Ionel Teodoreanu

O clipă suspendată, în care iubirea dintre Monica și Dănuț respiră odată cu orașul, iar noaptea Iașului devine martorul lor tăcut — cu liliacul, cu clopotul Mitropoliei, cu liniștea care intră pe fereastră ca o binecuvântare:

„Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.
Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!
Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
Noapte bună, Dănuţ!”

Iașul văzut prin ochii unui om obosit de tribunale, dar încă vulnerabil la frumusețea lumii:

„Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.”

Olguța, în acest fragment, e contrapunctul perfect al Monicăi, o voce tăioasă, dar protectoare, care sparge aura de monument feminin a prietenei ei și o readuce în lumea vie, cu umor și necruțare afectuoasă:

„Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei.
Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga kilovatorul istoriei, cum îl poreclise Olguţa, să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.
Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!”

Olguța este prezentată ca o fată care sfidează convențiile feminine ale epocii și intră în spațiul masculin al scrimei cu o energie aproape militară:

„Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, făcând cu vârful umbreluţelor desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive…
În răstimpuri mai mari sau mai mici variind după însemnătatea pungii şi a procesului un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă, decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a trata cu clienţii, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor părinţii, Stratulativ strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată.
[...]
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.”

Olguța apare aici ca o prezență explozivă, o fată care se mișcă prin lumea Iașului interbelic cu o energie băiețească, perfect adaptată unui mediu masculin:

„Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…
Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la Respect general, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.”

Mircea este intelectualul autentic, vertical și dedicat ideii, iar Dănuț e talentatul indecis care practică o profesie din obligație, nu din vocație:

„Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate epitetele de ramolisment, senilitate, fineţă rurală, apologiştii mămăligei, Olimpul cu miros de cojoc, crâşmarii tradiţionalismului, bisericuţa bărbilor de mujic, trustul Mioriţei şi feudalii de la Iaşi.
[...]
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tânăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspântie de nehotărâri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de ani, vârstă la care orişice om valid care nu câştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filosofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămânea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.”

Herr Direktor le cere părinților să-l vadă pe Dănuț ca pe un băiat, nu ca pe un copil:

„Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergându-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării…
Deja?
Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna… Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?
Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.
Şi?
Punct.
Grăbită mai eşti la puncte!
Nu văd unde vrei s-ajungi?
Îndată… La ce liceu vreţi să-l daţi?
La Liceul Internat.
Intern?
Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?… Extern, fireşte.
Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
De loc!… Ce vrâstă are Dănuţ?
Unsprezece ani; nu ştii?
Perfect. Vra să zică e băiat.
Copil.
Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
E natural. Sunt mama lui.”

Mircea primește o telegramă semnată de fetele de la Humpel, iar gluma copilăroasă a Olguței îl exasperează:

„Şi, în sfârşit într-o dimineaţă era în preajma vacanţei de Crăciun intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.
Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului Humpel din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.
M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!
Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…
Etc.…
Ura! Ura! Ura!
Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.
Şi-n recreaţie după o oră de surdă enervare Mircea luase la o parte pe Dănuţ.
Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.”

Rodica vine la Medeleni pentru băi de soare, iar Olguța organizează totul astfel încât prietena ei, educată la Humpel și foarte pudică, să nu se simtă stingherită:

„Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.
Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la Humpel!
Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la Humpel!”

Pridvorul se umple de profesori și eleve de la Humpel, iar Olguța îi prezintă pe fiecare într-o suită de portrete comice:

„Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la Humpel şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.
Profesorul de geografie, care spunea Olguţa n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.
Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul lu domnu Jelea era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, globul pământesc nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista lu domnu Jelea tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.
Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front! Musca! În front nu-i muscă, Deleanu! E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe. Vorba Deleanu! N-ai limbaj de Humpel! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!…
Şi Dacia Robu, vergină din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are sentiment. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul nuntă, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era nunta? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea fiorul, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora auditorul se compunea mai ales din mame scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: Nu ştii? Se mărită Zamfira! Eeei! … Se mărită Zamfira! Hei! Se mărită Zamfira! He-hei! Se mărită Zamfira! Elelei! Se mărită Zamfira!”

Dănuț traversează o zi sufocată de mizeria tribunalelor ieșene, în timp ce primăvara răspândește liliac peste oraș:

„Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.
Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.
Dar buzele buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci cu ce le speli, cu ce le arzi?
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.
La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare Gheorghe Asachi.
Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.”

Dănuț ajunge în Iași sub ploaia de toamnă și recunoaște orașul după glasurile și trăsurile lui vechi:

„…Ciurea… Nicolina…
Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.
Iaşi.
Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul pe care nu-l văzuse din copilărie după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:
Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!
Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi un om gras n-ar fi încăput cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.”

Monica își reîntâlnește în suflet iubirea pierdută, Vania Dumșa, în timp ce ea, doamna Deleanu și Olguța se implică în efortul de război la gara din Iași:

„Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.”

Vania pleacă la front, iar Olguța, copleșită de durere, îl urmărește în secret până la gară pentru a‑i ura să se întoarcă sănătos:

„După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea biblioteca şi garderoba civilă. Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. Răspândeau un miros tare de săpun în calup.
Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.
Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.
O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…
În urma trenului…
Şi nu-i mai văzuse faţa.”

Elegia unui oraș care își uită propriile genii, iar în mijlocul lui rămâne un singur om — ultimul martor, ultimul care mai ține aprinsă flacăra unei tradiții intelectuale pe cale de a se stinge. El nu e doar un profesor, este o instituție singulară, o relicvă vie, un ultim depozitar al unei tradiții dispărute.

„Acum, într-un oraş bătrân şi înăcrit de vanitate care vede în Bucureşti Calea Victoriei şi Capşa, cum vede ţaţa de la perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urât şi aparent în viaţa vecinilor, neglijând restul existau două mari ferestre luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată.
Acolo, ca acele buhne solitare, stăpânind palatele pustii cu măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rândul veghea un om sur. Tinereţa lui crescuse pe ruinele Junimii. Mai răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe uliţele Iaşului, atunci când tânărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întâia dragoste în ochii melancolizaţi amar de Schopenhauer.
Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingându-l toţi cu pulpana umbrei lor istorice, lăsându-l singur în oraşul lor să le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece ţara lui, nu s-o bârfească.
Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în afară de proprietarul său, care-i intentase proces de evacuare.
*
Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. Devenise profesor universitar la o vrâstă când socotea că fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a dascălului tânăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămâni mult mai rezistenţi decât ai discipolilor. Se văzuse în situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi poştale edificatoare cromolitografic.”

Copoul nu este frumos doar pentru că are flori și copaci, ci pentru că o grădină publică trebuie să atingă o armonie artistică, asemenea muzicii, poeziei sau picturii. Teodoreanu transformă parcul într‑un criteriu estetic, natura devine artă doar când mâna omului îi dă un sens, altfel rămâne un „sunet fals”, lipsit de stil și de intenție:

„Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrâni e frumoasă… Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa când nu mai răsare din pământ împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mâna omului într-un pământ îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decât natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mâna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzându-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sunt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.”

O satiră urbană în care Teodoreanu ridiculizează felul în care ieșenii se înghesuie pe alee la kermeze, într‑o mișcare mecanică și lipsită de grație:

„Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organizatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrâneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemând perechile în toate părţile cu zâmbete de flori în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gâtul unui copil limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Când se dau serbări kermeze: aşa anunţă afişele grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mânile lustragiului, atunci când îşi iau avântul. Se respiră, nas în nas, ca miopii când se întâlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.”

Urbanul artificial în contrast cu natura autentică, unde frumusețea nu e organizată, ci trăită, și unde versurile „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” par să se nască direct din aer și lumină:

„Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.
La stânga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.
Iată grădina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scânduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atât e de mică şi de ştearsă, se deschide scârţâind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sunt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii uşiţa e scundă, ridici piciorul pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră şi intri deodată, lăsând în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din câte ţi-a fost dat să întâlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atâta, încât îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rândunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor până departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborât pe pământ ca fumul de tămâie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surâzând. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile: Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai…”

Teodoreanu ironizează tendința ieșenilor de a transforma un copac într-un altar sentimental, ignorând faptul că Eminescu, pudic și retras, nu și-ar fi expus niciodată visarea în mijlocul unei alei aglomerate:

„Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa de brad în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.”

Contrastul dintre antipatia doamnei Deleanu față de domnul Prahu și complicitatea afectuoasă dintre acesta și Olguța. Plecarea lor cu trăsura, încărcați de pachete, se desfășoară într‑un Iași viu, aglomerat, în care strada Carol pulsează de mulțimea sâmbetei, ca un funicular uman urcând spre Copou:

„Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”

În timp ce Olguța și domnul Deleanu se instalează în trăsură, Dănuț și Monica pornesc cu automobilul lui, care înaintează prin noapte ca o barcă luminată, depășind trăsurile greoaie și muscalii cu doi cai. Drumul lor, șerpuitor pe la Râpa Galbenă și apoi spre Copou, se transformă într-o mică aventură nocturnă, unde orașul, ploaia și luminile din vale creează o priveliște marină, aproape fantastică:

„Olguţa râdea.
Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.
Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.
Cu Monica de mână, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strânşi alături subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncând şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.
Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinând picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Râpei Galbene; suiră, având în dreapta până-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătându-se din drumul casei.”

Soarele coborât peste dealul Galatei inundă încăperea și întreg Iașul într-o aură aurie, aproape sacră:

„Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un călău; sergentul, o fatalitate.
Intră, Neculai.
Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia serviabil.
Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi cea dreaptă cu pachetul la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi.
Monica primi pachetul.
Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă (gazelă).
Domnişoarei Monica…
Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări telescopice.
Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace.
Îţi mulţumesc… Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog opreşte-ţi tot.
Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi…
Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o minei de altminteri benevole a lui Neculai.
Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil.
Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească bacşişuri având aerul că ei le-au dat.
Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe cea dinspre balcon.
Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi.
Samain!
Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile.”

Monica rămâne singură în balcon, cufundată într-o noapte ieșeană care pare să respire odată cu ea:

„Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.
Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.
Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în depărtarea Tătăraşului, hămăiau câinii, ca la ţară.
Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.
Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avânt neted ca în somn.
Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?
Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.
Luna se înălţa inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor…
Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gândului ş-a piscului înalt.
Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii…
Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămâie albe şi albastre plutiri în tăria nopţii…”

Umorul Olguței, fantezia ei neobosită și atmosfera verii la Medeleni:

„Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor de soare obligatorii ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.
Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.
Coliba soarelui, cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere „La musca văduvă”, în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri.”

Monica și Dănuț, rămași în Iașiul golit de vacanță, se plimbă pe străzi lăturalnice pentru a scăpa de ochii autorității militare. Rătăcesc împreună prin Sărărie, într-un peisaj de stele, scări, ogrăzi și ulițe care coboară spre vale ca niște vâsle uitate:

„Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri.
În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât la Iaşi.
Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită… Se plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.
Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă subt iconare.”

Dimineața ieșeană, obișnuită cu tăceri catifelate, este brusc sfâșiată de huruitul harabalelor primăriei, coborând în goană de pe dealul Sărăriei:

„Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate ar dormi înainte, fără să-i pese de bâzâitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă submarină saltă cu bătăi de inimă indignat. Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învârte la ureche această uriaşă huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de harabale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dârdâită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sunt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfârc impertinent al buzei de jos, ţinând loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mânjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.”

Dealul Sărăriei rămâne inima tulburării matinale a Iașului, dar tot Sărăria este și locul unde zgomotul se stinge:

„Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surâsuri de liliac şi stânjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pânea în cuptor, aşteptând noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.
Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor rămânea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrâneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vârful picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.”

Tuffli este locul copilăriei dulci, cofetăria‑simbol a Iașului interbelic, unde prăjiturile și acadelele par să păstreze o lume întreagă de amintiri:

„Tuffli
Tuffli!
Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în clipa când privesc prăpastia.
Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile asupra somnului.
La deal Copoul; la dreapta strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii…
În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al pânii alături de sulul Universului.”

Băcănia Smirnov, un punct de trecere între două lumi, lumea afacerilor dubioase ale lui Gerș Herman și lumea domestică și caldă, a familiei Deleanu:

„Gerş Herman misit era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de coani Iorgî, îl aştepta la club unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou unde găsea secretarii.
Gerş!
Cum ar fi spus: Marş!
Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pântecele, şi fălcile.
Coani Iorgî!
Aşteaptă-mă acasă, Gerş.
V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.
Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.”

Băcănia Smirnov, un mic teatru al interbelicului, unde miroase a murături usturoiate, pastramă de gâscă, vin acrișor și a conversații care se aprind ca un chibrit:

„Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la „Respect general”, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.
Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală care era luciditate şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat diagnostician miraculos în medicină ferfeniţos ca o carte veche.”

În imaginația lui Dănuț, luna devine stăpâna unei băcănii uriașe, mai mare decât cea a lui Ermacov:

„Monica! Unde eşti, Monica?
Aici-s, Dănuţ.
Kami-Mura!
Buftea, hoo!
Uf!
Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
Uite luna!
Luna-i?
Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
Da cu cine seamănă? Cu tine?
C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
Lasă-mă-n pace.
Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…”

Olguța îi scrie Monicăi o scrisoare plină de umor și teatralitate, anunțând-o că pleacă la București:

„Dragă Monica,
Aceste rânduri palpitante sunt compuse în odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales tăierea apetitului.
Plec la Bucureşti.
Asta înseamnă, scumpă Melizandă… Ce să-ţi mai spun! Culcă-te şi dormi ca somnoroasele păsărele. Nu neglija să te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun cordial: Cordial-Monica, recomandat de mine.
Acuma să trecem la afacerile mele. Mâine dimineaţă, adică nu, mâine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit de o sticlă de vin fain din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical trimite-i şi o coală în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare, durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai un caracter nobil.
Nu uita: mâine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze… cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui.
De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat, Olguţa.
P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa. Iubite doctore, Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat meritoriu. Do ut des, cum spun distinşii secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do.
Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată, Volga.
P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu cel puţin aşa pretinde catalogul şi directoarea noastră nu pricepe decât glumele premiate de Academia Română.”

Locul de „odihnă” al avocaților ieșeni, descris cu o ironie tandră și cu un realism aproape cinematografic:

„Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare ierte-l Domnul, că Lenta l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
Ţico, un şpriţ ca la Capşa!”

Teodoreanu satirizează justiția, știința juridică are însemnătate, dar adevărata putere stă în instinctul de a găsi clienți:

„Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc de mult intrat în melancolia epilogului boierimii e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă căci au făcut drum lung scot merindele din desagi, mănâncă şi rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată.
La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant sau cvarţ focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc câte doi sau trei deodată fiindcă toată dimineaţa au pândit şi s-au pândit pe străzi dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani clienţi în perioada de incubaţie e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva şi, ridicându-se în grupuri, îi salută adânc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat.
Au dispărut.
Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.
Unde-s?
La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă sau se zice că-ţi dă ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e natură moartă, ca şi Facultatea de Drept.”

Mircea și Dănuț străbat Calea Victoriei plină de lume, printre femei îmbrăcate în tonuri de toamnă și parfum de benzină, grăbindu-se spre o explicație amânată, în timp ce orașul îi înghite în ritmul lui grăbit și solemn:

„Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ.
Calea Victoriei era neagră de lume ca un tedeum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult aşteptată.”

Portretul lui Mircea, cu delicatețea unui desen renascentist și sfiala unui suflet care roșește ușor:

„Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit zâmbet? care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…
Fiindcă roşesc uşor!
Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.
La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.
Nu, mulţumesc… M-aşteaptă acasă.
Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

Herr Direktor îi zugrăvește lui Dănuț mirajul Bucureștiului — licee „ca-n povești”, duminici la Șosea și călătorii în străinătate:

„Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întâlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.
De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?
Dănuţ începu să asculte.
Ce se-ntâmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales… Şi fiindcă la Iaşi nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un… o masă grozavă la Enescu unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ne trântim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea… Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră… Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!… Şi la anul după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de râs pe moşu Puiu facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!… Şi când ţi-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămâi la Iaşi într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urâte ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, când vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte… Acuma tu gândeşte-te şi alege… Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.
Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.
Uşa pocni… Herr Direktor aprinse o havană… Dănuţ îşi roti privirea prin odaie… Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.”

Tulburat și neputincios în trăsura somnoroasă, Dănuț sare în stradă, mistuit de întrebarea „de ce nu l‑a așteptat?”, în timp ce amintirea Adinei — luminoasă, copilăroasă, venind într-un muscal sub roșul amurgului — îi aprinde și mai tare neliniștea:

„În trăsura care-l ducea agale somnoroasă din bici până-n copite Dănuţ strângea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea! … Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, nesigură, trecătoare…
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?
O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cânta cu patos o romanţă italienească Una furtiva lagrima pentru c-c-cucerirea Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.
Adina venea într-un muscal mică în trăsura amplă puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în doamnă; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele…”

Gheorghiță și Măndița, ajutoarele rurale ale cucoanei Catinca, duc cu ei în Cişmigiu nostalgia satului:

„Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti cu mânicile suflecate şi legat la cap frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.
După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.”

Elevii de la Lazăr aleargă după castane sălbatice între Cişmigiu și Calea Victoriei, într‑un peisaj de toamnă cu vrăbii gălăgioase:

„Cursul inferior al Liceului Lazăr masă de umbre piuitoare se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului crâng prizonier în cuşcă mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.”

Dănuț și Tonel pătrund în sălile Ateneului, printre studenți, școlărițe și parfumuri elegante:

„Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.
Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în lumea mare.
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte era şi greu cu atâta forfotă de lume dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.”

Adia, ca un copil în fața unui ou uriaș de ciocolată:

„Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau râsul…
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.
Ruda ei o instalase la hotel Danieli, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel Danieli la Veneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă e singurul fard pe care şi-l pune când e soare cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.”

Herr Direktor propune ca Dănuț să fie internat provizoriu la Școala Luterană din București, lăudând disciplina germană, sporturile obligatorii și mediul care, paradoxal, l-ar face pe băiat și mai român printre „nemțișori”:

„Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.
.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.
Precis, nu aşa.
Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?”

Dănuț, sfâșiat între gelozie și speranță, află că Mircea o iubește pe Olguța și nu pe Monica:

„Dan! Îl apucă de mâini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
O iubeşti, Mircea?
Pe cine?
Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
Dar ea pe tine?
Monica?! Dan, eşti orb?
Da.
Tu nu vezi cât te iubeşte?
Pe mine?
Vai, Dan!
Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
Eu o iubesc pe Olguţa.
Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: Te iubesc!
Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.
Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.”

Domnul Deleanu, îndrăgostit de profesia lui până la aroganță:

„Domnul Deleanu îşi iubea profesia ca pe-o amantă aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvântul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit şi dorea ca şi Dănuţ să gândească şi să poată spune la fel… Dacă Olguţa ar fi fost băiat…!
Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
Lasă-l te rog să mănânce mai întâi!… Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Şi-i mai mică decât tine!”

Un ministru grăbit îi oferă domnului Deleanu un post la Curtea de Apel din București:

„Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.
Cum vrei mata, Catinca…
Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii… Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât rudele ieşene ale justiţiei supreme… Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi…”

Domnul Deleanu sosește în fugă la Constanța, încărcat de daruri copilărești, doar ca s‑o mai vadă o clipă pe Olguța înainte de plecare:

„Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.
Fetiţa mea…”

În iureșul vesel adus de Olguța — tenis, florete, glume și alergături — Gheorghiță e trimis după cataifuri la Nestor, celebrul cofetar al casei, iar absența lui îl lasă pe Dănuț să pregătească singur baia Olguței, în timp ce sforăitul grav al lui Herr Direktor acompaniază haosul dulce al dimineții:

„Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.
Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise peste balustrada terasei proclamată filet alungind definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la Nestor după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţând prosoape din dulapul gospodărit de mânile, medelenizate, cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.”