Gară

Sub amenințarea invaziei nemților oamenii se pregătesc să evacueze orașul, plecând spre Iași. „Căderea Capitalei, e chestie de câteva zile numai.”  Aflăm că mai întîi au fost puse la adăpost toate colecțiile de artă și obiectele, mobilele de valoare din Peleș, apoi citim că cei mai importanți demnitari și familiile lor „numai filo-boși” vor pleca cu prioritate. La urmă vor rămâne civilii care se vor îmbulzi în ultimele trenuri care pleacă spre Moldova. 

„Gara Mogoșoaia e tixită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii, forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. "Orbii" lui Maeterlink au reușit înfine să se reprezinte și în România.
[...]
Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți, se revarsă cleioasă ca astfaltul peste primele două rânduri de șine... În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate... Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion.
Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urît până la plecarea trenului.”

„Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cîrciumi din dosul Gării de Nord, unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. Se urcară într-un taxi, şi porniră. Maşina se opri în faţa cîrciumii. Alexandru scoase punga să plătească. Ningea tot atît de frumos, de dens.
[...]
— ...Germenele lor tragic, tendinţa lor către sfărîmarea limitelor, către anihilarea insului... Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru, foarte serios, foarte sincer. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cîrciumii. Era mai puţin mizeră decît se aşteptase. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. La stînga, se zărea o uşă de lemn verde; intrarea în grădina de vară, probabil. Un şir de butoaie cu pămînt, purtînd fiecare un oleandru pipernicit, surprinşi afară de zăpadă. Alexandru luă braţul prietenului, şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice, mesele aproape toate ocupate, cu lume mijlocie; misiţi, jucători de biliard, funcţionari săraci, un grup de plutonieri.
Mirosea puternic a vin nou şi a pastramă. Ochii lui Petru se aprinseră deodată.
— Am o poftă nebună să mă îmbăt!, spuse el.
Îşi scoaseră paltoanele, şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. îi servea foarte politicos. Cîteva priviri îi urmăriră curioase cînd traversară cîrciuma. Alexandru comandă repede ţuică fiartă, aperitive, pastramă şi vin nou.”

„A coborât din tren zâmbitor, m­-a sărutat rapid și ne-­am așezat la o cafenea. I-­am întins Cotidianul, cu care l­-am așteptat în brațe. „Ce proastă ești!“, mi-­a fulgerat prin minte, oferindu-­i un cadou, când urma să-­mi dea papucii.
A început un discurs șerpuitor și mi-­a mărturisit, încurcat, cu mândrie abia mascată, că s­-a despărțit de prietena lui. Pentru prima oară, mi­-am ridicat privirea din poală. A făcut­-o. Ar fi făcut­o oricum, mi­-a spus, n­-a făcut­-o doar pentru că am plâns eu, dar pur și simplu a mers acasă, și era seară, și s­-au certat într-­un bar, și el n­-a mai putut.„Sunt un bărbat liber...“, a declarat sarcastic, cu emfază, bâțâind din picior de parcă se ambala pentru decolare, «...pentru tine»”.

Totul se așază, baby

„Gara de Nord își înnoiește necontenit nisiparnița. Boabe minuscule de nisip, asemănătoare fulgilor de zăpadă, unici și colorați, se arată dincolo de hotarul privirii ca niște delicate structuri, infime particole spiralate de cochilii sau firimituri vulcanice. Simultan, ceasul din turn își ticăie secundele unele după altele. Bătrâna Cale a Târgoviștei, Calea Griviței de azi, etalează blocuri cenușii și gri în mijlocul unui vacarm de claxoane pigmentat cu neaoșe înjurături. Uneori tremure ițite din măruntaiele metroului răzbat până la urechile trecătorului proiectat într-o realitate din ce în ce mai absurdă.
Zonă pestriță, amestec de vechi si nou, locul iese în evidență prin cenușiul disperat al zecilor de aurolaci de vârste diferite, care își poartă viața în pungi soioase lipite de fețe cărora li s-au extirpat râsul și plânsul. Insulă ipotetică de verde, parcul din apropiere, luat în stăpânire de aceleași umbre de canale, cu miros greu de urină infiltrată în țesătura zidurilor, cu cete de câini lihniți, cu pungi de hârtie sau plastic fluturate de anemice adieri completează un tablou sărăcit- dramatic și nefericit - de conexiunile firești cu un trecut redesenat în documente și imagini marcate de Carol I, regele care a inaugurat monumentala gară.”

Dănuț ajunge în Iași sub ploaia de toamnă și recunoaște orașul după glasurile și trăsurile lui vechi:

„…Ciurea… Nicolina…
Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.
Iaşi.
Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul pe care nu-l văzuse din copilărie după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:
Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!
Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi un om gras n-ar fi încăput cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.”

Monica își reîntâlnește în suflet iubirea pierdută, Vania Dumșa, în timp ce ea, doamna Deleanu și Olguța se implică în efortul de război la gara din Iași:

„Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.”

Vania pleacă la front, iar Olguța, copleșită de durere, îl urmărește în secret până la gară pentru a‑i ura să se întoarcă sănătos:

„După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea biblioteca şi garderoba civilă. Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. Răspândeau un miros tare de săpun în calup.
Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.
Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.
O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…
În urma trenului…
Şi nu-i mai văzuse faţa.”

Dănuț, sfâșiat între gelozie și speranță, află că Mircea o iubește pe Olguța și nu pe Monica:

„Dan! Îl apucă de mâini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
O iubeşti, Mircea?
Pe cine?
Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
Dar ea pe tine?
Monica?! Dan, eşti orb?
Da.
Tu nu vezi cât te iubeşte?
Pe mine?
Vai, Dan!
Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
Eu o iubesc pe Olguţa.
Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: Te iubesc!
Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.
Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.”

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

La sosirea sa în Sinaia în ianuarie 1937, Sebastian este așteptat la gară de Dinu Noica, a cărui „extraordinară delicatețe” îl face pe autor să se simtă, prin contrast, „vulgar și insensibil”:

„Sinaia. Sîmbătă, 30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc. Modestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit. Dar voi putea? Va merge?”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”

„Poate că unii dintre voi au idee cum e să fii sora mai mică, iar eu sunt sora mai mică! Păi e ca și cum ai avea mereu întârziere, ca trenurile din Gara de Nord. Sau ca și cum, pe stradă, ai alerga mereu în urma celorlalți.”