Casă memorială

Casa memorială „George și Agatha Bacovia”, imobil în care a locuit poetul George Bacovia (1881-1957), în perioada 1933-1957, a devenit casă memorială în anul 1966. Din anul 1933, Bacovia s-a stabilit la București împreună cu soția sa, Agatha Grigorescu Bacovia (1895-1981), și unicul lor fiu, Gabriel, într-o casă modestă de pe strada Frăsinetului. Pe la începutul secolului XX, zona aparținea Comunei Șerban Vodă, fiind situată în suburbia Bucureștiului. Casa a fost construită cu ajutorul unui împrumut al soției, obținut de la Casa Corpului Didactic, iar construcția a durat aproximativ o lună, Agatha fiind diriginte de șantier. Casa a devenit muzeu încă din anul 1958, la un an după moartea poetului, datorită Agathei. Începutul proiectului a fost dificil pentru că implicarea statului a fost destul de sumară, concretizându-se doar prin schimbarea numelui străzii, care până atunci se numea Frăsinetului. Abia în anul 1966 s-a obținut etatizarea și titlul de Muzeu Memorial George Bacovia. Casa păstrează o atmosferă autentică, care ne duce cu gândul la perioada în care soții Bacovia au locuit aici. Vizitatorii pot admira o mulțime de obiecte personale ale familiei (piese de mobilier, documente, manuscrise, fotografii), dar și grădina plină de flori amintind de o perioadă istorică bogată în curente, semnificații și interferențe culturale.

(Sursa: MNLR.ro)

Apartamentul în care se află în prezent Casa memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian” a fost achiziționat de familia Minulescu în anul 1934. În 1991, Mioara Laurenția Minulescu, fiica lui Ion Minulescu, artist plastic, a lăsat apartamentul și patrimoniul aflat în el, prin testament, Muzeului Național al Literaturii Române. Colecția aflată în apartamentul poetului Ion Minulescu (1881-1944) cuprinde documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii inedite și o colecție impresionantă de tablouri și sculpturi. Printre semnatarii operelor de artă aflate aici se numără Alexandru Ciucurencu, Margareta Sterian, Henri Catargi, Iosif Iser, Victor Brauner, Camil Ressu, Lucian Grigorescu, Cecilia Cuțescu Storck, M. H. Maxy, Al. Satmari,  Oscar Han, iar unele lucrări sunt realizate chiar de Claudia Millian (1887-1961), soția poetului.

(Sursa: mnlr.ro)

Casa memorială „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu” se află într-un apartament lipit de cel care adăpostește Casa memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian” și a fost cumpărat chiar de scriitorul Liviu Rebreanu (1885-1944), în anul 1934, pentru fiica sa Puia-Florica Rebreanu. Spațiul și patrimoniul au fost donate de aceasta cu dorința de a fi prezentate și realizările mamei sale, Fanny – Ștefana Rădulescu (1888-1976), o talentată actriță a vremii. Donația s-a făcut în anul 1992, apartamentul devenind casă memorială în anul 1995, când Puia-Florica Rebreanu s-a stins din viață. Ulterior, spațiul a fost renovat și inclus în circuitul cultural-turistic. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu. 

(Sursa: mnlr.ro)

Casa, prima și singura în care Anton Pann a locuit fără chirie, a fost cumpărată – împreună cu locul – la 20 februarie 1848. Aflată la mică distanță de Biserica Sfântul Stelian-Lucaci, în a cărei strană dreaptă a cântat Anton Pann, locuința are o curte largă, în care proprietarul și-a putut muta tipografia. În această casă, Anton Pann a realizat cea de-a doua ediție a capodoperei sale, Povestea vorbii, iar mai apoi, Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea, cealaltă creație de vârf semnată de autor, precum și O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu.

(Sursa: mnlr.ro)

Casa memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, un spațiu inedit datorită istoriei și amintirilor pe care le poartă cu ea, se află în casa în care a locuit poetul, unul dintre cei trei mari inovatori ai limbajului poetic românesc, începând cu anul 1930, și s-a întipărit în memoria locală sub denumirea de „Mărțișor”. Conform dorinței testamentare a scriitorului, începând cu anul 1974, aceasta a devenit casă memorială. Clădirea este compusă din parter și etaj, în total 18 camere, discrete, fără a epata în vreun fel, la care se adaugă dependințele. În colecția de aici, publicul vizitator poate avea acces la obiecte de mobilier datând din acea vreme, cărți, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi (1880-1967). În curtea casei, se află și tipografia Biletelor de papagal, unde astăzi sunt expuse volume, documente, reviste și imagini din istoria familiei și a întregului spațiu.

Sursa: MNLR

Casa natală a poetului Ștefan Octavian Iosif se află în municipiul Brașov, pe Strada Prundului, nr. 4. Clădirea este o casă veche de patrimoniu din secolul al XIX-lea și este marcată de o placă memorială cu efigia poetului. Nu este un muzeu, ci o casă privată. 

„Cu timpul Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880–’85 Junimea înfăţişa un cu totul alt aspect decât la început. Maiorescu, Th. Rosetti, Eminescu şi Slavici trăiau acum în Bucureşti, Carp, ocupat cu politica şi agricultura, făcea numai scurte apariţiuni în Iaşi, Pogor, îngrijat de sănătatea sa, ieşea rareori din casă seara şi pierdea tot mai mult interesul pentru Societatea noastră; câţiva membri murise, iar unii din cei vechi cari nu părăsiseră oraşul Iaşi, precum profesorii Culian, Melic şi alţii, se simţeau cam străini în mijlocul unei generaţii tinere, crescută în bună parte de ei înşişi, şi se arătau în întrunirile noastre abia de două, trei ori pe an „pentru a întrerupe prescripţia“, cum ziceau ei. Singuri N. Gane, Gr. Buicliu, A. Naum, şi mai ales eu, am rămas statornici până la sfârşit. În casa mea din strada Păcurari eu strângeam regulat o dată pe săptămână întreaga generaţie mai nouă ce se ocupa cu literatura, însă, fiind în toţi anii aceştia deputat, mă duceam şi eu câteva luni pe iarnă la Bucureşti – ceea ce producea o întrerupere supărătoare în mersul Societăţii. Pe lângă Naum, Vârgolici, Al. Xenopol, Creangă, Conta, Pompiliu, veneau acum regulat tineri ca N. Volenti, Abgar Buicliu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu, Xenofon Gheorghiu, Philippide, Missir, Al. Cuza, Meisner. etc.”

„La Casa Pogor se țineau conferințe și cenacluri cărora încercam săptămânal să le dau o șansă, dar erau atât de plictisitoare că după un sfert de ceas plecam, promițându-mi să nu mai dau pe acolo. În două rânduri am luat trenul spre București, unde lucrurile stăteau tot așa. Se vorbea mult despre un curs de literatură, dar când am ajuns acolo, am constatat că era mai slab decât conferințele de la Pogor.”

„Câteva nopți m-am aruncat pe Dostoievski. Abia atunci am citit Demonii. Era un fel de club de literatură universală unde câteva săptămâni s-a vorbit despre subterane: Dostoievski, Kafka, via Nathalie Sarraute. Întâlnirile de la literatură comparată erau ținute de un profesor care, deși intelectualicește destul de subțire, trecea totuși drept unul dintre cei mai culți din facultate. Îl preocupau operele obscure și voia să șocheze prin titluri mai puțin circulate, dar era la curent și cu temele la modă atunci: demonii ascunși, Doctor Faustus al lui Mann și supapele satirei bulgakoviene. În fine, se discuta mult despre Joyce, cu toate că încă nu apăruse Ulise în română. Gemenii îi țineau isonul profesorului, emițând continuu opinii, și-mi plăcea să-i întrerup, să-i contrazic de multe ori. Unul era latinist și făcea listă cu argumente, iar celălalt arunca versuri din poeții americani. Nici unul nu mergea la cenacluri. În schimb, ne vedeam uneori în Sărărie, acasă la Mihai Ursachi, ceea ce a fost mai mult decât un cenaclu. De acolo veneam în noaptea lungă a celei de-a doua întâmplări negre.”

„Nu îşi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuşi Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda naţională de curând înfiinţată - toate acestea, împreunate cu meşteşugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societăţii literare din Iaşi.
Într-o unire, toţi au spus că s-a ivit, în sfârşit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la laşi şi în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte.“