Pensionatul Humpel

Mircea primește o telegramă semnată de fetele de la Humpel, iar gluma copilăroasă a Olguței îl exasperează:

„Şi, în sfârşit într-o dimineaţă era în preajma vacanţei de Crăciun intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.
Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului Humpel din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.
M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!
Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…
Etc.…
Ura! Ura! Ura!
Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.
Şi-n recreaţie după o oră de surdă enervare Mircea luase la o parte pe Dănuţ.
Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.”

Rodica vine la Medeleni pentru băi de soare, iar Olguța organizează totul astfel încât prietena ei, educată la Humpel și foarte pudică, să nu se simtă stingherită:

„Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.
Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la Humpel!
Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la Humpel!”

Pridvorul se umple de profesori și eleve de la Humpel, iar Olguța îi prezintă pe fiecare într-o suită de portrete comice:

„Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la Humpel şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.
Profesorul de geografie, care spunea Olguţa n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.
Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul lu domnu Jelea era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, globul pământesc nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista lu domnu Jelea tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.
Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front! Musca! În front nu-i muscă, Deleanu! E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe. Vorba Deleanu! N-ai limbaj de Humpel! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!…
Şi Dacia Robu, vergină din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are sentiment. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul nuntă, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era nunta? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea fiorul, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora auditorul se compunea mai ales din mame scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: Nu ştii? Se mărită Zamfira! Eeei! … Se mărită Zamfira! Hei! Se mărită Zamfira! He-hei! Se mărită Zamfira! Elelei! Se mărită Zamfira!”