Șoseaua Cotroceni

„Nu era rar cînd îşi amintea de Alexandru Voinea. Ştiindu‑l în mizerie şi mai ales decis să‑şi curme firul zilelor, Ani, în răgazurile timpului ei, ocupată de cursuri şi de Nini Negrea, se strecura pe jos pînă în şoseaua Cotroceni, la el. Venea încărcată cu pachete, pretextînd că vrea să mai stea împreună, să‑l mai audă vorbind, pe el, care vorbea atît de frumos.
— Domnule Voinea, lîngă dumneata mă simt înălţată. Crede‑mă. Am recitit Drumurile fără ţintă şi‑ţi mărturisesc că a doua oară mi‑ai plăcut şi mai mult. A sta de vorbă cu făuritorul lor e pentru mine o adevărată plăcere.
— De ce ascundeţi adevărul, domnişoară? Scopul venirii dumneavoastră nu‑mi este ascuns. Veniţi sub pretext că a sta de vorbă cu mine e pentru dumneavoastră o adevărată plăcere, cînd altul e adevărul. Veniţi ca să vă lăsaţi ofrandele în casa unui om sărac, de care vă leagă un sentiment de milă.
— O, ce idei! Da’ de unde, domnule Voinea.
— Ştiu, ştiu, domnişoară. V‑am mai spus‑o. Vă credeţi cu sufletul opac, fără a bănui că ochiul nostru pătrunde prin opacitatea lui. Gestul dumneavoastră vă poate mîndri, dar, credeţi‑mă, pe mine mă înjoseşte. Veniţi cu aceste pachete aşa cum o femeie credincioasă lasă să cadă, în cutiuţa de ofrande de la biserica cartierului, obolul zilnic. Vă înalţă gestul, domnişoară, dar v‑aţi gîndit un moment să vedeţi ce înseamnă? Dumneavoastră, o copilă pot spune încă, veniţi să ajutaţi pe un valid, cu braţe şi cu picioare, cu ochi şi cu mintea întreagă. Veniţi să daţi de mîncare unui trîntor — acesta e adevărul… şi poate banul cu care aţi cumpărat pachetele de pe masă nu e banul cu care se poate face o ofrandă.
Ana băgă de seamă că Alexandru Voinea nu şi‑a schimbat cu nimic atitudinea lui reverenţioasă. Era acelaşi cum l‑a cunoscut în casa Zătreanu: mereu cu acelaşi „dumneavoastră” curtenitor şi întotdeauna sub cenzura celei mai corecte atitudini. Lucrul acesta îi punea obstacole în drumul multor expansiuni de sinceră destăinuire.”

„Intrară. Atît civilul, cît şi comisarul, se aplecară de umeri, amîndoi fiind de o talie croită pentru uşi mai înalte. Cum camera coanei Zamfira era închisă, Ana, forţată de împrejurări, îi conduse în odaia lui Voinea. Cînd a ieşit afară să vadă cine bate în poartă, lăsase uşa deschisă, ocazie de care profită Hamlet, motanul coanei Zamfira, să se introducă înăuntru.
Luară loc pe cele două scaune de lemn, Ana aşezîndu‑se pe un divan sărăcăcios, culcuşul lui Voinea de cînd o găzduia în patul lui. Hamlet, prietenos cu toată lumea, îşi arătă simpatiile pentru comisar, suindu‑se în braţele acestuia, mieunînd şi ridicîndu‑şi coada. Comisarul, om cu dragoste de animale şi amintindu‑şi poate că şi el are vreun Hamlet acasă, cu care se joacă copiii lui trăgîndu‑l de coadă şi de mustăţi, începu să‑şi plimbe mîna peste blana albă, nu neagră, mîngîiere sub care slăbănogul trup al motanului se mlădia cu graţia neamului lui pisicesc.
Se împrietenise într‑atît comisarul cu Hamlet, încît îşi uitase de prezenţa sa oficială, începînd să vorbească cu motanul, maimuţărindu‑şi glasul. Civilul, care nu era altul decît procurorul ce instruia asasinarea lui Nini Negrea, îl privi în cîteva rînduri cu asprime, dar nu cu prea mult rezultat, deoarece între Hamlet şi comisar se legase deja o prietenie înduioşătoare.
— E cam obraznic pisoiul proprietăresei noastre! rupse Ana liniştea severă a clipelor, în care procurorul admonesta din ochi pe comisar.
— Da’ de unde, răspunse comisarul, e aşa de cuminte şi de drăgălaş, că‑ţi vine să‑l pupi — şi îl pupă drept în bot, sărut de care Hamlet a rămas foarte mulţumit, buzele comisarului mai păstrînd pe ele sarea unei zvîrluge fripte şi mîncate în trecere pe la grătarul domnului Costică Brătulescu, cîrciumar la podul Cotroceni.
Procurorul nu mai putu să rabde lipsa de demnitate a comisarului în uniformă:
— Te rog să laşi motanul, că nu pentru el te‑am adus!
— E ca un copil, domnule procuror. Mîngîiaţi‑l numai să vedeţi — şi îl întinse pe Hamlet pînă sub nasul procurorului, care, supărat de dobitocenia comisarului, arse o palmă motanului peste bot, de‑l înverşună într‑atîta, încît începu, zburlindu‑se tot, să se dea la procuror, scuipîndu‑l aşa cum ştiu pisicile să scuipe cînd se încaieră între ele.
Hamlet de abia fu potolit de Ana şi dat afară.”