Mircea Nedelciu

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”