Gara Mare

„Scoborâră pe râpă, sprijinindu-se unul de altul, Eminescu mohorât, cu fălcile încleştate parcă, Creangă, vesel ca totdeauna, ca şi cum n-ar fi fost după o noapte de nesomn şi beţie.
Încetinel, bădie, să nu ne prăpădim bunătate de oameni prin rătăcăniile aieste, că amu eu oi fi cum oi fi, un boţ de carne de la Humuleşti, dar tu eşti ce eşti!
Şi tot el:
Iată că am ieşit deasupra nevoei. Că ce a fost greu s-a făcut. De amu tot drum ca în palmă... şi nici nu mai e mult... Ba, că am agiuns.
Ajunseră, în adevăr, Eminescu luă bilet şi intrară pe peronul puţin însufleţit al gării; până la plecare mai erau vreo douăzeci de minute. Se primblară de câteva ori în sus şi în jos. Sosise trenul de Bucureşti şi începu forfoteala lumii, când deodată Eminescu se văzu oprit de un domn însoţit de o doamnă, veseli şi braţ la braţ.
Bună dimineaţa, coane.
Eminescu se uită mirat, cu aerul că parcă şi-ar aduce aminte. Dar tot nu-şi aducea.
Aha! m-ai uitat: casierul Preuţescu, ştii că te-am întrebat ieri dimineaţă de nevasta mea. Aveai dreptate, coane, închipuieşte-ţi că scăpase trenul. Mititica de ea (şi o luă dulce de guşă) ce emoţie pe dânsa, dar şi pe mine; să-ţi spună numai dumnealui. A, nu vă cunoaşteţi? Nevasta mea, doamna Geta Preuţescu şi domnul Eminescu - nu aşa, n-am greşit numele? - să-ţi povestească dumnealui, ce speriat eram că ţi s-a întâmplat ceva şi cum dam buzna peste călători prin vagoane ca să întreb de tine. Să nu mai faci aşa puiule, că mă îmbolnăvesc. Ei, acum să plecăm. Încă o dată iartă-mă, te rog şi-ţi mulţumesc, coane.
Omul îi strânse mâna prietenos, iar femeia, roşie şi înţepată, abia îl salută dintr-o închidere de pleoape. Câţiva paşi mai încolo, din alt vagon îl întâmpină cu braţele deschise ca pe un frate, domnul avocat Caranda.
Ce, şi pleci, maestre? aşa de repede? Tocmai mă bucuram că o să te găsesc pe aici, să ne mai treacă de urât, că noi bucureştenii, când venim la Iaşi, murim de plictiseală... Aha, dar uitasem, că nu ne-am văzut din tren. M-am scoborât pentru nişte treburi la Bacău. dormeai tun. Acum sunt silit să rămân cu afaceri mai multe zile aici. Şi ministerul ăsta de domenii ne aglomerează cu procesele, de nu mai putem prididi.
Apoi luându-l confidenţial de un nasture:
Ei, ce mai nou cu politica? Am rămas în urmă. Bacău e provincie curată, nu afli nimic. Se face ori nu se face?
Eminescu dădu din umeri.
Dacă şi dumneata o laşi moale!. Trage-le la gazetă. Nu-i lăsa. Arde-i cum ajungi la Bucureşti, că te pricepi. Las, nu protesta.”

Dănuț ajunge în Iași sub ploaia de toamnă și recunoaște orașul după glasurile și trăsurile lui vechi:

„…Ciurea… Nicolina…
Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.
Iaşi.
Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul pe care nu-l văzuse din copilărie după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:
Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!
Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi un om gras n-ar fi încăput cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.”

Monica își reîntâlnește în suflet iubirea pierdută, Vania Dumșa, în timp ce ea, doamna Deleanu și Olguța se implică în efortul de război la gara din Iași:

„Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.”

Vania pleacă la front, iar Olguța, copleșită de durere, îl urmărește în secret până la gară pentru a‑i ura să se întoarcă sănătos:

„După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea biblioteca şi garderoba civilă. Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. Răspândeau un miros tare de săpun în calup.
Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.
Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.
O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…
În urma trenului…
Şi nu-i mai văzuse faţa.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”