și soare unde-i nor” și Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?
Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu
Simplu: alte încăperi, alte glasuri, alte inspirații. Pe vremea aia (începutul lui ’84), Radu G. Țeposu lucra la Complexul sportiv Tei. Și ce-i trece lui prin minte? A inventat un cenaclu nou: „Pupăza din Tei”. L-a făcut cu dezastrul Rapidului în minte: multidisciplinar. Adică și poezie, dar și arhitectură, și teatru, și alte arte. Ne-am mutat acolo cu cățel și purcel. Se pare că era mai puțin supravegheat. Prima parte cred că îi plictisea de moarte pe turnători. Chestii tehnice, statistici, istoria artei. Așa că ajungeau extenuați la partea a doua și li se încețoșa mintea. Acolo a citit Mariana Marin (Madi) poeziile ei de forță. Dar, până să ajungem la punctul culminant, dați-mi voie să spun o întâmplare cu Virgil Mazilescu, firește, în Tei. Era o ședință (duminica) în care partea întâi avea o chestie de arhitectură. Foarte specioasă. Lângă mine, Virgil suge din vodcuță și se întoarce către cei din spate: „Bă, ne mai plictisesc ăștia mult? Eu am chef să citesc!” „Virgile, ai răbdare, mai sunt cinșpe minute!” El se întoarce către conferențiari, stă liniștit un minut, după care se ridică și zice tare: „Gata, terminați, m-am plictisit. Acum citesc eu!” Însă sfârșitul Cenaclului din Tei le-a urmat pe toate celelalte, ca un făcut. Ultimul bal a fost când am făcut o lectură publică a piesei lui Vișniec, „spectatorul condamnat la moarte”. Luasem, toți, câte un personaj, dar, de strălucit, au strălucit Mihai Șora și Ioana Crăciunescu. Publicul era în delir. Fiecare frază avea un dublu înțeles. Și ne chinuiam să transmitem aluziile fără emfază. Ce folos? S-a închis și cenaclul ăsta.
Florin Iaru, tabăra de folclor 1976, foto Dinu Lazăr
Ei, se-ngroșase gluma. Deja, la indicațiile revistei „Săptămîna”, tot noul val de poeți era pus pe lista neagră. La revedere, cenaclu, la revedere, publicare. Noi nu obosiserăm, dar nu mai era loc de întors. Oficial. Însă uite că Mircea Martin înființase alt cenaclu, cu o nouă generație, puși și puștoaice, Simona Popescu, Cristi Popescu, Horia Gârbea, Hanibal Stănciulescu și mulți alții. Ședințele se țineau la etajul trei al Facultății de sociologie, la clubul Universitas, pe Schitu Măgureanu. Poposeam din când în când pe acolo, mult mai rar. Îmbătrâneam, sărisem de 30 de ani și… Și tot acolo au avut loc două întâmplări pe care le pot povesti. Era prin anii ’87-’88, când se oprea lumina. La „Universitas”, citea poetul Sergiu Radu Ruba. Sergiu era orb și urmărea cu degetele coala acoperită cu scriere Braille. La un moment dat, să fi fost 9 seara, se stinge lumina. Noi, liniștiți, în întuneric, Sergiu, urmărind liniile – cu vocea lui domoală. Și numai ce se deschide ușa sălii și intră un tip cu lanternă. Era paznicul. Încerc și acum să îmi imaginez ce a fost în mintea lui când a văzut, la lumina chioară, mulți năuci tăcuți și pe unul citind fără să se chiombească. Alta mișto a fost când Cristi Popescu și-a citit primele poezii din volumul „Arta Popescu”. Eram acolo împreună cu Călin Angelescu, muncitor cu cârca la „Cartea românească”. După ce a citit, i-am furat hârtiile și, toată noaptea, am trecut pe la toți poeții pe care îi știam în zona Moșilor-Foișorul de Foc, le-am bătut la ușă și le-am citit până la ultimul rând.
Mircea Nedelciu și Ion Dumitriu cărând pachete de cărți la Cartea Românească, 1985-1986
Dar, evident, acesta nu mai era locul „nostru”. Nu că ne-am fi înțelepțit, dar lipsea clopotul de cleștar al grupului. Munceam care încotro, ne vedeam mai rar, beam mai mult. Că tot veni vorba de băutură, cred că merită să menționez locurile prin care am gâlgâit, și în studenție, și după aia, ca să ajungem la destinația finală. Noi, filologii, ne făceam veacul prin barul Arhitecturii, Club A, cârciumioara Trocadero, Berlin, Capșa, barurile Muntenia și Negoiu. Acolo găseam pace, prietenie și țigări. În ultima perioadă, am atacat Havana, de unde plecam cu celebrele și inegalabilele țigări „Popular”. Ne știau toți barmanii, toți chelnerii. Însă, așa cum am tot trăncănit mai sus, toate lucrurile bunicele au și un sfârșit. Marfa se scumpe și dispărea de azi pe mâine. Ultima redută a fost crâșma Uniunii Scriitorilor, de pe Calea Victoriei 115, unde, printr-o solidaritate greu de înțeles azi, scriitorii cu patalama ne-au primit și pe noi, ne-scriitorii cu patalama. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, când partidul s-a prins că nici scriitorii nu mai vor să asculte indicațiile prețioase. Pentru că nu-i puteau mazili pe seniori, s-a decis ca juniorii să se lingă pe bot. Dar, cum v-am spus, mulți ne-au luat sub aripa lor protectoare, la Mazilescu sau Drăgănoiu, la Jebeleanu. Bătrânului Jebeleanu îi port o neștirbită admirație. Toți care ne așezam la masa lui din dreapta intrării (nu au încăput niciodată mai mult de 12 scaune) eram sub protecția lui, mai ales la ora închiderii, anunțată de supervizorul banilor, Traian Iancu. „Domnilor, închiderea”. Leul ăl bătrân ridica o sprânceană și-i zicea: „Marș de aici!” Și Iancu se retrăgea cu coada între picioare. Și ar mai trebui să o pomenesc pe doamna Miți. Doamna Miți ne servea, în văzul tuturor, cu mâncare, pricomigdale și băuturică. Ea găsea întotdeauna calea – poate pentru că ne iubea. Fusese pe vremuri elevă la „Școala de literatură”, da’ uite că destinul i-a rezervat rolul de chelneriță. Însă ce om era! Avea un nas de detectiv. Despărțea grâul de neghină din ochi. Acolo, la cantina restaurant, avea să se petreacă ultima aventură dinainte de 1989. Pe 20 decembrie 1989, la Scriitori era o atmosferă de înmormântare. Pericolul plutea în aer și, la o masă, doi complotiști, eu și Călin, ne beam în tăcere paharele de vin. Nimeni nu bănuia că ne vorbiserăm să ieșim în stradă. Într-un colț, o văd pe Mariana Marin cum se ridică în picioare. Ne-a privit pe toți, a dat ochii roată, numai bărbați peste tot, masculi și, cu vocea ei hârșâită, ușor șovăitoare, ne-a țintuit locului: „Lașilor! Oamenii ăia mor la Timișoara iar voi vă beți păhărelul!” Aș fi sărit s-o îmbrățișez. Dar nu era timp de sentimentalisme.
Apoi a venit revoluția. Pe 22, seara, era cantina dădea în clocot. Scriitori disidenți sau tăcuți, umili sau marginalizați intrau claie peste grămadă în restaurant. Nema băutură, nema Traian Iancu. Dumitru Radu Popescu îi dăduse cheile lui Mircea Dinescu. Printre cei prezenți era și Madi Marin. M-a văzut, m-a luat în brațe: „Iartă-mă, iartă-mă, n-am știut ce ai să faci.” Eh, fusesem dat mort pe 21 și bucuria reînvierii venea după ani de disperare. „Ușor, ușor”, i-am zis, „mă doare.”
Florin Iaru în 1992