Comunism

„La intrarea în bloc, mi⁠-⁠am dat jos canadiana pe care am înghesuit⁠-⁠o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu⁠-⁠i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi⁠-⁠am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici⁠-⁠colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într⁠-⁠un lan de ciment. Am încercat s⁠-⁠o repun pe poziție, m⁠-⁠am panicat, mi⁠-⁠am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi⁠-⁠a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi⁠-⁠a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de⁠-⁠acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m⁠-⁠a ajutat când, prefăcându⁠-⁠mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându⁠-⁠i că o s⁠-⁠o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându⁠-⁠mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi⁠-⁠a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras⁠-⁠o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi⁠-⁠a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l⁠-⁠am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu⁠-⁠se de baston, mi⁠-⁠a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.
– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit⁠-⁠o în spatele ușii.
Mi⁠-⁠a deschis într⁠-⁠un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.”

„Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie⁠-⁠nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne⁠-⁠am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de⁠-⁠ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m⁠-⁠a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat⁠-⁠o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s⁠-⁠a oprit brusc ca și cum s⁠-⁠ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m⁠-⁠a invitat. Am intrat pe ușă și m⁠-⁠am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine⁠-⁠n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te⁠-⁠ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru⁠-⁠cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne⁠-⁠am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi⁠-⁠a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de⁠-⁠asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m⁠-⁠am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat⁠-⁠o cu mâinile și am luat⁠-⁠o în brațe, ea s⁠-⁠a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându⁠-⁠ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu⁠-⁠ne trupurile odihnindu⁠-⁠se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându⁠-⁠se din îmbrățișarea mea.”

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”

„Da. Eu nu știam că merg spre Jilava, atunci nu știau unde mă duceau. Puteam să mă duc și în Siberia. La un moment dat, mă loveam de toți pereții celulei. Eram de data asta într-o de-aia de o persoană. Drumul spre Jilava era plin de hârtoape. [...]  După un timp m-au scos și m-au băgat în cameră cu celelalte deținute. Atunci am aflat că sunt în Jilava, pentru că auzisem de Văcărești, auzisem de Gherla, de Canal, dar habar nu aveam că există Jilava pe lume.”

„La prânz, trec cu troleibuzul pe lângă Biserica Armenească și o văd pe Baca cum vine agale spre bulevard. Cobor în fugă, mă reped pe strada Galați, către Baia Arcului, unde se duc la agățat pederaștii, apoi mă întorc cu pași potoliți , prefăcându-mă gânditor.”

„După cursuri, mă duc la restaurantul Moldova, lângă Grădina Icoanei. Tata și unchiul sunt într-un separeu. Unchiul e mare mahăr, v-am zis: e ghost-writer, semnează în Era socialistă cu nume de securiști și de secretari de partid, drept care o duce ca belferul.”

„Luăm osutăcinciu', urcăm pe lângă Academia Militară [...] La stația Orizont, coborâm din osutăcinci, ne grăbim s-ajungem la unitate. E frig, văzduhul e plumburiu. Ajungem pe platoul pustiu, care miroase a cantină. Intrăm în cămin - un bloc cu patru nivele [...] Ajungem la Academie, clădirea aia fascistă, mă mir că n-au demolat-o.”

„Pe Cheiul Dâmboviței e frig, s-a lăsat ceața. Ne băgăm în taxi [...] „Unde mergem?” mă întreabă. Cum, unde, la Ateneul Român! Tipul îmi face cu ochiul și-o ia pe bulevardele întunecoase, cu borduri sparte și gropi în asfalt. Fir-ar să fie: socialismul pârâie din toate încheieturile, mai e puțin și se face bucăți. [...]
Ajungem la Ateneu. În fața intrării, ne așteaptă Clește cu gagică-sa, o tipă pe care Futman avea s-o sondeze peste un an, ca să-i scape de o sarcină nedorită. Sunt crispați. Alături de ei e un preot.”

„Și ne duc la arest pe jos, sub pază, dar fără să ne pună cătușe, ca să nu sperie populația pașnică dintre Drumul Taberei și Șoseaua Antiaeriană (...) Arestul e la doi pași de Biserica Răzoare, într-un loc aparent viran, împrejmuit cu un gard deșelat, dincolo de care cresc brazi și salcâmi.”