Liviu Antonesei

„Am auzit însă - și asta din prea multe locuri, ca să nu fie un sîmbure de adevăr- că au apărut și în Iași manifeste care cer populației să vină pe 14 decembrie, la ora 16, în Piața Unirii, pentru a manifesta împotriva regimului. Din alte surse, aflu că această manifestație ar trebui să fie numai o pregătire pentru alta - și mai mare! — programată pentru 30 decembrie. În fond, în RDG și în Cehoslovacia, tot prin manifestații s-au produs schimbările. N-am reu­șit să aflu dacă există și vreo organizație care revendică aceste acțiuni. De fapt, nici nu contează. Cel mai important este să se creeze o atmosferă și să dispară teama asta paralizantă. Mă întreb ce s-ar putea întîmpla în fond dacă mii de oameni s-ar aduna în Piața Unirii, pe 14, la aceeași oră? De fapt, aici e problema. Dacă nu există organizatori, nu s-ar întîmpla mare lucru. Ar putea oare mulțimea, odată adunată, să-și producă rapid organizatorii? În mod spontan, vreau să spun. Nu-mi dau seama. Oricum, cu toate «cozile» ce se țin după mine, am de gînd să merg pe 14 în Piață. În cel mai rău caz, ar putea să mă aresteze «la propriu», considerîndu-mă printre organizatori. Deși nu sînt. Nici nu aș fi avut cum, cu toată paza asta și cu lipsa mea de experiență în acest domeniu. Dar ei ar putea să profite de situație ca să mă aresteze. Ei și? Nu puteau ei să mă aresteze «la propriu» încă de la începutul lui octombrie? Ba da. Nu mi-am asumat acest risc? Ba da. În interiorul meu, mi-am asumat chiar mai mult. Nu mă consider eu un om mort, iar fiecare zi e de fapt o zi în plus?”

„Am dat și eu nervos din mînă și-am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topîrceanu. Și de-abia acum a început infernul. Cînd mai aveam cîțiva metri pînă acolo, o mașină a oprit brusc, la cîțiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscățiv, a scos capul pe geam și-a început să urle la mine: «du-te acasă, du-te acasă!». În mînă avea un baston de cauciuc mai lung decît cele pe care le poartă milițienii. Am început să mă cert cu el. I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă altcineva programul, că am chef să mă plimb ș.a.m.d. Bineînțeles că i-am cerut să se legitimeze să văd și eu cine dorește să-mi facă programul de plimbări și stat în casă. A agitat bastonul spunînd «asta e legitimația mea», apoi cu cealaltă mînă mi-a arătat ceva de metal - am crezut că e un lanț, dar era o pereche de cătușe. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă la nevastă și la femei se legitimează tot cu bulanul de cauciuc. În acest moment - se pare - am atins un punct sensibil.”

„Ce s-ar întîmpla dacă mi-ar confisca acest caiet? În fond, cînd am fost cu ai mei colegi de slujbă în Grădina Botanică, mi-au dispărut scrisorile din geantă. Cum e scris în „cheie”, cu prescurtări, inițiale inverse ș.a.m.d., în principiu ar trebui să nu se întîmple nimic, pentru că n-ar reuși să înțeleagă nimic. Chiar și eu fac eforturi enorme ca să înțeleg tot ce-am scris aici. Bun. Dar dacă, odată furat caietul, m-ar confisca și pe mine ca să-l descifrez? Dacă s-ar decide să facă toate eforturile ca să mă convingă să-l descifrez? Cu alte cuvinte, aș putea rezista la o anchetă prelungită, la amenințări și tortură? Nu știu, acesta e adevărul. Habar n-am care e limita rezistenței mele. Știu un singur lucru - că sînt încăpățînat, că nu-mi place să fiu obligat să fac ceva. Dar aș reuși să rezist și la presiuni pe care nu reușesc să mi le imaginez? Nu știu. Știu că aș încerca să nu mă las strivit psihologic, chiar cu riscul deteriorării fizice. Pînă la ce limită? Doar bunul Dumnezeu o știe. Eu nu. Mi-e teamă de un lucru - să nu mă las influențat în scrierea acestor cuvinte de gîndul că ar putea fi confiscate. Trebuie să le scriu ca și cum confiscarea ar fi imposibilă. Să-mi imaginez, deci, că ele ar lua foc instantaneu dacă o mînă străină le-ar atinge.”

„Astăzi, la magazinul de carne de la Hala Centrală, chiar era carne. Pachete cu mușchi de porc și de vită, fără grăsime, fără oase. Ceva ce n-am văzut în magazine de vreo două cincinale. Erau mai bine de o sută de oameni la coadă, iar eu am făcut ceea ce nu fac de obicei. M-am instalat la coadă. Aveam revistele literare la mine și mi-am spus că le pot citi cît stau acolo. Numai că, cu vreo zece oameni înainte de a ajunge să cumpăr, s-au terminat toate pachetele. Îmi venea să urlu, să organizez o revoltă publică, să sparg totul. Bineînțeles că n-am făcut nimic din toate acestea. Am strîns ghem revolta în mine și am plecat către casă. Pe drum, am simțit cum amețesc și cum îmi amorțește mîna stîngă. M-am așezat pe o bancă în parcul din Podu Roş și m-am calmat încet, încet. E ultima coadă la care mă mai instalez.”

„În seara asta, după ce-am ieșit de la librăria din Podu Roş - îl căutam pe Spineanu, dar nu era la slujbă -, am avut parte de un incident ciudat. O mașină pe care scria «școala», care, după cîte am dedus ulterior, stătea pe Splai Bahlui, a pornit cînd am început eu să traversez, iar cînd am ajuns în mijlocul străzii, a forțat spre mine, evitîndu-mă, cum se spune, în ultima clipă. Mă îndoiesc că a fost o întîmplare. De altfel, cîțiva trecători au strigat: «Îs nebuni ?» Nu știu dacă sînt nebuni, dar nu-mi dau seama exact ce urmăresc. Să mă intimideze? Să mă avertizeze că nu e bine să mă plimb singur pe stradă? Să-mi arate că sînt «pe urmele mele»? Dar de asta nici nu m-aș fi îndoit! Măcar atîta lucru îmi trecea și mie prin cap.”

„De o lună făceam plajă pe malul lacului. Eram amândoi bronzați, părul ne crescuse, mușchii își recăpătaseră elasticitatea estivală datorită numeroaselor partide de înot. [...] Am intrat în apă și am înotat până la malul celălalt. Am alergat prin tufișuri, se lăsase răcoarea. Norii au început să se adune repezi și întunecați. Ne-am întors iute pe falsa noastră insulă de robinsoni diletanți. Cu lucrurile în brațe, ne-am adăpostit în chioșcul părăsit din păduricea de oțetari, chiar puțin înainte de a începe să cadă primele picături. S-a întunecat tot mai mult, ploua repede și vijelios,  fulgere uriașe luminau din când în când cerul...”