Strada Dionisie Lupu
Deschide în Google Maps

Strada Dionisie Lupu

Stradă Bucuresti

Foto: Alex Vega

Evenimente

Oh, Natalie… (poem de Mircea Cărtărescu)

Autori asociati: Mircea Cărtărescu

Curent/Gen literar: Postmodernism , Liric

Perioada: Contemporan

Tip de loc: Stradă

Tag-uri: Poezie

„Pe când eram mult mai tânãr mã îndrãgostisem de Natalie Wood

(chiar şi acum cred cã dintre toate actriţele

ea meritã cel mai mult dragostea mea)

Îmi dau o notã bunã

cã nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.

ruşinea asta n-am pãţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,

ne plimbam serile împreunã în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,

o ţineam dupã umãr iar ea mã ţinea dupã mijloc

mai ales toamna era foarte frumos.

Nu-i pãsa cã eram în uniformã de liceu.

„Mircea, îmi spunea, Mircea,

eşti minunat,

eşti tot ce o intelectualã şi-ar putea dori.“

„Şi tu, pisicuţo, eşti minunatã.“

Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,

eram prea sensibili, prea diferiţi…

„Natalie, îi spuneam,

o, Natalie, Natalie, Natalie

ce frumos este numele tãu…ştii, Natalie,

acum nu sunt nimic,

pe când tu eşti celebrã, ai o filmografie în spate,

dar am sã muncesc, Natalie, ai sã vezi,

am sã câştig bani…“

Şi serile de toamnã erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…

Apoi a-nceput sã fulguiascã

şi tramvaiele fãceau flacãrã verde la contactul cu firele ude

trecuserã ani,

aveam deja glorie, banişi femei

publicasem la Paris şi la Chicago

mã mai duceam la „Cantemir“ doar din obişnuinţã, din sentimentalism.

Serile mã aştepta Natalie

la poarta liceului, în minusculul ei Porsche

cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea

şi iar pe Viitor.

Ţin minte cã într-o searã

a oprit maşina lângã trotuar

şi-a aprins o ţigare în întuneric,şi cu vocea ei senzualã

(dar rãguşitãşi îndureratã atunci)

mi-a mãrturisit cã mã înşelase cu un bãrbat. „Mircea, trebuia,

trebuia sã îţi spun,

n-am fi putut continua altfel. Ştii,

n-am vrut nici o clipã sã mã culc cu Robert

dar e atât de insistent… blonzii ãştia-s cumpliţi…

dar crede-mã, Mircea, crede-mã cã tot tu rãmâi cel mai bun…“

Am iertat-o.

Ce nu se iartã unei depravate

se iartã unei femei superioare.

„Înşalã-mã cu fapta, dar nu cu gândul“, atât i-am spus.

Apoi am plecat în armatã.

La Cristi Teodorescu venea aproape sãptãmânal Daniela.

La Mera venea actuala lui soţie.

Pânãşi lui Romulus i-a venit o datã cineva.

Natalie nu m-a vizitat niciodatã.

Duminicile stãteam ca un pãcãlici la corpul de gardã

şi priveam cum alţii îşi sãrutã iubitele,

cum le apucã mânuţele peste masã…

La curãţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema“,

decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am maiştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despãrţit.

Când, acum vreo sãptãmânã, cãutând benzi de magnetofon,

pe cine vãd la „Discul de cristal“, pe lângã Lipscani?

Natalie, Natalie era din nou în România!

Dar cât de îmbãtrânitã… N-am vrut sã-i vorbesc

şi am plecat înainte sã mã vadã (afarã o aştepta

spãlãcitul de Redford, cu Cadillacul)

Nu, supele reîncãlzite sunt fade.

Nu, Natalie,

ai ales, de-acum mergi pe drumul tãu.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilã,

cele 17 camere mi s-au pãrut goale?

Prin geamul îngheţat mi-am privit multã vreme piscina

în care plutea o frunzã moartã…”