Roman sentimental interbelic

„Urcîndu‑se amîndouă în maşină, pe cele două portiere deschise ale Benz‑ului roşu, Marie Jeanne Zătreanu propuse prietenei sale să meargă la şosea.
— Hai la şosea, Ani, e zi cu soare şi multe n‑au să mai fie.
— De acord, Marie Jeanne.
Pornind în plină viteză, cei 65 de cai se înhămară cu toţii, trăgînd maşina în goană năpraznică, de nici numărul nu i‑l puteau distinge agenţii circulaţiei şi sergenţii de stradă. Şi ce folos dacă l‑ar fi putut desifra! Maşina domnişoarei Marie Jeanne Zătreanu nu putea fi amendată. Era prea cunoscut maestrul şi apoi prefectul nu şi‑ar fi stricat prietenia cu acest ilustru personaj din cauza nepotrivirii dintre capriciile domnişoarei Zătreanu şi regulile circulaţiei.
Bulevardele Brătianu şi Lascăr Catargiu le‑au parcurs în cinci minute. Kilometrajul şi ceasornicul din tăblia de mahon a automobilului le demonstra practic ce‑nseamnă spaţiul şi timpul în raport cu viteza.”

„La şosea goni şi mai mult. Acceleratorul fu apăsat pînă la refuz, eşapamentul deschis, clacsonul atins continuu. Benz‑ul deveni o nălucă înfiorătoare, în faţa căreia pietonii, pitiţi de după arbori, aşteptau înfriguraţi dezastrul. O clipă doar, o cît de mică neatenţie numai, şi bolidul s‑ar fi prefăcut în mii de bucăţi de carne şi de fier.
La villa Minovici opri. Ana Scutaru, galbenă la faţă şi cu glasul întretăiat încă de emoţie, îi cuprinse gîtul, rugînd‑o:
— Marie Jeanne, nu mai face nebunii d‑astea. Am avut viziunea morţii. Ce ne‑a despărţit de ea?... un milimetru poate. Vroiam să‑ţi spun să micşorezi viteza, dar gîndindu‑mă că poate tocmai acest lucru te‑ar face o clipă neatentă, am rămas mută în faţa morţii. Nu mai goni aşa, Marie Jeanne.”

„Casa maestrului Aristotel Zătreanu era un palat deschis vieţii mondene, conciliabulelor politice, balurilor filantropice, afacerilor mari şi artelor. Situată în parcul Ioanid — în acel colţ de oraş în care s‑a cuibărit proletariatul boierimii noastre, alungată din vechi aşezăminte strămoşeşti de împămîntenirea dreaptă a ţăranilor — şi pierdută în dosul molifţilor, în faţa cărora nu poţi să nu te miri cum de au putut creşte atît de giganţi la o altitudine ce nu corespunde esenţei lor, casa domnului Aristotel Zătreanu se arată ochilor ca un castel din neuitate vremi, în care viaţa strălucitoare de aievea nu s‑a stins, aşa cum s‑a stins în atîtea altele cu faimă în trecut şi cu triste ziduri astăzi.”

„Cele două prietene începură să se privească. Dan Kornea mişcîndu‑şi capul astfel, ca să le mijlocească întîlnirea ochilor. S‑or fi mirînd ele, poate, de această propunere prea grabnic manifestată, dar şi Dan Kornea ştia ce drac împieliţat are la stînga sa.
Surprinsese apăsarea din cap, în jos, a aceleia care ar fi primit orice propunere, făcută să convingă discret pe Ana Scutaru. N‑a băgat de seamă ce răspuns a primit stînga de la dreapta, dar s‑a văzut imediat interpelat de stînga:
— Unde stai?
— Pe Sfîntul Constantin. O garsonieră de toată discreţia.
— Eşti singur în curte?
— Da, proprietarii sînt la Berlin. Dar şi cînd sînt în Bucureşti, tot ca şi cum ar fi la Berlin.
— Ai garaj?
— Am. N‑am şi eu un 509?
— E loc şi pentru a mea? Afară nu pot s‑o las. O cunoaşte tot Bucureştiul.
— Este.
— Gemacht!  
— Hai să‑l dăm dracului de film.
— Hai!
Ieșiră.”

„[...] Ana Scutaru găsi pe măsuţa ei de noapte o scrisoare. Îi recunoscu scrisul. Era al lui Doru Mihalcea. „Nu i‑am scris cam de mult!” Căută printre cărţi şi caiete ilustratele rezervate pentru Doru Mihalcea. Alese Muzeul Zoologic.
„L‑am vizitat astăzi. E frumos şi interesant. Îţi mărturisesc cu sinceritate că animalele dinăuntru sînt mai simpatice decît cele de afară. Deşi sînt eternizate în mişcările cele mai caracteristice ale vieţii lor, cum de exemplu leul gata să se repeadă, tigrul spintecînd o zebră, hiena sfîşiind o girafă, totuşi, printre ele m‑am simţit mai bine, Dorule, ca printre bucureşteni. O fluturare de mînă de la Ani.”
A recitit‑o, a clătinat din cap şi a plecat spre sala de mese, uitînd de scrisoarea lui Doru Mihalcea.”

„Marie Jeanne şi Ana, ispiteau şi aprindeau dorinţi.
Cum ele se complăceau mult în compania lui Dan Kornea, cunoscut, de asemenea, pe turf, ca unul din gentlemenii cei mai aureolaţi, toţi bărbaţii rîvneau la situaţia acestui enfant gate, veşnic întovărăşit de ele.
Da, prezintă-mă şi pe mine.
Zît, era răspunsul lui, de cîte ori îl rugau prietenii, despre al căror scop nu era străin.
Şi Dan, îmbrăcat în cazacă de mătase şi în pantaloni albi de olandă care, bătută şi bătuţi de vînt, se lipeau pe corpul lui subţire, încordat în enervarea aşteptării unui nou triumf, se simţea, nu numai mîndru, ştiindu-se invidiat, ci şi dorit de Marie Jeanne. Printre atîţi amanţi anonimi ai trupului ei Marie Jeanne îl alesese pe Dan Kornea de amant al inimii. Toţi ceilalţi nu îndeplineau decît potolirea cărnii ei mereu agitată, el, şi orgoliul ce-l simt femeile, cînd ştiu că au în cuşca lor şi numai pentru ele, un bărbat rîvnit de altele. Numai cu el mai poposea în patul variatelor ei culcări şi poezia zbuciumului orizontal. Iar Dan, care galopase atîţi pursînge pe cordonul verde al pistei hipodromului, nu-şi amintea să-l fi purtat vreunul, în iureşul în care galopa în strînsă împletire cu Marie Jeanne, nemărginitul cîmp al dragostei, zmălţuit de florile pervertirii ei.”

„Nu era rar cînd îşi amintea de Alexandru Voinea. Ştiindu‑l în mizerie şi mai ales decis să‑şi curme firul zilelor, Ani, în răgazurile timpului ei, ocupată de cursuri şi de Nini Negrea, se strecura pe jos pînă în şoseaua Cotroceni, la el. Venea încărcată cu pachete, pretextînd că vrea să mai stea împreună, să‑l mai audă vorbind, pe el, care vorbea atît de frumos.
— Domnule Voinea, lîngă dumneata mă simt înălţată. Crede‑mă. Am recitit Drumurile fără ţintă şi‑ţi mărturisesc că a doua oară mi‑ai plăcut şi mai mult. A sta de vorbă cu făuritorul lor e pentru mine o adevărată plăcere.
— De ce ascundeţi adevărul, domnişoară? Scopul venirii dumneavoastră nu‑mi este ascuns. Veniţi sub pretext că a sta de vorbă cu mine e pentru dumneavoastră o adevărată plăcere, cînd altul e adevărul. Veniţi ca să vă lăsaţi ofrandele în casa unui om sărac, de care vă leagă un sentiment de milă.
— O, ce idei! Da’ de unde, domnule Voinea.
— Ştiu, ştiu, domnişoară. V‑am mai spus‑o. Vă credeţi cu sufletul opac, fără a bănui că ochiul nostru pătrunde prin opacitatea lui. Gestul dumneavoastră vă poate mîndri, dar, credeţi‑mă, pe mine mă înjoseşte. Veniţi cu aceste pachete aşa cum o femeie credincioasă lasă să cadă, în cutiuţa de ofrande de la biserica cartierului, obolul zilnic. Vă înalţă gestul, domnişoară, dar v‑aţi gîndit un moment să vedeţi ce înseamnă? Dumneavoastră, o copilă pot spune încă, veniţi să ajutaţi pe un valid, cu braţe şi cu picioare, cu ochi şi cu mintea întreagă. Veniţi să daţi de mîncare unui trîntor — acesta e adevărul… şi poate banul cu care aţi cumpărat pachetele de pe masă nu e banul cu care se poate face o ofrandă.
Ana băgă de seamă că Alexandru Voinea nu şi‑a schimbat cu nimic atitudinea lui reverenţioasă. Era acelaşi cum l‑a cunoscut în casa Zătreanu: mereu cu acelaşi „dumneavoastră” curtenitor şi întotdeauna sub cenzura celei mai corecte atitudini. Lucrul acesta îi punea obstacole în drumul multor expansiuni de sinceră destăinuire.”

„Prietenul domnului Aristotel Zătreanu, de pe urma căruia şi maestrul cîştigă sume frumoase, cu cozi de mai multe zerouri, are 49 de ani, e de statură mică, gras, rotund la faţă ca o roată de penteleu, roşu în obraji ca o coajă de brînză de Olanda şi ciupit adînc de vărsat, ca un Schweitzer bine fermentat.
Are o casă monumentală pe strada Caragiale, o limuzină Lincoln, o gabriioletă Nash şi o moşie în judeţul Bacău. La ocazii festive, cînd vrea să fixeze cuceritor o femeie, arborează monoclul, cu care este mereu în luptă cînd vrea să‑l aşeze în arcada ochiului drept.”

„Arhivarul îşi simţi picioarele moi. Povara din mînă i se păru şi mai grea şi o lăsă jos. Poarta şi portarul începură să‑i joace înaintea ochilor.
— S‑a mutat, zici?
— Sigur, domnule! În Polonă 208. Dumneata eşti dinspre partea familiei?
„Sînt tatăl ei”, fu gata să răspundă Dincă Scutaru, dar se opri la timp, să nu se facă de atîta ocară în faţa unui servitor.
— Da, sînt un neam mai de departe. Zici că în strada Polonă s‑a mutat?
— Da, 208.
— Mulţumesc.
Casa cu numărul 208 era o construcţie nouă. Cînd a ajuns în dreptul ei, nu s‑a oprit chiar în faţa portarului. S‑a dat mai deoparte, privind‑o în decursul cîtorva minute lungi, cu ochi de spion. S‑a hotărît să intre. Din cabina portarului îl întîmpină o femeie:
— Pe cine căutaţi dumneavoastră?
— O domnişoară. Ana Scutaru.
— La întîiul, uşa din dreapta.
Urcă treptele cu paşi slăbănogi, de condamnat în faţa spînzurătoarei. Privi uşa. Pe o placă de alamă numele ei era gravat cursiv. „La fel cum e la domnul prim, acasă, şi cum e la toţi bogătaşii.” Citi de vreo două, trei ori numele şi tot i se părea că nu este al fetei lui.
„N‑o fi făcînd vreo încurcătură portarul căminului? O mai fi vreuna care s‑o cheme Ana Scutaru! Dar unde e fata mea atunci, că la cămin, spunea el, n‑a rămas nimeni?”
Apăsă butonul de os. Ţîrîitul clopoţelului îl auzi şi el. O fată tînără, cu şorţ alb cu bretele, deschise uşa.
— Ce doriţi dumneavoastră?”

„Cînd s‑a uitat din nou la ceasornic era ora 3. Împricinaţii de pe sală se răriseră. Pe ici, pe colo mai era cîte unul, aşteptînd ca şi el, în faţa vreunei uşi.
Pînă în ziua aceea nu urcase niciodată scările tribunalului. Îi privise în atîtea rînduri exteriorul, admirîndu‑i monumentalitatea; niciodată n‑a bănuit însă că în interiorul acestui edificiu se pot aduna atîtea suflete necăjite, cîte a văzut el de cînd se găsea în faţa uşii.
A aşteptat pînă la ora 4 şi totuşi nu a putut să se întîlnească cu procurorul. A avut doar durerosul prilej s‑o vadă pe Ana, însoţită de un gardian al închisorii Văcăreşti. Nu avea lacrimi în ochi şi faţa nu‑i era atît de chinuită pe cît o bănuise el că ar putea fi. Cînd l‑a văzut pe Voinea, a tresărit. Un surîs slab, abia perceptibil, s‑a desprins atunci din obrajii ei. Surîs de om suferind, ce caută să dea speranţă celor deznădăjduiţi din jurul lui.
Această neaşteptată întîlnire i‑a înmuiat ochii lui Voinea în baia lacrimilor. Şi fără să vrea, fără să se poată stăpîni, i‑a adresat atunci primul strigăt al dragostei lui înăbuşite:
— Ani!
Şi Ana a tresărit din nou. Auzea pentru prima oară numele ei vibrat de buzele lui Voinea. Şi atunci i‑a mai surîs odată, închizînd în suferinţa acestui surîs şi numele lui:
— Alexandre!
Urmărind‑o cum se îndepărta pe sală şi apoi pe scările ce conduc în spatele Palatului de Justiţie, acolo unde aşteaptă dubele, Voinea a pierdut cîteva clipe în care procurorul s‑a strecurat grăbit, plecînd acasă. În faţa nenorocului, îşi plecă capul spre podele, pătîndu‑le cu două lacrimi. Ar fi rămas, poate, acolo multă vreme, dacă uşierul nu l‑ar fi îndemnat să plece:
— Haide, domnule, du‑te, că trebuie să facem curăţenie şi să închidem uşile.”

„Pînă la amiază şi‑a terminat şi aici treburile şi, deşi intenţiona să plece la Bucureşti, a fost convertit de acei cu care lucrase să meargă la Sinaia. Noaptea a petrecut‑o jumătate la Cazino, jucînd şi cîştigind, jumătate în patul Palace‑ului, fiind obosit şi de cheful de la Ploieşti şi de dragostea mereu împrospătată a Kettiei.”

„Intrară. Atît civilul, cît şi comisarul, se aplecară de umeri, amîndoi fiind de o talie croită pentru uşi mai înalte. Cum camera coanei Zamfira era închisă, Ana, forţată de împrejurări, îi conduse în odaia lui Voinea. Cînd a ieşit afară să vadă cine bate în poartă, lăsase uşa deschisă, ocazie de care profită Hamlet, motanul coanei Zamfira, să se introducă înăuntru.
Luară loc pe cele două scaune de lemn, Ana aşezîndu‑se pe un divan sărăcăcios, culcuşul lui Voinea de cînd o găzduia în patul lui. Hamlet, prietenos cu toată lumea, îşi arătă simpatiile pentru comisar, suindu‑se în braţele acestuia, mieunînd şi ridicîndu‑şi coada. Comisarul, om cu dragoste de animale şi amintindu‑şi poate că şi el are vreun Hamlet acasă, cu care se joacă copiii lui trăgîndu‑l de coadă şi de mustăţi, începu să‑şi plimbe mîna peste blana albă, nu neagră, mîngîiere sub care slăbănogul trup al motanului se mlădia cu graţia neamului lui pisicesc.
Se împrietenise într‑atît comisarul cu Hamlet, încît îşi uitase de prezenţa sa oficială, începînd să vorbească cu motanul, maimuţărindu‑şi glasul. Civilul, care nu era altul decît procurorul ce instruia asasinarea lui Nini Negrea, îl privi în cîteva rînduri cu asprime, dar nu cu prea mult rezultat, deoarece între Hamlet şi comisar se legase deja o prietenie înduioşătoare.
— E cam obraznic pisoiul proprietăresei noastre! rupse Ana liniştea severă a clipelor, în care procurorul admonesta din ochi pe comisar.
— Da’ de unde, răspunse comisarul, e aşa de cuminte şi de drăgălaş, că‑ţi vine să‑l pupi — şi îl pupă drept în bot, sărut de care Hamlet a rămas foarte mulţumit, buzele comisarului mai păstrînd pe ele sarea unei zvîrluge fripte şi mîncate în trecere pe la grătarul domnului Costică Brătulescu, cîrciumar la podul Cotroceni.
Procurorul nu mai putu să rabde lipsa de demnitate a comisarului în uniformă:
— Te rog să laşi motanul, că nu pentru el te‑am adus!
— E ca un copil, domnule procuror. Mîngîiaţi‑l numai să vedeţi — şi îl întinse pe Hamlet pînă sub nasul procurorului, care, supărat de dobitocenia comisarului, arse o palmă motanului peste bot, de‑l înverşună într‑atîta, încît începu, zburlindu‑se tot, să se dea la procuror, scuipîndu‑l aşa cum ştiu pisicile să scuipe cînd se încaieră între ele.
Hamlet de abia fu potolit de Ana şi dat afară.”