Strada Polonă

„Arhivarul îşi simţi picioarele moi. Povara din mînă i se păru şi mai grea şi o lăsă jos. Poarta şi portarul începură să‑i joace înaintea ochilor.
— S‑a mutat, zici?
— Sigur, domnule! În Polonă 208. Dumneata eşti dinspre partea familiei?
„Sînt tatăl ei”, fu gata să răspundă Dincă Scutaru, dar se opri la timp, să nu se facă de atîta ocară în faţa unui servitor.
— Da, sînt un neam mai de departe. Zici că în strada Polonă s‑a mutat?
— Da, 208.
— Mulţumesc.
Casa cu numărul 208 era o construcţie nouă. Cînd a ajuns în dreptul ei, nu s‑a oprit chiar în faţa portarului. S‑a dat mai deoparte, privind‑o în decursul cîtorva minute lungi, cu ochi de spion. S‑a hotărît să intre. Din cabina portarului îl întîmpină o femeie:
— Pe cine căutaţi dumneavoastră?
— O domnişoară. Ana Scutaru.
— La întîiul, uşa din dreapta.
Urcă treptele cu paşi slăbănogi, de condamnat în faţa spînzurătoarei. Privi uşa. Pe o placă de alamă numele ei era gravat cursiv. „La fel cum e la domnul prim, acasă, şi cum e la toţi bogătaşii.” Citi de vreo două, trei ori numele şi tot i se părea că nu este al fetei lui.
„N‑o fi făcînd vreo încurcătură portarul căminului? O mai fi vreuna care s‑o cheme Ana Scutaru! Dar unde e fata mea atunci, că la cămin, spunea el, n‑a rămas nimeni?”
Apăsă butonul de os. Ţîrîitul clopoţelului îl auzi şi el. O fată tînără, cu şorţ alb cu bretele, deschise uşa.
— Ce doriţi dumneavoastră?”