Strada Virgiliu

„Înaintea lui Dincă Scutaru, prin negura nopţii, doamna Sultana apăru cu braţele deschise, chemîndu‑l. Strigarea femeii îl grăbi să răspundă:
— „Da, da, fraţilor, pe altădată, astă‑seară mă simt şi cam obosit!“
Înainta cu pas grăbit, înciudat de timpul pierdut. Se condamna: „Am lăsat‑o singură. Şi ea a admis această evadare numai ca să nu‑mi strice dorinţa. Ce suflet, ce inimă!” şi îşi grăbi pasul şi mai mult, tăind drumul cel mai scurt pînă în strada Virgiliu, unde gîndea el: „Pe Sultana o chinuie singurătatea”.
Palida lumină a lămpii de noapte, descoperită de la poarta curţii de ochii lui îndreptaţi spre iatacul femeii ce‑o iubea, îl făcea să gîndească cu măgulire: „N‑a putut adormi fără ca Dinu să fie lîngă ea”. Şi în clipa în care din poarta curţii i‑a simţit zvîrcolirea chinului că nu a fost lîngă dînsa, în aceeaşi clipă Dincă Scutaru a simţit cît de profund o iubeşte.
Deschise uşa de la sala despărţitoare a camerelor, fără zgomot, cu gîndul să se apropie de ea pe nesimţite. Prin uşa deschisă, odată cu el, se furişă înăuntru şi o dîră de lumină. În noaptea aceea era lună. Înaintea lui două sclipiri aurii îi adunară privirile. Crezu la început că sînt ochii fosforescenţi ai unei pisici, dar şi‑a dat mai tîrziu seama că sînt prea mari şi prea depărtaţi pentru a fi ochi de pisică.”