Adriana Babeți

"Tuşa de la Constanta a venit drept la Lunga. A stat ce-a stat, apoi s-a mutat la Timişoara, la o familie pe fosta stradă Baader. A trăit multă vreme cu acel bărbat, G.P., mai tînăr decît ea, funcţionar la Uzina de gaz. Apoi s-au mutat pe aleea C.F.R. într-o vilă, apoi în Piaţa Mârzescu, la domnul comisar de poliție Rusu, în gazdă unde am fost şi eu de multe ori. Ea avea bijuterii şi bani. Era foarte bogată. A purtat pistol tot timpul războiului. A avut permis de port-armă tot timpul. Între bijuterii, pe care le-am văzut cu ochii mei într-o casetă, era un colier de platină cu atîtea briliante, că în ’45 sau ’46 cînd nu mai avea bani şi l-a oferit Casei regale să-l cumpere, casa regălă nu şi-a putut permite acest lux, atîta era de scump."

"Cînd am ajuns eu, am făcut inventarul lucrurilor şi am cerut.autopsie. S-a făcut undeva în Cetate, cred că' unde-i acuma Clinica de dermatologie, dar eram copil şi nu ştiam prea multe, iar ei au spus că a murit de moarte naturală, de inimă, iar eu ce ştiam pe vremea aia. N-am insistat. Am făcut inventarul lucrurilor, dar caseta cu bijuterii nu mai era.-Nici bani nu s-au găsit, dar eu zic că avea ceva bani, din moment ce se pregătea să-şi cumpere rochii de vară, nu? Atunci am îngropat-o în cimitirul din Calea Buziaşului unde şi-acum puteţi, dacă vreţi, să-i vedeţi, mormîntul. În orice caz, era o femeie analfabetă, fiindcă o femeie singuratică venea să-i facă toată corespondenţa. Cu siguranţă că acea femeie nu mai trăieşte. Nici dintre prietenele sale nu mai trăieşte nimeni."
[...]
"A murit în mizerie, într-o biată cămăruţă. În 1966 am fost s-o văd în Calea Buziaşului, cum intri pe stînga, a patra alee, tocmai la capăt. Totul era neîngrijit. Pe cruce se mai vedea scris ANA SAGE. O cruce de lemn şi numele. Atît. Dar asta a fost în 1966. Acum nu ştiu ce mai e pe-acolo. Puteţi să mergeţi cu toţii să vedeţi dacă a mai rămas ceva."

"Ceva de vis, halucinant aproape, trăiesc şi cei trei în a doua zi a expediţiei din decembrie 1985. Merg să vadă locul crimei. Casa cu pricina., Mârzescu 2. Nici un mister. Nici o roază. Nici un strigoi. Deşi se înserează, iar părul și nişte meri desfrunziţi, precum şi ţipetele lugubre ale unor păsări de pe crengi, din boscheţi şi coteţe ar putea crea un cadru adecvat. Un bătrîn de la parter — care nu poate fi trecut ca sursă din motive obiective — le retează elanul. A citit toată povestea într-o carte. O carte care se chema Femeia în roşu. Cu ochii lui a citit-o rînd de rînd, aşa că nu mai are rost să se zbată nimeni în problema asta. El personal nu ştie mare lucru; poate fata domnului comisar Rusu, vecinul de sus. El n-a văzut nimic. L-au întrebat şi alţi ziarişti şi nu mai are ce să povestească despre o femeie care nu ieşea deloc din casă. Doar la geam a văzut-o. Cu moartea a fost simplu. Au găsit-o moartă şi gata. [...]
Cei trei nu descurajează. Vor să vadă cu ochii lor camera. Urcă pe un fel de terasă. Uşă dublă, cîrlig de fier. Se închide pe dinăuntru. Sună. Apare o tînără femeie în capot, brunetă, plină, atrăgătoare, ochi căprui, buze roşii. Parcă şi seamănă! Nu e tuşa. E doamna K.G. În cîteva clipe apare şi soţul. Ştiu amîndoi toată povestea cu „femeia în roşu“. Au citit prin reviste, au aflat amănunte de la unii, de la alţii. Care unii? Care alţii? Doamne în vîrstă din vecini. Cum ar fi tanti T, care ştie multe îtîmplări de pe vremea cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat. Ce s-a întîmplat? Cum ce?! O crimă! Aici în camera asta a fost omorîtă "femeia în roşu“. Chestia pe care o scris-o cineva, cum că ar fi murit gîdilată, e o tîmpenie crasă. E drept că vecinii îşi amintesc cum povestea fostul vecin (domnul comisar Rusu, care nu mai trăieşte) că parcă a auzit rîsete.
Cei trei intră în cameră. Mobilă obişnuită, nimic senzaţional. Camera îngrijită a unei familii tinere. Fac măsurători (din ochi), află cum erau dispuse iniţial uşile. Nu pot reconstitui nimic. Nici o atmosferă. Nici un mister."
Le-a pierit parcă pofta de investigat. Nu dau de nici o urmă."

"Adevărul este acesta. A venit prin Hamburg. Cînd a venit, escortată de şase agenţi ai Efbiai-ului, era bogată. Americanii au predat-o poliţiei germane. Poliţia germană a predat-o la cehi. Poliţia cehă — la unguri. Aşa a ajuns ea în România, din poliţie în poliţie, dar mai întîi la Bucureşti. Acolo a cerut, pe lîngă protecţia poliţiei, şi protecţia Siguranţei. Aşa erau instrucţiunile de la Efbiai. Pe urmă a fost escortată lă
Timişoara, unde a fost predată şefului Siguranţei, care răspundea cu capul de ea.
Nici nu a ajuns bine la noi, cînd au apărut gangsterii. Abia a avut timp să fugă, undeva pe o străduţă din spatele Abatorului, să se ascundă într-o pivniţă. Ştiu şi casa. A patra de la blocuri, cum stai cu spatele la Abator. Abia a apucat şeful Siguranţei locale să o anunţe eâ o urmărită. Precis că bandiţii americani an mituit pe cineva de undeva, înţelegi, dragă, aşa că repede au aflat unde se ascunde „tuşa voastră“. Întîi cred că au mituit poliţia americană, şi după aia pe-ai noştri. Aşa i-au dat de urmă."

"La sfîrşit (pentru că afişul e foarte mare) sînt anunţate cela două senzaţii tari din Cetate. Cum ar fi, poate: ,,Femeia fără trup! Cea mai senzaţională senzaţie din secolul nostru! După ce au văzut-o toate marile orașe din Europa, iat-o şi la Timişoara la hotelul Cerbul de aur. Acolo, poale fi văzută de la opt dimineaţa la zece seara cu aparatul fizico-optic.“ Sau: „Cel mai mare muzeu mecanic mişcător din istoria lumii a
sosit şi la Timişoara, în Fabric, peste drum de Regina Angliei. Mii de figuri omeneşti, vapoare, baloane de zburat, trenuri, căleşti, diligente, tunuri, cai, alte animale, păduri, femei frumoase, păsări de pradă, toate se mişcă tot timpul. Napoleon al treilea din ceară, în mărime naturală, își mişcă mîinile şi picioarele în timp ce doi doctori îl operează pe o masă. Muzeul e deschis de la nouă la nouă. Operele de artă sînt tot timpul în mişcare!“ Un afişier de piatră, ca un turn cilindric, face reclamă celorlalte firme serioase: „La cocoşu negru“ (delicatese), „Konrad spiriduşul“ (bile de biliard), „Reduta“, „La crap“, „Regele englez“, „La pomul verde“ (săli de bal) „Două lebede“ (pensiune), „Trompeta“ „Mînzul de aur“, „Cerbul de aur“, „Steaua de aur“, „Omul sălbatic“ „Trei iepuri“, „Trei ciocîrlii“, „Trei broaşte“, „Trei regi“ (restaurante), „Boul roşu“ (mezeluri şi afumături)."

"Se vede clar în această carte poştală expediată chiar în 1914 domnişoarei Milu Angyola de către prietena ei Lotte Stumer. Domnişoara Angy e timişoreancă de baştină, dar în această primăvară se află, pentru cîteva săptămîni, la o mătuşă din Jimbolia. St. Georgs-Platz. Szent-Gyorgyter Temeswar, 1914. În prim plan o clădire destul de impunătoare, cu trei etaje, Sparkassa. O bancă. Prima bancă din Timişoara. Ce se întîmplă în birouri, nu poate şti nimeni. De văzut se vede în schimb parterul în întregime, un loc al plăcerii şi desfătării gastronomice. Lipite una de alta (poate chiar comunicînd în interior), o berărie, o cafenea şi un restaurant. Se poate citi una din firme: Kava, Calfa Ivlakner (sau Flaxner). Cu o lupă s-ar putea descifra greu un afiş lipit pe cristalul uşii centrale, prin care firma îşi anunţă onorata clientelă că poate servi brînză Emmenthal şi milaneză, Pasillages, sardine din Sardinia, şuncă din Westfalia, vermuth, caviar, vinuri de Modena, struguri din Cipru."

"Într-adevăr, o mică Vienă. Incredibil, dar adevărat. Şi scorţoşenia, şi sobrietatea, şi senzaţia de conglomerat străbătut de un curent electric, de amalgam de limbi şi accente, de competenţe şi incompetenţa, le regăsea intacte. Puse totul pe seama oboselii, dar a doua zi, dis de dimineaţă, cînd coborî să ia masa într-un mic birt, La valaha harnică, pe care locotenentul Bein, penultimul ofiţer exilat aici, i-l recomandase cu entuziasm, se convinse că impresia nu-l înşelase. Străzi întregi — dar ce zice el străzi — tot oraşul părea o replică uluitoare a Vienei. Chiar această piaţetă, în plin centru al oraşului, piaţa Sfîntul Gheorghe, părea decupată de o nevăzută, uriaşă mînă, din piaţa nouă a Vienei. Birje, căruţe, faetoane, cupeuri, biciclete, firme, tramvaie, „ucenici, doamne ou copii purtînd pălării de paie, comercianţi, vînzători de dulciuri, totul îi amintea de centrul Vienei la orele de vîrf. Doar că totul părea aici mai scund cu un etaj sau două. O Vienă micşorată de presiunea vremurilor, de presiunea evenimentelor, care, ca într-o adevărată vîrtelniță, cuprindeau mai întîi marginile, pe care le devorau cu o poftă nebună de distrugere, pentru a se apropia, cu sporită băgare de seamă, de centru."

"— Vin vremuri noi, domnule Lamm, şi nu sîntem siguri că vor fi vremuri uşoare. Locul în care te trimitem poate deveni foarte important pentru evoluţia viitoare a evenimentelor, şi, cine ştie, chiar pentru soarta măreţei noastre monarhii. Noi te rugăm doar să fii foarte atent la ce se vorbeşte şi de cîte ori vei avea prilejul să ne comunici ceva, nu te sfii s-o faci. E inutil să te anunţ că discuţia dintre noi are un caracter confidenţial şi că ea nu ne obligă la nimic. Pe dumneata, însă, te obligă la foarte multe.
Îşi aminti aceste cuvinte în vreme ce privea ordonanţa desfăcîndu-i cuierele şi aranjîndu-i cizmele şi costumele militare în cele două camere pe care le închiriase într-un cartier liniştit al oraşului, Elisabetinul, de la o văduvă. Femeie încă tînără, abia trecută de patruzeci de ani, doamna Gross, era ceea ce se numeşte o gazdă ideală. În scurtă vreme îşi abandonă întreaga locuinţă în grija celor doi chiriaşi, a chipeşului ofiţer şi a ordonanţei sale, plecînd pentru eîteva luni cu iubitul ei, un muzician de origine rusă, se pare, într-o staţiune balneară din apropierea Timişoarei, unde violonistul avea contract la un mare local.
Acomodarea cu oraşul fu surprinzător de uşoară. Tinerimea nu se arăta străină de anumite rafinamente pe care le credea uitate în locurile de fereală ale Vienei. Rafinamente pe care prezenţa cîtorva cîntăreţe de operă, a actriţelor şi a doamnelor din societatea înaltă a oraşului le încurcau de o culoare locală, de un farmec de care s-au învrednicit cronicari şi rapsozi din alte vremi."

"Odată, într-un cerc de tineri ofiţeri care se întinseseră mai mult cu palavrele sub copertina alb-portocalie din faţa Lloydului se zvoni că foarte curînd (era la sfârşitul lui mai 1914), undeva, foarte aproape, avea să se întîmple un eveniment care va schimba în mod decisiv destinele imperiului. Cel care aduse vorba despre iminentul eveniment, un accident, o tragedie, o răsturnare senzaţională a cursului istoric, nu ştia sau nu voia să spună mai mult."

"Fireşte că s-au dus aproape glonţ la cafeneaua Lloyd, unde comisarul a băut una după alta două vodci. Apoi au comandat cafelele şi doctorul a început să vorbească, dezvoltînd o teorie a lui mai veche despre comportamentul indivizilor cu insuficienţe hormonale, demonstrînd cu argumente numai de el înţelese de ce anumiţi indivizi se înscriu în anumite partide, şi nu în altele. Tabloul era schiţat în linii mari, naţionalitatea celor arestaţi spunînd el — neavînd nici un rol în totă afacerea. Bine, dar dacă sínt folosiţi cu bună ştiinţă de niște ticăloşi din afară? întrebase Comşa. Asta e altceva, recunoscuse doctorul, dar trebuie să ştii că la fel de bine ar putea fi folosiţi, de către aceleaşi agenturi, şi români, bulgari sau sîrbi, dacă ei ar prezenta respectivele tulburări şi dacă aceia ar şti să le speculeze."