Casa memorială „George Topîrceanu”

Muzeul „George Topîrceanu” a fost inaugurat la 22 iunie 1985.

Chemat la Iași de Garabet Ibrăileanu în octombrie 1911, ca subredactor al revistei „Viața românească”, găzduit mai întâi de Ibrăileanu, mai târziu chiriaș al lui Mihai Pastia, administratorul „Vieții românești”, din 1932 până la sfârșitul vieții, George Topîrceanu (1886-1937) a locuit în casa din strada Ralet nr. 7, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea. În odaia aceasta, „chiriașul grăbit” a scris Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate și, totodată, a lucrat la romanul satiric, rămas neterminat, Minunile Sfântului Sisoe. Locuința îi aparținea pe atunci socrului lui Demostene Botez, Constantin Vrabie, și tot aici a funcționat redacția și administrația revistei săptămânale „Însemnări literare”, în 1919, din care făceau parte Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topîrceanu și Demostene Botez.

Camera este dominată de biroul de lucru pe care se găsesc, într-o reconstituire muzeografică, instrumente de scris (toc, suport pentru toc, călimară, port-sugativă, clește de capsat hârtie, cutie de lemn pictată pentru creioane). Sunt expuse și alte obiecte care fac trimitere la George Topîrceanu: un barometru, discuri de patefon, aparate de fotografiat și negative pe sticlă realizate chiar de poet, un sfinx și o piramidă în miniatură, un sfeșnic, pipe, un serviciu pentru făcut cafea ș.a. Expoziția permanentă mai cuprinde o caricatură a lui Topîrceanu realizată de regizorul Ion Sava, manuscrise, cărți cu dedicație, fotografii, reviste și altele.

Sursa: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-george-topirceanu/

„Am dat și eu nervos din mînă și-am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topîrceanu. Și de-abia acum a început infernul. Cînd mai aveam cîțiva metri pînă acolo, o mașină a oprit brusc, la cîțiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscățiv, a scos capul pe geam și-a început să urle la mine: «du-te acasă, du-te acasă!». În mînă avea un baston de cauciuc mai lung decît cele pe care le poartă milițienii. Am început să mă cert cu el. I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă altcineva programul, că am chef să mă plimb ș.a.m.d. Bineînțeles că i-am cerut să se legitimeze să văd și eu cine dorește să-mi facă programul de plimbări și stat în casă. A agitat bastonul spunînd «asta e legitimația mea», apoi cu cealaltă mînă mi-a arătat ceva de metal - am crezut că e un lanț, dar era o pereche de cătușe. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă la nevastă și la femei se legitimează tot cu bulanul de cauciuc. În acest moment - se pare - am atins un punct sensibil.”