Interbelic

Casa care se afla pe strada Melodiei, nr. 1, a fost cel mai simbolic loc pentru Eliade, unde a locuit timp de 12 ani:

„[...] Din fericire, ne rămăsese casa din Strada Melodiei. Foarte curând, am închiriat-o, şi noi cinci ne-am mutat definitiv în cele două odăi de la mansardă. Asta s-a petrecut în 1919, când aveam 12 ani. Eram obişnuiţi de altfel, pentru că trăisem acolo, mama şi cei trei copii, de când Bucureştiul fusese ocupat de trupele austro-germane şi casa întreagă fusese rechiziţionată. Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur.”


Casa se întindea pe trei străzi, Melodiei, Domniţei şi Călăraşi, având intrarea principală prin Melodiei, printr-o curte pietruită:

„Casa din Strada Melodiei nr. 1 a fost dărâmată prin 1934-35 şi pe locul ei s-a înălţat un bloc masiv cu cinci etaje. Grădina şi casa se întindeau pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Intrarea principală era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruită; pe dreapta, se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantaliu de sticlă. Dar pe acolo intrau doar oaspeţii, în timpul ocupaţiei ofiţerii austro-germani încartiruiţi, iar după război, chiriaşii. Noi, ca şi familia şi prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor se înşiruiau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiţă, care a devenit mai târziu odaia de culcare a părinţilor, şi sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri şi două mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o uşă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie pătrată şi o cameră de baie.”


Grădina era neobișnuit de mare, înconjurată de un gard cu grilaj de fier și tufe de liliac:

„Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept şi, între braţele unghiului, se întindea grădina, neobişnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurată de un zid scurt de ciment, din care se înălţa grilajul de fier în formă de lance. Tufe de liliac, unele înalte şi dense ca un arbore, alcătuiau în colţul cel mai depărtat al grădinii, acolo unde Strada Melodiei se întâlnea cu Strada Domniţei, un fel de boschet. Apărate de o perdea, se aflau o bancă, scaune de fier, o masă.”


Sub aripa nouă a casei se aflau pivnițe adânci, iar într-o cameră de la subsol Eliade și-a instalat laboratorul:

„Când ne-am instalat în Strada Melodiei, reparaţiile încă nu se sfârşiseră. În odăile din aripa nouă, se zugrăveau pereţii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Când mă întorceam de la şcoală, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o altă odaie proaspăt zugrăvită, alte mobile descărcate, lăzi şi lădiţe goale pe cale de a fi coborâte în pivniţă. Căci aici aveam două pivniţe. Una din ele se întindea sub aripa nouă. Era adâncă, cu nisip pe jos, şi era împărţită în mai multe încăperi. În primele trei, se ţineau lemnele, cărbunii, butoaiele cu vin şi murături. Dar, în fund, mai era încă o odaie, în care luminările pâlpâiau scurt şi se stingeau, pivniţă plină de mistere şi de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amănuntul decât mulţi ani în urmă.

Cealaltă pivniţă fusese împărţită în două, cea mai mare parte fiind transformată în subsol. În fund, era o cameră cu ciment pe jos, care servea drept spălătorie şi în care mi-am instalat mai târziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decât apă rece. În ultimele clase de liceu, în după-amiezile de vară, când mansarda se încingea într-atât, încât nu mai puteam suporta arşiţa nici gol, coboram uneori aici şi mă înfundam, câteva clipe, în baia plină, îngheţată. Parcă m-aş fi zvârlit într-un lac dintr-o peşteră de munte.”

„Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. 
[...]
Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o serie de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresionase pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă că dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. Nu puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancelaria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi română mai era Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, pot spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. [...] după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre importanța clasicismului greco-latin pentru educaţia omului modern. Când, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu multe caiete sub braţ, s-a îndreptat spre catedră şi a întrebat: „Cine e domnul Eliade?”. M-am ridicat, îmbujorat. S-a uitat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata”, mi-a spus. «Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.»”

„Trecusem acum în clasa a II-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă.”

„Dimineţile, mă închideam în mansardă şi lucram. Serile, ne întâlneam, grupul întreg, pe la feluriţi prieteni, ca să punem la punct primele simpozioane ale grupării „Criterion”.
Cred că am inaugurat ciclul cu Freud. Printre vorbitori, îmi amintesc doar de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, dar eram vreo cinci-şase, printre care şi un psihanalist. Când am intrat, nu ne venea să ne credem ochilor. Amfiteatrul „Fundaţiei Carol I” era arhiplin. Biletele la parter fuseseră de mult vândute şi lumea se năpustise la balcoane şi galerii. Şedeau pe unde apucau, pe scări, pe balustrade. Apoi, pentru că nu-i mai putea opri nimeni, pătrunseseră în sală, se rezemau de pereţi, se aşezau chiar pe estradă. Probabil că nici n-am fi putut începe dacă Petru Comarnescu n-ar fi anunţat, în sală şi în foaier, că vom repeta simpozionul după câteva zile şi, cu ajutorul pompierilor de serviciu, n-am fi închis şi zăvorit poarta de la intrare. Lipisem acolo şi un afiş, anunţând repetarea simpozionului. Dar unul dintre noi s-a sacrificat şi a rămas afară, în stradă, două ceasuri, lămurind şi liniştind grupurile de auditori fără noroc.”

„Haşdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăzneala ipotezelor istoriografice. Îl citeam la Biblioteca Fundaţiei Carol I, dar când, prin clasa a VII-a, am anunţat că voi face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvânt de introducere către unul din bibliotecarii Academiei Române. M-am prezentat într‑o după‑amiază şi, deşi eram în uniforma de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei. Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Haşdeu, îndeosebi revistele lui „Din Moldova”, „Columna lui Traian” şi studiul care m‑a impresionat atât: Pe când erau Dacii? Am scris apoi o lungă disertaţie, pe care am citit‑o în două şedinţe. Din acel manuscris am scos mai târziu primele articole despre Haşdeu, publicate în „Universul literar”, „Foaia tinerimii” şi „Cuvântul”. Admiraţia faţă de geniul lui Haşdeu n‑am mai pierdut‑o de atunci. Din 1934 până în 1937, când suplineam deja catedra lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere, am petrecut multe după‑amieze la Biblioteca Academiei Române lucrând la o ediţie critică, şi, în primăvara lui 1937, Fundaţiile Regale au publicat cele două volume de Scrieri literare, critice şi politice. Ediţia era departe de a fi perfectă, dar pe vremea aceea nu era alta şi nici n‑a mai apucat să apară una mai bună.”

Aici a lucrat Eliade ca redactor începând cu 1925-1926, sub conducerea lui Titus Enacovici și apoi a lui Nae Ionescu:

„E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redactori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.
[...]
După vreo săptămână m‑am prezentat la redacţia „Cuvântul” şi am cerut să‑l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane: unul despre experienţa religioasă şi altul despre cartea lui C. Formichi, Pensiero religioso nell'India antica. În sala în care am fost introdus se aflau Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l‑am recunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni Nae Ionescu nu scria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi câte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenţa profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântul” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru mine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.
[...]
Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de neașteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. Doar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia.
[...]
Pe nesimţite, venise luna mai şi, când, la căderea serii, mă întorceam acasă, parcă toată lumea ar fi fost a mea. Mă opream întotdeauna la „Cuvântul”, să-l văd pe Nae Ionescu. Mă împrietenisem cu Mihail Sebastian şi Gh. Racoveanu şi mâncam adesea împreună.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

„[...] într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.”

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Marţi, 12 februarie [1935]
[...]
Aseară trebuia să vorbească Nae la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională".
Conferinţa i-a fost interzisă de guvern. Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup.
— Era frumos Nae, povestea Nina. Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.”

„Sîmbătă, 30 martie [1935]
[...]
Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva.
De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav.
[...]
Joi, 31 octombrie [1935]
Bach: Passacaglia în do minor. Mozart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do major. Solist Wilhelm Kempff. Brahms: Simfonia I.
Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simfonie de Beethoven. Weingartner. Alaltăseară, de la Juan les Pins, fragmente din Ma mere l'Oye de Ravel, şi finalul din Simfonia despărţirii de Haydn. Azi, lung dejun la Institut Français.
Duminică, 3 noiembrie [1935] Kempff şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven. Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. Mi-a fost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. Mai departe, într-o lojă, Jeni.
[...]
Luni, 7 aprilie [1941]
[...]
Aseară, la Ateneu, un Matthäus Passion de război. Multe tăieturi, care reduceau întregul oratoriu cam la o treime. Lipsea între altele «Ich will bei meinen Jesu wachen».”

„Duminică, 14 aprilie [1935]
Ieri pe la 1 a venit Leni să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă.
Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale.
N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.
Joi, 18 aprilie [1935] 
2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu şi Soreanu, care îmi propun să fac pentru Excelsior un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un cinematograf, pe urmă la Corso (unde toate privirile, absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate parcă, ofensive). Mi-a făcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, fie la ea acolo.”

„Miercuri, 27 noiembrie [1935]
[...]
Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.”

„Miercuri, 22 mai [1935]
Masă la Aristide Blank, cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.
(Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)”

„Sîmbătă, 14 noiembrie [1936]
A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M-am dus la O.N.E.F., la un match de foot-ball (Venus - C.F.R.), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină obosită, pudrată, tandră — în depărtare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-o pînză de pictură, ca într-o fotografie reliefată. Şi cîte culori. Nu ştiam că sunt atîtea case roşii în Bucureşti. De acolo, de la O.N.E.F., se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de culori explozivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a făcut brusc o imensă tăcere — tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea doar din depărtare rumoarea oraşului.”

„Miercuri, 29 ianuarie [1941]
S-a publicat astăzi numărul oficial al morţilor civili. Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei. Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000 de morţi evrei. Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.”

„Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
[...]
Marţi, 29 august [1944]
Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.
Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări, copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.”

„Luni, 27 ianuarie [1941]
Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate. Marele dezastru este în Văcăreşti şi mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Încerci să-ţi imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare — „magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi, a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din dărîmături fuseseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină mizerie, în plină calicime. Mici meseriaşi, mici negustori, lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară. Vezi ici, colo, lîngă ruine, o femeie bătrînă, un copil despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine? În faţa Morgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă neidentificate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.”

„Sîmbătă, 8 aprilie [1944]
Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se face coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.
Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-şi părul, sfîşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

„Joi, 5 martie [1936]
Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm
într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit...
Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.
Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată...
Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.”

„Sîmbătă, 14 martie [1936]
Dejun la „Corso", cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele
lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.”

„Vineri, 20 martie [1936]
Am fost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie. A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în ambele antracte a dispărut să dea telefoane. Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine m-ar fi iubit în felul ei, dacă o ajutam să mă iubească. Trebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de confuz şi greu de descifrat, atitudinea ei a fost totdeauna de un tact şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente.
Nu trebuie să fiu supărat pe seara de azi. Ea îmi justifică o bună tăcere de zece zile — şi e o perfectă treaptă spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă cutremur gîndindu-mă ce fericit m-ar face un astfel de lucru.
Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele.
Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gîndesc de cîtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul spectacolului de la „Regina Maria". Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş fi obosit, dacă n-aş avea atîtea lucruri de făcut mîine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.
Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus cîteva grosolane glume, care încercau să provoace simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?
Jumătate oră mai tîrziu nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă. În realitate, m-am trezit facînd scenariul întregii piese. Sunt pur şi simplu încîntat. Mi se pare o idee excelentă, şi de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută.”

Sebastian frecventa acest local select, amintit și în romanul său Accidentul, unde lua masa sau dansa cu prieteni precum soții Nenișor sau Marietta Sadova.

„Joi, 18 aprilie [1935] 2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.
Seara, cu soţii Nenişor, la ei acasă şi pe urmă la „Zissu". (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:
— Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Astă-noapte, după ce am fost la Operă — deschiderea stagiunii — ne-am dus la „Zissu". Maryse într-o delicioasă rochie albă (cinematografic de frumoasă), Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc." Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul ăsta.”

Acesta era un loc de muncă și de întâlnire pentru scriitori; aici Sebastian se întâlnea cu editorul Ocneanu pentru a preda manuscrise sau avea confruntări neplăcute cu foști colaboratori antisemiți.

„Sîmbătă, 31 august [1935]
Aseară, lungă convorbire cu Mircea, Nina, Marietta şi Haig. Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu.
La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia.
Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu
ne pierdem calmul! Văd că devin patetic.”

Sebastian notează participarea la parastasul de un an al mentorului său, Nae Ionescu, observând cu amărăciune figurile îmbătrânite ale foștilor colegi de la ziarul Cuvântul și prezența legionarilor.

„Duminecă, 16 martie [1941]
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul: Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian. Toţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul lor.
Pe urmă cîteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi. Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?
Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino. Impresia ciudată că mă aflu într-un alt oraş, cu cărţi, cu tablouri, cu oameni prietenoşi, fără război, fără nemţi, fără Hitler.
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.
Mă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, fără să mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. Materialul e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o simplă comedie de mediu bucureştean. În fond, modul în care Nae a venit la Cuvântul şi a sfîrşit prin a deveni stăpîn nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la lucru.”

„Duminică, 26 [aprilie 1936]
[...]
Mă felicit că i-am vorbit Mariettei. Era necesar să despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu Marietta, pentru ca nici o întoarcere să nu fie posibilă.
Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. Leni face teatru cu Timică şi Ţăranu — şi îl face la „Alhambra". Renunţă în fapt la teatru şi cedează definitiv operetei. Se desparte de Tessa şi redevine miss Viteza. Piesa mea şi mai ales rolul pe care ar fi trebuit să-l joace ea sunt la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin, cu o piesă a mea.”

Sebastian descrie acustica admirabilă a sălii și reacțiile publicului.

„Duminică, 4 septembrie [1938]
În Timpul de azi, prima reclamă care apare pentru premieră: „Teatrul "Comœdia. Miercuri, 14 septembrie 1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. Jocul de-a vacanţa. De Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian."
Toată ziua am citit în Jurnalul lui Renard şi în Jurnalul fraţilor Goncourt însemnările lor de la repetiţii şi premiere. Mai ales m-au amuzat notele bieţilor Goncourt despre catastrofala cădere a primei lor piese, Henriette Maréchal. E o lectură preventivă.
[...]
Sîmbătă, 19 august [1944]
[...]
Am văzut aseară Steaua fără nume. Ce admirabilă sală de teatru „Comœdia"! La „Alhambra" totul se pierdea ca într-un imens hambar. Dincoace, toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă. O surpriză, Tantzi Cocea. Destule accente false, dar (deşi totul cam „făcut" din cap) un amestec de frivolitate şi emoţie, care se apropie mult de Mona mea.”

În timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, Sebastian descrie instalarea posturilor de soldați în Piața Amzei și schimburile de focuri de pe Calea Victoriei, chiar sub ferestrele apartamentului său.

„Miercuri, 22 ianuarie [1941]
9 1/2 seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. Toţi laolaltă, poate că ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mîine — dacă va mai fi un „mîine" — să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai părea posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală. Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în faţa blocului nostru. °e la 5 au început împuşcăturile. N-am putut urmări exact ce se Petrecea, fiindcă toate balcoanele au trebuit să fie imediat evacuate. Am văzut doar cum dinspre Palat veneau cîteva sute de manifestanţi. Am intrat în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se striga; se cînta; se vocifera. Două- trei voci reuşeau să se desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem fraţii voştri!"
Totul a durat o oră. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat cîntînd fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe terasă. Jos, lîngă farmacie, era un lac de sînge şi o luminare aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat fusese ucis şi că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras, lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? — destul de indiferentă totuşi. M-am întors sus. Era absurd să încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la Bucureşti. Emisiunea a fost normală pînă la 8 fără un sfert, cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de pauză. Tîrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că Legiunea va fi victorioasă, că la Constanţa, Tecuci şi Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că miniştrii jidoviţi (Mihai Antonescu, Cancicov, Mareş), împreună cu trădătorii (Dimitriuc), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare (Evenimentul, Seara) publică manifeste legionare. Despre generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în manifestul citit la radio (cînd mai dispunea de post) afirma că în 24 de ore ordinea va fi restabilită.
Şi acum? Totul e posibil în noaptea asta. Nu e decît 11 seara. Pînă să se facă lumină de zi mai sunt încă 8 ore. Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot gîndul meu e acasă, la Mama, la Benu, la Papa. Oraşul e în complet întuneric, telefoanele nu răspund, postul de radio tace.
Joi, 23 ianuarie [1941]
10 dim. Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile. Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate. De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc transmisiuni oficiale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio a fost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează un nou manifest, în care anunţă că în faţa atacurilor rebele asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al Marelui Stat-Major dezminte defecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă. Magazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar. Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi la dreapta uşii. Se vede perfect gaura făcută în zid.”

„Joi, 26 februarie [1942]
[...]
De o lună, la „Baraşeum", actori evrei joacă cu un imens succes de public o
revistă. Biletele sunt vîndute, pînă la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu) — şi am fost umilit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evrei care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M-au invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi desigur aş face-o pentru bani — căci de unde voi găsi bani de chirie în martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea exigenţe.”

„Vineri, 16 mai [1941]
O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4 săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă Mircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin (îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar, după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o cunosc: fată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect lucruri spuse de Mircea. Ce e amuzant e că, venită de la Londra şi stîrnind prin acest simplu fapt curiozitate — a fost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat, întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şeful Marelui Stat-Major german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei... Cît e de departe biata Nina Mareş, din pasajul Imobiliara! Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde Mircea e secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce reprezintă. În orice caz, foarte mult. (O călătorie cu avionul prin toată Europa nu e un lux de funcţionar.) Dar Mircea — spune Nina — nu e mulţumit. Munceşte ca un rob la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în lucruri mărunte. Ar prefera să revină în Palade 43, fără bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se călugărească. Am încercat s-o liniştesc.
Să n-aibă grijă. Mircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va călugări. Cel puţin nu deocamdată.”

„Vineri, 11 februarie [1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisfacţie reflexă, bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o noapte de somn agitat — că lucrurile sunt foarte neclare, că ele pot rămîne la fel de grave, cel puţin pentru noi, că represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se dezumflă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic, de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de agitaţie optimistă, au fost ştirile, sau mai curînd zvonurile despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc. Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare încerca să refuze vestea, dar setea mea de bucurie — fie şi momentană, fie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul, cînd de altul — Carandino, Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd, transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă puteam duce acasă — aş fi rătăcit toată noaptea. Şi într-adevăr, atmosfera străzii era febrilă, stimulatoare, încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
[...]
Sîmbătă, 12 februarie [1938]
Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi făcea plăcere să mă văd volubil în faţa unui Camil „redus la tăcere".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.”

„Joi, 16 aprilie [1942]
Nunta lui Baby, fiica Alicei. Cununia la Biserica Amzei, bufet la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la Alcibiade, care e bolnav. Mă uitam atent şi amuzat la toţi oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea fiecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă, absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.”

„Miercuri, 21 ianuarie [1942]
Zăpezi fabuloase — cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila. Azi-dimineaţă, cînd am ieşit din casă, întreagă Strada Antim era un fluviu de zăpadă. Am ajuns cu greu la Piaţa Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se urnească din loc. Maşini, camioane, trăsuri se luptau zadarnic să se despotmolească. Zăpada este — mă gîndeam — un element: o forţă naturală. Toată civilizaţia şi tehnica modernă e neputincioasă împotriva unor mari zăpezi. Să ningă aşa trei luni fără încetare — şi totul va pieri îngropat în zăpadă.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

„Atunci, în preajma Crăciunului, încă nu-mi dădeam seama de toate acestea. Trăiam încă euforia începuturilor. După un an şi jumătate, scriam din nou un roman; şi de data aceasta, un roman autobiografic. Puteam fi din nou singur, zi şi noapte, pentru că Sorana plecase de două săptămâni în Moldova, să petreacă sărbătorile cu ai ei. Am petrecut şi eu Crăciunul cu familia, dar de câte ori puteam mă întâlneam cu prietenii. Hotărâsem să ne adunăm de revelion la Mia Steriade; de fapt, încăperile pe care le ocupa tatăl Miei, pictorul Steriade, la Muzeul Kalinderu. Eram aproape întreg grupul de prieteni de la „Criterion”, la care se adăugaseră câţiva invitaţi. Contribuisem fiecare cu o anumită sumă şi câţiva dintre noi îşi luaseră însărcinarea să decoreze sălile, să cumpere vinurile şi să pregătească bufetul. Angajasem şi un pianist, aşa că cei care au voit (în frunte cu Mircea Vulcănescu şi Mişu Polihroniade) au putut dansa până dimineaţa. Am petrecut împreună cel mai reuşit revelion pe care-l cunoscusem până atunci.”

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

„Cum stăteam așa în umbra zidului, privindu-mi pantofii, renunțând la învârtitul ciorapilor prin buzunar și gândindu-mă cum m-a gonit Maica, la surorile pe care, în schimb, le ținuse, care încă se mai bucurau de mese calde și de figuri prietenoase, aud o voce. 
- Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
O voce de bărbat. Umbra lui se proiectează aproape de pantofii mei. Mă întorc puțin să îl studiez, poartă un costum vag șifonat, dar pretențios, într-o mână ține mai multe ziare și o mapă. (....)
- Ne cunoaștem?
Întreb și îl privesc cu curaj direct în ochi. E mai tânăr decât îi sună vocea și privit direct capătă un aer de nesiguranță, amplificat de urechile bine distanțate de cap și puțin transparente. E doar un băiat, poate puțin mai mare decât mine. Cred că am fost prea autoritară în tonul întrebării sau poate în privirea directă, nu contează, mai bine să impresionezi prin forță.
- Nu, nu ne cunoaștem, poate ar trebui să mă scuz. Am încercat să fiu filosof. Vorbeam de Palatul Justiției, la care vă uitați și dumneavoastră. Un edificiu impresionant. A fost proiectat de arhitectul Alfred Ballu, iar apoi a lucrat și profesorul Mincu. În prezent este și profesorul meu, domnul Mincu, domnia-sa este profesorul meu. Sunt student la arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptățile lumii?
Ironia, arta conversației. Dar nu a auzit. Discursul lui a mers ca un tren ce nu se poate opri la un fluier simplu, are inerție și e pe șine. Părea a fi acel tip de om, care se desfată auzindu-se, sunt bombastic și mulțumit. Dar ce coincidență! Nimerise, fără să știe, aproape de gândurile mele amare. Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit. Încurajat de zâmbet, băiatul se agită umblând prin buzunare, de unde scoate un pachet de țigări pe care îl întinde către mine.
- Vă servesc cu o țigară? Am condus-o pe mama la o întâlnire, zâmbește și arată o ușă cu o vitrină, la croitoreasă. Și dumneavoastră, mă scuzați că vorbesc prea mult, și dumneavoastră tot la doamna cu mantouri?
Oscilez, nu știu ce să fac cu oferta de țigări, nu am încercat niciodată și nu e momentul acum. Mă apropii de tânăr, e puțin mai înalt decât mine, da’ nu cu mult, oricum, e un caraghios. El se apleacă puțin într-un salut, pare că ar vrea să îmi întindă mâna, dar rămâne la jumătatea drumului. 
- Permiteți-mi să mă prezint, Emilian Baciu, student, la ordinele dumneavoastră.
- Ileana Iordăchescu, încă elevă. elevă. Nu, nu aștept la „Casa de blănuri”, spun citind peste umărul lui firma scrisă în semicerc pe vitrina indicată. Și nici nu fumez. Doar admiram cariatidele, mă întrebam dacă se împotmoleau în drapajul acela, dacă, cu un asemenea aranjament, femeile chiar puteau merge.
Îmi mijesc puțin ochii privind către palat și continui, intrând în retorica lui pompoasă, dar încercând să fiu totuși cu un pas mai sus. -Uite cum se proiectează clădirea și cariatidele în apă, imaginea lor e mai vie și mai colorată pe apă decât în realitate. Nu e așa, domnule Baciu?
- Emilian, prefer să îmi spuneți așa, dacă nu vă deranjează. Iar la întrebarea dumneavoastră vă răspund un da hotărât și puțin surprins, pentru că nu mă gândisem până acum la oglindiri. Am considerat mereu clădirea în sine, doar pe ea, extrasă din peisaj.”

„La prima ieșire pe care am avut-o încolonate, pentru o defilare în fața Palatului Regal, ca la un semn, aproape de bulevardul cel mare, când veneam pe o străduță, cu case prea mari pentru cât era de îngustă, am lăsat desenele să plutească în urma noastră ca niște mici manifeste. La ora aia era puțină lume, trecătorii grăbiți parcă nici nu ne vedeau, iar hârtiile noastre le erau cu atât mai invizibile. Eu și cu Agatha, care mergeam mai în urmă, am văzut bine plutirea micilor portrete luate de vânt pe lângă pereții înalți. Am stat să îmi urmăresc peticul de foaie, să văd pe unde ajunge. S-a ridicat la nivelul unei ferestre frumoase, cu încadraturi clasice din piatră albă, și a rămas prinsă în tabla de pe pervaz. Cineva va deschide în seara asta fereastra, să respire aerul rece și îmi va găsi chipul. Voi fi pentru câteva secunde o enigmă sau poate doar o scurtă mirare.”

„Străduțele pietruite pe care merg acum, după ce am lăsat Dâmbovița în spate, sunt reale. Fiecare umbră, pată de soare, fiecare zid pe lângă care trec vorbesc cu glasul prezentului, un prezent din piatră tare. Am pornit la drum și nu mă mai întorc. Nici nu mai contează mica mămică grijulie și al ei odor cu urechi clăpăuge, o să îi uit, deja i-am uitat. Alte raze de furie, de răzbunare amânată, îmi luminează drumul, răzbunarea mea mai veche, nu superficialități cu madame cu plase, și nici vise infantile, cusute din romane scrise și imaginate de alții. Cișmeaua era tot acolo, acu’ apăruseră și niște băncuțe cu picioare de fier răsucite, dar de urcat pe deal se arătau trei drumuri, trei străzi. Tot nepavate, cu pietre mari din loc în loc, cu curți cu tufe de flori scuturate și portițe din fier vopsit. Cum oare de avusesem impresia că era doar una?”

„Aproape se vede Calea Victoriei, mă opresc din mers, situația asta cu noi vorbind din mers îmi pare ușor nefirească așa că îmi sprijin coșul meu frumos de gard și mă așez și eu pe postamentul de piatră albă, cu fața spre strada mare. Mă întorc spre el zâmbind. Îmi zâmbește și el, lăsând valiza jos. 
- Am mai trecut pe aici, demult, când eram încă la cămin și eram în cârd cu toate fetele. E gardul Palatului Ştirbei.
- Bulevardul-vitrină, asta e. Arată fără să ascundă toate viciile orașului.”

Piesa „Samson” la Teatrul Național, considerată prost jucată și pusă în scenă:

„26 septembrie 1933 
Văzut aseară „Samson“ la Teatrul Național cu Romuald Bulfinsky, Aura Buzescu, Natașa Alexandra, Critico etc. etc. Nu se poate admite – orice ar fi – ca la sfârșitul piesei Anne-Marie să poată iubi un atare om. E imposibil. Tipul e total antipatic. Rolul de măcelar i-ar merge ca o mănușă. Într-un cuvânt, piesă prost jucată și prost pusă în scenă. Astfel de orori îți suscită mila, mai ales când e vorba de scena Teatrului Național.”

Mai târziu, ea participă la diverse premiere, cum ar fi „Icarii de pe Argeș” sau „Bunbury”:

„Miercuri, 6 noiembrie 1940
Iar un hiatus în acest caiet. Câteva zile în care n-am avut chef să-mi înregistrez nimicurile vieții. Astăzi revin (on revient toujours). După-masă fost la Nuni [Dona]. Era primul comitet al Clubului „Penei negre“. Prezenți Lucica [Vasiliu] (cu „porumbelul“), Nuni și eu cu o durere de cap impresionantă. Am luat o aspirină și am făcut un haz nebun pe chestia Clubului.
Seara premieră la Național cu „Icarii de pe Argeș“. M[ircea] B[erindei] în smoking, oribil de jenat. Era într-adevăr singurul. Erau și Cl[ody Berthola] cu Ştefan [Constantinescu] și Laetiția [Zevedei]. Mi-au propus să merg cu ei la Hunedoara pe câteva zile. Mai târziu văzut și pe Climovitz. Mă privea oarecum acid. E foarte simpatic, cu toată teozofia. Culcat târziu.”

„Joi, 15 decembrie 1938
[...]
La 8 ½ mers cu R[areș], Titi [Ionescu] și H[aig] la premiera de la Național. M-am amuzat la teatru pentru întâia oară de nu știu câți ani. Şi foarte probabil că asta grație nu interpretării, ci piesei: „Bunbury“. Marieta [Sadova] în Miss Prim, m-a convins de data asta că e realmente o mare artistă. Înțeleg prin asta că, întrupând fiecare personaj diferit, se duce ea la personaj, și nu reduce personajul la proporțiile ei personale, cum fac în general actorii. În felul ăsta, Marieta este o nouă surpriză cu fiecare rol.
Mă gândeam prin contrast la Marieta Deculescu, care e foarte drăguță și foarte corectă, dar pe care, dacă o vezi de trei ori, ai epuizat-o. Poți, înainte de premieră, prevedea matematic gestul, tonul și toate micile ei farmece. Variază numai toaleta și numele pe care-l poartă.”

Jeni Acterian petrece mult timp la Fundație citind autori precum Freud, Nietzsche sau Aristotel:

„6 februarie 1936
La Fundație. Citesc aici de la 3. M-am cam săturat. Am citit Un souvenir d’enfance de Vinci de Freud. Vastă tâmpenie. Am mai citit 40 pagini din Ainsi parlait Zarathoustra. Grozav. A venit Emil C[ioran] acum vreo oră. Am pălăvrăgit puțin pe sală. Văd c-a plecat.”

„17 noiembrie 1936
Citesc toată dimineața – în fiecare zi – din Fizica lui Aristot, la Fundație. Am terminat azi Cartea a II-a. S-au anunțat aproa​pe toate cursurile, dar nu mă interesează. Am încercat cu enor mă bunăvoință să mă duc. Am fost chiar la cursul de deschidere al lui Bagdasar, care e așa de drăguț cu mine. Atât de multe eforturi am făcut ca să nu izbucnesc în râs sonor, încât am ieșit bolnavă din seminar. Bineînțeles, nu voi repeta experiența.
Asta înseamnă să stau toată ziua la Fundație și să citesc. Nu știu cum am să rezolv cu Aristot. La Fundație nu se găsește decât volumul întâi din Fizică. Din Metafizică se găsesc vol. II și III. Nu știu unde să găsesc restul. Mircea [Berindei] îl are în italiană. Dar n-aș vrea să citesc Aristot în italiană.”

„Luni, 9 sept. 1940
Sculat pe la 9. Mers la Fundație. S-a (în fine) deschis. Citit din Couturat: Les principes des mathématiques. La 12 mers pe jos acasă. O veste bună: a venit H[aig]. După-amiază mers la ei. Nu erau acasă. La Fundație încercat să citesc, dar n-a mers. Dorul de H. probabil. Venit Al[ice Botez] și mers într-o cofetărie. Apoi la M[arieta Sadova]. Stat toată seara cu H. și Sor[ana Țopa], Rar[eș], Ar[șavir]. Pe la 11½ acasă. Discutat tot timpul «eve​nimente».”

„31 octombrie 1946
Fundație. Îmi încep lucrul. M-am înscris la bibliotecă și-am găsit o carte despre viețile post-mortem în credințele umanității. Un anume James Thayer Addison. Aici aceeași liniște, același decor, alte capete. Lume infinit mai puțină. O singură sală deschisă. Se poate lucra.”

Jeni Acterian descrie sala de lectură și interacțiunile cu prietenii sau colegii, pe holurile instituției:

„15 mai 1936
Seminar la Florian. Un băiat bun a citit o lucrare despre Kant. Lamentabil. Ceea ce e mai jalnic e că Florian a spus că lucrarea e foarte bună. Pe urmă la bibliotecă, unde am citit vreo trei ore. Apoi am citit și acasă dintr-un curs de logică.
După-amiază iar la bibliotecă, citesc puțin din Kant de Ruyssen. Am sporovăit cu Ruxandra U[reche] și M[ircea] B[erindei], am citit o piesă de teatru.”

„22 iunie 1936
[...] Am încercat să citesc la bibliotecă, dar este aproape imposibil: prea multe cunoștințe. Am fost la Rod[ica Burileanu], care s-a întors de la Belgrad. Pe urmă am întâlnit-o pe Alice [Botez] și ne-am dus până în Parc.
* Ieri, examen de logică. Am asistat. Alice a fost extraordinară. Ne-am dat întâlnire pentru după-amiază la bibliotecă și seara am rămas din nou la ea până după miezul nopții. [...]”

„2 septembrie 1938
[...] Mi-am adus aminte de plinătatea și auriul zilelor de bibliotecă de acum doi ani. De Al[ice Botez] și de ceilalți care veneau pe rând să pălăvrăgească alene, în timp ce cartea stătea răsturnată și inutilă pe masă; de plecările în grup, cu râsete proaspete și totuși amare; de bătăile și sminteala neglijent nebună a băieților. Fundația mi-a făcut azi impresia unui castel părăsit de castelani.
Am plecat din sala de lectură cu un lung oftat ușurat. Mă gândesc că nu mai am decât un an de facultate și că poate am să-l regret cândva.”

De la biografie la bârfa culturală, despre Van Gogh:

„Miercuri, 9 noiembrie 1938
Citit Lust for Life de Irving Stone. Pentru o biografie, chiar romanțată, prea e roman. Ar fi putut să găsească altă com​pozi​ție pentru a povesti viața lui Van Gogh. La Fundație citit scrisorile lui Van Gogh către fratele său Theo.
[...]
Joi, 10 noiembrie 1938
Fundație. Întâlnit pe Ion [Frunzetti], care s-a instalat lângă mine și am discutat Van Gogh tot timpul.”

Jeni Acterian dorește să devină studentă la Universitatea din București pentru a obține libertate și posibilitatea unei burse la Paris:

„28 august 1933
În anul ce vine va trebui să dau două clase odată spre a-mi putea lua bacalaureatul. Vreau cu orice preț ca în anul viitor, la toamnă – dacă nimic catastrofal nu se va produce –, să fiu studentă în litere și filozofie la Universitatea din București. Titlul acesta de studentă înseamnă pentru mine: libertate,
prieteni și prietene, amuzament și îndeosebi muncă spre a putea căpăta o bursă. Paris. Şi pe lângă toate acestea, singurătate și tot ce implică acest cuvânt când ai posibilitatea să n-o utilizezi. Da, scumpa mea, totul e perfect, dar dacă n-ai trecut exame​nele? Ce te faci? [...].”

Ea participă la cursuri ținute de profesori precum „Profesorul” Nae Ionescu, P.P. Negulescu sau Mircea Florian:

„9 ianuarie 1936
Nu știu cât e ceasul exact, dar trebuie să fie cel puțin 2. Nu pot dormi și pace. M-am zvârcolit ore întregi și acum m-am sculat să scriu puțin. Poate-mi trece. Nu pot adormi și mâine dimineață am seminar la Florian, la ora 8. Trebuie să găsesc o soluție.
Soluția am găsit-o. M-am dus în bucătărie și am mâncat o tartină cu unt și un măr, care, spre norocul meu, a avut efect strașnic. Asta la 2 noaptea, Doamne D-zeule! Şi-acum: To bed”

„11 decembrie 1936
[...] 
Profesorul nu și-a reluat cursul în ziua de 9, după cum mă așteptam. De data asta e pentru săptămâna viitoare, când va fi pentru după Crăciun, așa cum am prezis. Ieri, după ce ne-a anunțat servitorul iară că nu ține, propunea cineva ca atunci când o veni să nu mai meargă nimeni, că prea trage chiulul. Numai că el e în stare să-și ție cursul cu foarte multă seriozitate în fața sălii goale.”

„Luni, 10 octombrie 1938
La Facultate. Nu s-a mai anunțat nici un examen. În schimb, m-am ciocnit de Nistor care m-a luat pe sus la Mariana K[lein] Am umblat apoi toți trei pe străzi, Nistor făcând bancuri, Mariana enervându-se de ele și eu… Trecut iar pe la facultate unde m-a întâmpinat salutul bleg zâmbăreț al lui Bagdasar. Apoi l-am lăsat pe Nistor, care cam vroia să rămână cu mine, și m-am dus cu Mariana prin Cotroceni să-și ia o carte. [...]”

„20 decembrie 1938
Deunăzi eram la Facultate la ora 9 dimineața, așteptând cu resemnare ora de curs a lui A[nton] D[umitriu]. Stăteam de vorbă cu Nistor și, în afară de noi, erau presărați prin amfiteatru vreo 20 de studenți. Se făcuse deja 9 și un sfert și ne întrebam tocmai ce i s-o fi întâmplat punctualului nostru logician, când s-a deschis ușa și a apărut un individ cu o căciulă pe cap și niște hârtii în mână. S-a așezat foarte liniștit în fotoliul profesoral, și-a pus căciula pe masă și a început să vorbească. Noi înghețaserăm. Ne-au trebuit câteva secunde ca să ne dăm seama de situație. Din cele spuse de individ, reieșea că își deschidea cursul. Spunea niște lucruri istorico-bibliografice. Se scula din când în când și zgâria la tablă un nume de autor sau de oraș, cita în franțuzește din Napoleon și pe urmă traducea etc. etc. etc. De câte ori se întorcea la tablă să scrie, noi râdeam ca nebunii cu batistele la nas și făceam semne unuia să-i spună că probabil greșise adresa. La un moment dat însă Nistor și cu mine ne-am dat seama că individul nu era de fapt prost deloc și că situația era deci [cum] nu se poate mai penibilă pentru el. Am încercat deci să le facem semne studenților, care afectau niște aere foarte atente și unii se făceau chiar că iau note. Era însă inutil. Intraseră toți în joc și făceau un haz nebun. A fost o scenă de comedie americană, și bietul om a vorbit în fața atentei asistențe care bufnea de râs, de câte ori întorcea spatele, timp de 40 de minute. Când a intrat omul de serviciu să clarifice situația, a fost un moment de grea tensiune. Noi eram sugru​mați de râs, dar de-o impecabilă gravitate. Nu pot însă descrie larma ce a urmat ieșirii lui.
* La 2 ½ seminar la Florian. Stat între Ion [Frunzetti] și Tecucianu și râs de referenta „nepoata din flori a lui Liard“, cum o botezase T., „nepoată“ care avea o mare preferință pentru cuvântul „inectulabil“, care probabil la ea acasă însemna „ineluctabil“.
La 4 mers la Vianu.
Azi, o zi înzăpezită, dar pentru prima oară fără ger.”

Experiența studentei Jeni Acterian la examenul de licență:

„26 octombrie 1940
Sâmbătă mi-am întrerupt iar „jurnalul“. Imposibil să-l țin regulat. Nu sunt om disciplinat, nici harnic. Peste acest fapt nu se poate trece. Chiar cât am scris n-am scris zilnic. Le completam o dată pe săptămână, din memorie.
Am dat scrisul la licență săptămână asta. Marți: Istoria Filozofiei cu Posescu și A[nton] Dumitriu. Mi-au dat „Originile idealismului platonic“.
Era și Giza D[umitriu]. Tot amabilă și lingușitoare. Adică mai. Probabil din cauza „D-nului Director“. M-a așteptat să termin și am intrat într-o cofetărie.
Joi: Logica cu Anton Dumitriu, evident, pe primul plan. Posescu făcea figurație. Anton a insistat să scriu despre „Raționamentul matematic“. S-a uitat tot timpul să vadă ce scriu și a mers până la a înțelege greșit ce scrisesem și a se contrazice cu mine pe o chestiune în care nu încăpea discuție. Preaiubita-i
consoartă a dat și ea examen. M-a așteptat iar și am mers din nou într-o cofetărie. Stat până pe la 9. Era frig, urât și-mi începuse un guturai groaznic. Luni am oralul la Logică și Istoria Filozofiei. Ieri mi-a fost atât de rău încât n-am citit nimic. M-am dus la mama la sanatoriu și-am luat buline tot timpul.
[...]
E aproape comică licența mea. „Aproape“ e benign, de altfel. Este ridicolă de-a binelea. Din cauza răcelii și a guturaiului, îmi vâjâie capul și urechile. Din cauza indispoziției, am o stare de oboseală groaznică și crampe în burtă.
E sâmbătă seara și luni la 11 am două examene. Ar trebui să citesc toată Logica lui Goblot, căci n-am citit nici un tratat de logică pentru licență, și să revăd și puțin dintr-o istorie. Când? De altfel mă gândesc la Negulescu (e cumsecade, săracul, dar tare e superior și mumificat) și-mi dau seama că e inutil. E atât de convins de stupiditatea intrinsecă a tuturor studenților, încât simți sub ochii lui că devii cum crede el că ești. Asta în cazul în care nu ești astfel, căci dacă ești în original așa (ceea ce din nenorocire se poate afirma pentru majoritatea studenților, deci tot Negulescu are dreptate), atunci probabil că nu simți nimic.”

Jeni Acterian frecventează Ateneul pentru concertele dirijate de George Enescu sau recitalurile unor artiști precum Kempff:

„2 octombrie 1937
S-au anunțat patru concerte simfonice Enescu, ciclul Beethoven și patru de vioară. N-am putut cumpăra decât două bilete, dar sper că asta nu înseamnă că nu mă voi duce decât la două concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a găsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decât două bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligată să iau, nu fără să mă bălăbănesc. Acum însă sunt încântată că nu voi mai avea toate acele șiruri de capete, tot timpul mișcătoare, în fața mea.”

„24 noiembrie 1942
Ieri aveam 37,8 temperatură la ora 3. Seara mi-a crescut vertiginos. Simțeam cum iese foc din mine. În halul acela m-am îmbrăcat totuși și m-am dus la Kempf. A cântat numai Beethoven. O fugă și variațiuni pe o temă din „Eroica“: mărturisesc că am găsit-o puțin grosolană. Sonata în re minor cântată minunat. În partea a doua, „Appassionata“ și dat sumedenie de suplimente tot din Beethoven. Cu toată temperatura și durerea de cap, concertul mi-a făcut o mare bucurie. Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel de sâmbătă, cu toate că toți pretențioșii din sală spuneau că a fost mult inferior.
Ieri, la Kempf, în spatele meu – puțin mai spre stânga – stătea dl Viș[inescu], zis Costel, cu o domnișoară înaltă, blondă, destul de nostimă. Cam afectată, gen „intelectuală“, cu reputație în familie și prin împrejurimi de deșteptăciune (pentru că e puțin mai dezghețată ca altele, a citit Valéry și discută despre Heidegger fără să-l fi citit, dar găsindu-l „pasionant și interesant“). Am cunoscut-o (cunoscut e un fel de a spune) anul trecut la celebra Asociație filozofică la care venise și se instalase picior peste picior și fuma în cel mai modern și convins fel posibil. Îmi amintesc că ne amuzase puțin pe Al[ice Botez] și pe mine aerul ei de vădită superioritate. Şi din câteva cuvinte ale ei mi-am făcut o părere care cred că nu e greșită. Când l-am văzut pe Costel cu ea, m-am gândit imediat la C[ella] D[elavrancea]. Mai târziu, am văzut-o pe C.D. care îi privea pe furiș peste capete. Când m-a văzut, a venit drept la mine și a început să facă o lungă și inutilă conversație (de obicei ne salutăm, ne zâmbim, dar nu ne oprim). Am înțeles de ce făcea atâta amabilă și încântată conversație cu mine urmărind direcția privirilor ei fixe, aprinse ca de jar. Mi-a fost milă.”

Ea critică adesea zgomotul făcut de publicul snob în timpul execuțiilor muzicale:

„17 noiembrie 1936
[...]
Am fost aseară la concertul Brailowsky. Chopin, Ceaikovski și Liszt (dans macabru). Orchestra proastă, dirijorul submediocru: Fritz Fall. Muzica bună, fără a fi majoră. În schimb, el, un mare pianist și un mare actor. O minunată siguranță în fața pianului. Cântă elegant și-și armonizează gesturile cu muzica. Are un profil fin și-l pune în valoare.
Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost și din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător și cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poșete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat și a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârșitul pauzei și mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, și cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret și pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului și cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârșea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poți.”

Jeni Acterian se plimbă prin Cișmigiu cu prieteni precum Viorica Haragic sau Ion Frunzetti, discutând despre tragedie sau evenimente cotidiene:

„Marți, 26 mai 1936
Am lăsat examenele pentru la toamnă. E mai simplu. Voiam să dau numai două. Or, mi s-a spus că sau le dau pe toate, sau nici unul. Am ales nici unul. Sincer, n-aveam nici un imbold să trec examenele acum.
Plimbare în Cișmigiu cu Viorica [Haragic] și Rod[ica Buri ​leanu], discuție fără șir etc.
După cursul lui Mircea Eliade, din nou cu Viorica și cu M. B[erindei] în locul lui Rod, prin Cișmigiu. Viorica, incitată probabil de decorul poetic (lac, seară plăcută…), de muzica idioată, dar muzică totuși, a început să-mi facă tot felul de confidențe amoroase cu privire la un englez cu care bea de obicei whisky. Povestea o cunoșteam deja. Mi-o mai povestise tot ea. O cunoșteam și din ironiile lui Emil B[otta] și Mircea [Nicolau] privind această aventură.
Ce înseamnă să nu poți ascunde nimic în tine! Am discutat despre dragoste, sentimentalitate și altele. Era de-a dreptul pe​ni​bil și-mi venea să mă strâmb de râs. Cu greu mă abțineam.
[...]
După-amiază abia adormisem când au sosit Emil B[otta] și Mircea. Am stat în minuscula mea cameră până seara. S-a râs. E. își bătea joc de Bianca, pe care voia s-o cucerească de la fereastră, și tot felul de alte asemenea glume sărate sau nesărate. După aceea ne-am dus cu toții la Rod. Erau acolo Yvonne, Eugen [Ionesco] și alții. Emil ne-a citit poeme de Supervielle. Eugen făcea tot soiul de năzbâtii și comicării. Am pornit pe ploaie în Cișmigiul pustiu și magnific, care mirosea a pământ ud și a mireasmă de arbori în floare.”

„9 decembrie 1946
[...]
Eram tare lipsită de elan – zile în șir – până sâmbătă seara când am luat drumul spre Loi [Nasta]. Am plecat de-acasă tot cu elanul rupt și cu amorțeala pe care o târam în mine ca pe un sac cu pietroi în fund. Ploua destul de tare, un fel de ploaie de vară cu picături mari. Şiroia pe asfaltul parcului Filipescu și nu era nici un câine pe stradă. Mergeam ghemuită în trenci în atmosfera aceea mizerabilă și am simțit dintr-odată că se pune ceva la loc în mine. În mod idiot și contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viața mi s-a părut de-o minunată frumusețe. Strada neagră și strălucitoare, ploaia grea și parfumată, liniștea străzii sub lămpile care se clătinau în vânt mișcând umbre și lumini galbene; era frumos, într-adevăr frumos. Poate puțin film francez polițist-nostalgic, dar e frumos, uneori, un film francez polițist-nostalgic. Oricum, mie îmi trecuse starea de somnolență mohorâtă. Am ajuns la Loi om viu și bine dispus. Şi pe urmă mi-am amintit deodată de Dobra… bombardamentele etc. etc.”

Împreună cu prietenii, Jeni Acterian vizitează Grădina Botanică, loc unde discuțiile alternează între glume și teme metafizice:

„Marți, 26 mai 1936
[...]
Duminică dimineața am fost la Grădina Botanică. Cu Nana și vărul ei. Cu adevărat mai bine e de discutat cu Viorica, simțindu-i ridicolul, decât să te plimbi cu asemenea oameni. Am impresia că am picat dintr-o altă planetă când mă aflu între ei. Ar trebui să fie pentru ultima oară. Nu e nevoie să-mi complic inutil existența care și așa e suficient de complicată."

„8 mai 1938
Ieri am fost la seminarul lui Mircea [Vulcănescu]. Prezenți toți cei obișnuiți; asta înseamnă vreo 10. Când nu sunt toți prezenți, nu​mărul variază între 4 și 7. Unul dintre noi, care vorbește fără punct și virgulă – tare obositor de ascultat –, a comentat din Metafizica lui Aristot, cartea XII, cap. 9.
După seminar am plecat mai mulți cu gândul să ne plimbăm undeva, la pădurea Băneasa sau la Grădina botanică. Eu îi făgăduisem lui Alice [Botez] să mă duc la Fundație să-i duc ceva și au venit și ceilalți cu mine. Acolo am invitat-o și pe Al. la plimbare. A acceptat.
Alice [Botez] are un fel de a refuza să-și lepede seriozitatea, un fel de a nu putea râde de prostii, care mi se pare cam naiv. Nu știe să fie veselă din disperare. (E adevărat că nu e suficient să știi, trebuie să și poți.) Are un fel de gravitate în public pe care lumea o ia drept pedantism.
De pildă, în plimbarea pe care am făcut-o în Grădina botanică împreună cu Mariana K[lein], Ion F[runzetti], O. N[istor] – în timp ce aceștia povesteau cu vervă tot felul de tâmpenii sinistre și anecdote idioate –, Al. era singura care nu înțelegea necesitatea acestei băi de absurd. Şi era doar cu oameni pe care îi știa bine, suferind în același mod.
Nu râdea nu pentru că „nu înțelegea“, cum îi răspunse unuia din noi care o întrebase de ce nu râde, în timp ce noi ne tăvăleam într-un hohot, ci pentru că nu pricepea să-și bagatelizeze astfel, în crize sau explozii de superficialitate, ceea ce avea mai scump, mai serios în ea, total cufundată cum era în suferința și drama ei. Așa cred.”

Jeni Acterian asistă la un recital de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri la Operă, fiind profund emoționată de mișcările acestora:

„29 aprilie 1933
Am fost ieri la Operă să văd recitalul de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri pe muzică de Schumann, Beethoven, Chopin etc. Sală arhiplină (inutil să spun cum am intrat). Datorită amabilității stupefiante a unui tinerel, ne-am pomenit într-o lojă în care se aflau deja patru domnișoare amabile nevoie mare, pe cât de amabile, pe atât de proaste.
Gabriel Negri: un corp superb, perfecțiunea corpului bărbătesc, subțire, zvelt, cutezător, un păr negru abundent răsfirat pe spate. Ca dans: elasticitate, talent, agilitate, dar nu e încă sigur pe echilibrul său (câte un gest uneori prea nesigur, picioarele îi tremură o clipă).
Floria Capsali: mă emoționează și înflăcărează. Nu e nevoie să citezi calitățile unui artist care te înflăcărează. În fața dansului Floriei Capsali nu rămân un rece spectator. Sunt constrânsă să mă concentrez. Urmăresc gesturile grațioase și sigure ca într-un vis, priveam mișcările trupului ei suplu și asta devenea uneori vizibil. E singurul cusur ce i se poate imputa.
Câteodată mă tenta – când una din mișcările acestea era prea frumoasă – s-o prind din zbor și să n-o las să fugă, s-o fixez în mine. Mi-ar plăcea s-o văd dansând pe Floria Capsali o viață întreagă.
Decorul foarte frumos. Lumini superbe, îndeosebi albastrul. Costumele se armonizau perfect.”

„5 noiembrie 1937
Uneori – ca acum – atât de tare mă plictisesc, că toată sunt un larg căscat trist. Îs goală toată, suflet, creier, totu-i gol în mine. Ce rămâne e plictiseala mea. În căutare de narcotic, am zis să mă duc să văd un film. Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. M-a uimit atât de tare (mie nu prea mi se întâmplă lucruri pe care unii le numesc coincidențe), încât am fost încurcată câteva clipe. Noroc că el e întotdeauna volubil. Am stat de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo – pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație, așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat.”

Jeni Acterian vizitează frecvent cinematograful pentru a evada din cotidian:

„1 octombrie 1938
Fundație – Croiset. Plecat de acolo cu Nuni [Dona] și Mircea [Berindei]. N. m-a condus până aproape de casă. La un moment dat ne-am ciocnit de avocatul Cristescu, cu care avusesem niște memorabile seri de râs la Mahmud. Sprințara N. a avut ideea să-l urmărim și ne-am executat. E plin de ticuri (scutură din cap, din brațe, din picioare) și am putut constata că icnește, singur fiind.
După aceea, tot Fundație, tot Croiset, dar a venit Al[ice Botez] și ne-am dus la Carlton. Un foarte bun film (humor) american. Lume multă în sală. Văzut pe Mariana K[lein], pe Nistor care ne mima disperat că e o căscătură de pomină. De fapt, nu știu de ce era atâta căscătură, pentru că filmul era foarte reușit. Au americanii o tehnică în genul acesta care nu dă greș deloc. Când am ieșit, plouase, dar era cald și animație teribilă pe străzi. Se simțea pe străzi o bizară destindere. „Războiul a fost evitat“; „Pacea Europei a fost salvată“, cum scriu ziarele. Ce stu​piditate!!!”

„23 septembrie 1938
[...]
La 5 aveam întâlnire cu Ulpia [Botta] la Cartea Românească. Am așteptat sfertul de ceas și m-am dus la Carlton. Un spectacol american foarte bun, cu o actriță nu prea frumoasă, dar care are talent cu grămada, umor etc. Încolo nimic.”

„Luni, 31 octombrie 1938
Băieții m-au adus pe urmă până în centru. După-masă citit Croiset la Fundație. Apoi cu Al[ice Botez] pe străzi și la Carlton. Văzut un film cu Joan Crawford.”

Jeni Acterian participă la cununia religioasă a lui Emil Botta cu Ulpia, remarcând atmosfera tensionată și graba preoților:

„Duminică, 9 octombrie 1938
Dimineață citit pentru Istoria Filozofiei.
Diseară e cununia religioasă a lui Emil [Botta] la Biserica Amzei. În afară de invitație, a trecut E. de dimineață și a lăsat o carte de vizită cu insistenta rugăminte să fim prezenți la nuntă. Pe seară cu Ar[șavir] la M[arieta Sadova], unde se desfășura Ţ[uțea], și de acolo la biserică. Ceremonia a fost dată „rasol“. În trei sferturi de oră, preoții își terminaseră treaba. Ulpia [Botta] și E. erau într-o panică nebună. Aveau un aer rătăcit, foarte explicabil de altfel. Asistență numeroasă și imposibilă. Am văzut-o pe Lucia [Vasiliu], care spunea că „vrea acasă“. M. era foarte elegantă și „grande dame“.
Lucia mi se pare din ce în ce mai drăguță și naturală, cu deosebire în ambianța asta de oameni sofisticați și cabotini.”

Jeni Acterian asistă la un concert de orgă cu lucrări de Bach și Beethoven în catedrala aproape goală, simțind o melancolie insuportabilă:

„26 iulie 1938
Concert de orgă la catedrala Sf. Iosif. S-a cântat Preludiul în re minor de Rinck. Un Bach-Vivaldi, concert în re minor. Apoi un Beethoven extraordinar. Catedrala era aproape goală și în semiobscuritatea aceea sunetele răsunau de-o insuportabilă melancolie.”

„17 martie 1933, seara
Citesc Femmes amoureuses de D.H. Lawrence.
E același stil ca în toate cărțile lui. Din câte am citit, mai slab ca în celelalte cărți.
Astăzi dimineață am ieșit în grădină cu cartea mea. Era tare frumos: soarele călduț de primăvară, cerul albastru fără cea mai mică pată, un cer care nu îngăduie ochilor să privească în altă parte. De atâta frumusețe, Doamne, inima parcă mi se în​călzește puțintel. Uiți totul câtă vreme soarele strălucește astfel.
Acum nu mai am răbdare să citesc, nu mai am chef să rămân acasă. Vreau să rătăcesc pe străzi gălăgioase, singură printre trecători indiferenți. De ce? Mă-ntreb întruna de ce?
De câtva timp sunt în așteptarea unei întâmplări, a unei întorsături în viața mea. E o simplă aprehensiune? E numai o dorință de ceva nou?”

Jeni Acterian străbate strada Lipscani pe o vreme de vifor pentru a cumpăra cadouri și jucării:

„Luni, 23 decembrie 1940
Când m-am trezit, am constatat un vifor cumplit afară. În mod obișnuit n-aș fi ieșit pe o astfel de vreme, dar m-am gândit că Lucica [Vasiliu] are să interpreteze poate într-un fel sau altul nevenirea mea la întâlnire după scena de aseară. Mi-am confecționat la repezeală un „capuchon“ și am înfruntat intemperiile, armată cu două pulovere sub palton. La Cartea Românească n-am găsit decât cărți proaste. Am întâlnit-o pe Lucica și ne-am dus după jucării, apoi prin Lipscani după diverse. La Hachette am găsit Le bruit et la fureur de Faulkner. I-am cumpărat-o lui Al[ice Botez].”

Jeni Acterian relatează despre cordoanele de jandarmi și focurile de armă împotriva grupurilor care cereau abdicarea regelui Carol al II-lea:

„5 septembrie 1940
Deziluzie. Regele nu a abdicat. Citit din Dantzig: Le Nombre. Apoi din Russell. Seara fost la Al[ice Botez]. La întoarcere spre casă era fierbere prin oraș. Cordon de jandarmi pe Bulevardul Elisabeta. Se trăsese cu mitraliera în grupurile de băieți care cereau abdicarea.”

Jeni Acterian vizitează lacul cu prietenele ei, unde aleargă, râd și se bucură de soare:

„Duminică, 25 septembrie 1938 Eram încă în pat când a venit Lucia [Bălăcescu]. M-am îmbrăcat și ne-am dus spre lacul Floreasca. Am alergat, râs. Era o vreme minunată, cu soare cald. Am ocolit lacul și ne-am trântit în iarbă cu fața-n soare. Am cântat prostii, am făcut versuri. Era un miros de floricele în aer și singurul lucru care se vedea era o imensă fabrică. De unde am decretat noi că era fabrică de floricele. Eu am cântat cântece de negri și Lucia a vorbit ca gang​sterii din filme. Acasă, atmosferă sumbră. Iar nu-s bani. Colosal de blazată.”

Jeni Acterian vizitează muzeul împreună cu Mircea Berindei, remarcând lucrări de Daumier și Grigorescu:

„Marți, 4 octombrie 1938
Dimineața Fundație. Răsfoit Istorii de filozofie medievală și bârfit cu Mircea B[erindei]. Pe urmă ne-am dus la casa-muzeu Simu. Văzut un Daumier cu niște oameni în tren (sau un vehicul oarecare). Atmosferă foarte Dickens. Mi-a plăcut un Grigorescu reprezentând un tânăr cu o tunică verzuie. Costum elizabetan. După-masă am încercat să citesc ceva. N-a mers.”

Jeni Acterian lucrează ca asistentă de regie pentru piese puse în scenă de Marieta Sadova și Liviu Ciulei:

„10 ianuarie 1938, luni
Ieri, în loc să citesc Brochard, m-am dus cu M[arieta Sadova] să văd o piesă de teatru în matineu. După aceea am dejunat în oraș și, cum M. juca la „Studio“ în „Actrița“, am fost s-o văd. M-a introdus prin poarta artiștilor în culise, în cabina sa. Destul de elegantă, cu lumini strălucitoare la masa de machiaj.
Cum aceste lumini mă orbeau, am întrebat-o cum poate să suporte așa ceva. Se pare că luminile trebuie să fie egale cu cele ale scenei, pentru ca ea să poată ști cum să se machieze. Mi-am lăsat mantoul și lucrurile mele acolo și am intrat în sală. Piesa nu era proastă, cu toate că destul de mediocră și câteodată enervantă prin excesul de lacrimi. (Cred, de altfel, că stilul acesta plângăreț era contribuția artistei; nu greșeala autorului.) Marieta era însă extraordinară în Felicitas Fuchs. Ea își făcuse cu aju​torul unei peruci cu bucle roșii și sprâncene artificiale o figură lungă, când de pisică, când de nebună. A fost aplaudată de trei ori la scenă deschisă. La sfârșit m-am reîntors în cabina ei și am văzut-o redevenind, din Felicitas Fuchs, Marieta. De ce depinde o personalitate: o perucă, niște sprâncene, câteva dungi negre, și iat-o pe Felicitas Fuchs.”

„Joi, 17 noiembrie 1938
După-masă trecut pe la seminarul de Enciclopedie, la Mar​cela [Bedreag]. La 6 conferința dlui Dupront la Dalles despre Napoleon și Franța. Realmente îmi place cum vorbește. Cu M. ne-am dus să mâncăm undeva. L-am văzut pe M.N. Tot păduche de lemn a rămas. Fost apoi la Studio s-o văd pe M[arieta Sadova] în „6 personaje…“ Lumea se plictisea foarte discret, dar se plictisea. Pentru prima oară am văzut-o pe M. într-un rol pe care nu l-a înțeles. De altfel, e explicabil. „Structural“ M. nu poate pricepe Pirandello. În schimb, mi-a plăcut M. Anca. Puțin prea vulgară poate, dar totuși extraordinară. La sfârșit am așteptat-o pe M.”

„Vineri, 27 sept. 1940
Dimineața nimic. Pe la prânz mers la M[arieta Sadova]. Stat până la 7. Seara era premieră la Studio: „Orașul nostru“ de Thornton Wilder. Piesă care a plăcut la nebunie și care, în fond, e dureros de mediocră și simplistă. Conține profunzime pentru oameni proști.
La teatru am trecut puțin prin cabina Marietei. Avea niște nervi de „vedetă“. Sava, drăguț și puțin emoționat. În sală mulți prieteni și plin de cunoștințe. Piesa s-a jucat foarte frumos și sobru. Marieta Deculescu e într-adevăr frumoasă. E o plăcere s-o vezi pe scenă. Toată lumea se arată entuziasmată pe chestia directorului. Rămâne de văzut ce gândeau în sinea lor. Am bănuit multă perfidie în atmosferă.”

Statuia lui Ion Heliade Radulescu din București a fost realizată din marmură de Ettore Ferrari și dezvelită la 21 noiembrie 1880, la numai nouă ani de la moartea fondatorului Academiei Române.

Amplasată în Piața Universității din București (pe atunci Piața Academiei), îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu privind spre Palatul Universității într-o atitudine caracteristică oratorilor, cu capul ușor aplecat înainte ținând o carte în mâna stângă, mâna dreaptă și fața descriu discuția pe care o poartă peste veacuri cu trecătorii.

După ce s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:

„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!”

Sursa: Wikipedia RO / Foto: Alex Vega

„Marţi, 2 martie [1937]
Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît
declaraţia lui — în sfîrşit leală — că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu — cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele* pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Ivlircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist — foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El — Mircea Eliade — nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.”

* Anulat: „ciomegele". 
Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un grup de studenţi legionari.
Gogu Rădulescu era, la acea dată, simpatizant comunist.

„Miercuri, 7 ianuarie [1942]
[...]
Oţetea, văzut la Rosetti, povesteşte cu emoţie, cu stupoare, cu încremenire şi uneori
cu accese de furie, cele întîmplate în iunie la Iaşi. Uneori îşi acopere faţa cu un gest de neputinţă, de spaimă, de dezgust. M-a răscolit felul lui de vorbă, dar, despărţindu-mă de el, nu m-am putut opri să gîndesc că totuşi continuă să fie director al Teatrului din Iaşi. Nimic, nimic nu e incompatibil aici.”

Istoricul Andrei Oţetea se referă la pogromul din Iaşi.

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

La sosirea sa în Sinaia în ianuarie 1937, Sebastian este așteptat la gară de Dinu Noica, a cărui „extraordinară delicatețe” îl face pe autor să se simtă, prin contrast, „vulgar și insensibil”:

„Sinaia. Sîmbătă, 30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc. Modestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit. Dar voi putea? Va merge?”

Sebastian notează că decorul hotelului unde stătea era „aproape somptuos”, însă lumea era deprimantă (jucători de club, ziariști, figuri dubioase). La cazinou, Sebastian pierde 200 de lei la ruletă imediat ce intră, promițându-și să evite locul nu din prudență, ci din silă. Într-o altă seară, rămâne în cazinou până la 2:30 dimineața pentru a nu-l lăsa singur pe prietenul său Carol, care pierdea sume mari:

„Aprilie Sîmbătă, 11 aprilie [1936]
Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la 9 fără un sfert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu de radio care înnebunise subit.
Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul, de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o simfonie de Locatelli, primul concert brandenburghez de Bach, Concertul dublu în re minor pentru două violine, tot de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann pentru cor şi orchestră (foarte frumos!) şi prima parte din Simfonia III-a de Schubert.
În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2 1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă la capăt, căci am închis după „Barabas"! Mereu bucurii mai mari ascultînd-o, mai nuanţate.
Plec azi la Sinaia cu Carol şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să mă opresc la
Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu actul 1. Vezi cît sunt de modest?”

Carol Grümberg, avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940).

„Sinaia, duminică, 12 aprilie [1936]
Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor.
Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care e aproape somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau, Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă.”

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.”

Sebastian are prima sa zi de schi, reușind să coboare „vijelios” panta de la Stâna Regală, în ciuda temerilor inițiale:

„Sîmbătă, 9 ianuarie [1937]
Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri — în perfecta mea ţinută reglementară (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute la vila Manolovici, ceream detalii cu oarecare sfială, fiindcă erau atîţia chiori vechi acolo — şi cînd cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
— Eşti fricos? — am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: 
— Da.
— Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul, tranşînd discuţia. Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri — am străbătut vijelios (da, îmi place să spun vijelios) frumoasa pantă de la Stîna Regală — şi, ce e mai comic, fără să cad. Şi pe urmă, am făcut o sumă de alte „exploits"-uri care mă uluiau. N-am coborît la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri — e drept, căzînd destul de des — dar, la urma urmelor, cu destulă îndemînare pentru prima zi?
Wendy, care îmi era profesoară, mi-a spus:
— Bravo, ai talent. Şi nu mi-a fost ruşine să primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate, după catedră. Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.”

Sebastian menționează oprirea la cabana de la Cota 1400, pe care o descrie ca având o atmosferă de „lene și vigoare fizică”:

„Luni, 22 ianuarie [1940]
Ieri, zi de schi la Sinaia. Am sosit dimineaţa pe la 10 (cu Comşa şi Lereanu) şi am
pornit-o imediat cu sania spre Stîna Regală, dar a fost imposibil să trecem mai departe de punctul unde se încrucişează drumurile spre Stînă şi spre cota 1400. Zăpada era colosal de mare şi sania nu mai putea răzbate. Am pornit-o singuri pe schiuri, spre cota 1400, abandonînd Stîna.
Ningea ca o ploaie repede, albă. „Mii de tone" de zăpadă. Atîta zăpadă, că schiurile abea alunecau. Tot timpul, la întoarcere (pe acelaşi dram pe care de obicei descind cu o viteză ce mi se pare vertiginoasă), a trebuit să merg în pas de patinor şi să mă ajut neîncetat cu bastoanele. Chiar la popicărie, unde este o pantă destul de aspră („prăpăstioasă", mi se părea pe vremuri), alunecarea era destul de lentă. Era o zăpadă aderentă, afinată, prea moale. După cîteva sute de metri trebuia să mă opresc, să-mi şterg schiurile care trăgeau după ele, pe talpă, un strat de cîţiva centimetri de zăpadă, ca nişte tălpi suprapuse de plută sau de crep.
Mi-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac în genere toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare fizică, de intimitate şi de singurătate.
N-a fost propriu-zis o zi de schi. Zăpada nu ne-a lăsat să facem mare lucru. Dar a fost o zi fericită. Pădurea, literalmente copleşită de zăpadă, e un peisaj feeric, fabulos.”

După o sesiune aspră de schi, Sebastian cade pe gheață și se rănește la genunchi, observând cu ironie că s-a ales cu o rană „întocmai ca în primul capitol al romanului” (Accidentul):

„Marţi, 16 februarie [1937]
Mă întorc la Bucureşti chiar azi-dimineaţă, cu maşina lui Roman. Ziua de ieri a fost o zi complectă de schi. Dimineaţa, 3 ore cu d. Roman şi d-ra Lereanu (7), după-masă, 4 ore cu Thea.
(Despre Thea nu voi scrie nimic. E amorul cel mai simplu venit. Dar eu am o manieră insuportabil gravă de a mă comporta cu femeile.)
Exerciţiile de schi de după-masă au fost aspre. Am căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău — erau cîţiva metri de gheaţă — că mi-am rupt pantalonul la genunchi — şi m-am ales cu o mică rană, întocmai ca în primul capitol al romanului.
Cît despre roman, mi-e ruşine să scriu. N-am făcut absolut nimic.”

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Sinaia este cadrul unui vis al lui Sebastian, în care acesta se plimbă cu trăsura prin oraș alături de Marietta Sadova și Lilly Popovici în căutarea vilei unde ar locui scriitorul francez Jules Renard:

„Joi, 20 ianuarie [1938]
[...]
Un vis de azi-noapte: Sunt la Sinaia. Într-o trăsură cu Marietta Sadova şi Lilly Popovici. Urcăm pe un drum înclinat, în căutarea unei vile, unde locuieşte... Jules Renard. Trecem prin faţa unei vile, în curtea căreia se află trei domni: Virgil Madgearu, Mihail Popovici, iar între ei un domn slab, cu părul blond cărunt. Opresc trăsura şi întreb:
— Vous ne savez pas si M. Jules Renard habite par là? — C'est moi! răspunde domnul necunoscut. Mă apropiu de el (Lilly şi Marietta au rămas în trăsură, au continuat drumul mai departe, în orice caz au ieşit din vis). Îi vorbesc foarte emoţionat lui Renard. Îmi propune să mergem să ne plimbăm în oraş. Plecăm împreună, în timp ce o tînără femeie — fiica lui? soţia lui? — îl întreabă dacă se întoarce devreme, şi îi dă o sumă de sfaturi îngrijorate, afectuoase: să nu răcească, să nu obosească...
Pe drum îi vorbesc despre Jurnalul lui, cu amănunte, cu citate. Îi citez fraza despre teatru: „une conversaţion sous un lustre". Discuţia ţine mult în vis. (îmi aduc aminte că nu era deloc incoerentă, ci, dimpotrivă, legată.)
Ajungem la un fel de cafenea-restaurant. În dreapta, într-un fel de cameră separată, mai multe figuri cunoscute, între care, cred, Izi. Îi ocolim, şi ne aşezăm la o masă din stînga, într-o boxă ca cele de la „Corso"...
E tot ce-mi amintesc. Azi-dimineaţă, înainte de a mă trezi ca lumea, îmi repetasem în gînd întreg visul — şi era, mi se pare, mai plin de detalii — dar în cursul zilei l-am uitat, şi numai adineauri, la concertul de la Filarmonică, mi l-am amintit dintr-o dată.”

Sinaia este poarta de acces pentru numeroasele excursii de cercetaș sau cu grupul de prieteni:

„Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.”

O rătăcire prin viscol îi împinge pe băieți într-o cabană părăsită, unde aventura se schimbă brusc în responsabilitate când doi lucrători le lasă în grijă un trup ce urmează să fie preluat de jandarmeria din Sinaia — o noapte în care muntele le arată că jocul are reguli serioase:

„Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.
Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
„Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până dimineață” - ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.
L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea.”